Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Franța, o ţară cu vocație şi cultură universală

Franța, o ţară cu vocație şi cultură universală

Un articol de: Alexandru Ojică - 14 Iul, 2019

Într-o perioadă caniculară, la propriu și la figurat, în care s-a negociat viitorul Uniunii Europene și, tangențial, al Europei (cele două nu se confundă, deocamdată, nici măcar la nivel conceptual), este potrivit să privim în istoria bătrânului continent către un stat continental al cărui rol de o importanță majoră este îndeobște recunoscut. Vorbim despre Franța, Hexagonul, cea cunoscută după 1789 ca Republica Franceză (în prezent a V-a republică, deși au fost și unele încercări de revenire la regalitate sau, desigur, nu trebuie uitată perioada lui Napoleon - Primul Imperiu).

Istoria Franței în perioada Evului Mediu (înțelegând aici perioada cuprinsă între 476 și 1453) se caracterizează prin mai multe evenimente marcante pe parcursul celor zece secole, de la Clovis la regele Carol al VIII-lea: afirmarea creștinismului, dezintegrarea Imperiului Roman de Apus, lunga naștere a Regatului Franței, marea pestă (ciumă), Războiul de 100 de ani.

Franța este considerată, conform unei expresii, ca fiind fiica întâi-născută a Bisericii deoarece regii Franței sunt descendenții lui Clovis I (466-511), primul rege barbar care a primit botezul creștin. Din acest motiv, des­cen­denții lui a fost supranumiți, fiecare la rândul său, „fiu întâi-născut al Bisericii”. În realitate, această expresie ce desemnează filiația spirituală a regilor Franței apare de o manieră generalizată un pic mai târziu, în perioada lui Pepin cel Scurt (715-768) și se manifestă cu precădere în perioada Renașterii. Carol I, cunoscut mai bine în istorie sub numele de Carol cel Mare (Charlemagne), este suveranul cel mai cunoscut al Evului Mediu. Mare cuceritor și abil administrator, el a dat numele său unei dinastii, cea a carolingienilor. Vastul său imperiu este analizat și în prezent în cărțile de istorie ale mai multor țări din Europa de Vest, printre care Franța și Germania.

Pe tot parcursul domniei sale (768-814 - rege al francilor / 800-814 - Imperator al Sfântului Imperiu Roman de Apus), Carol cel Mare nu a încetat să impună noilor săi supuși credința creș­tină. Toate cuceririle sale sunt însoțite de o convertire a popoarelor la creștinism, adeseori de o manieră forțată. Unitatea cre­dinței popoarelor era văzută ca liantul imperiului său. În această viziune asupra statului, Imperatorul și-a asumat misiunea de a conduce, în modul său particular și distinct de al episcopilor și, prin extensie, al clerului, poporul spre mântuire. Pentru mulți, Carol cel Mare este văzut drept fondatorul școlii. Desigur, această titulatură nu trebuie văzută în sensul strict al cuvântului - căci sistem educațional organizat găsim, spre exemplu, și în Egipt cu 3.000 de ani înainte de Hristos. Carol cel Mare este primul suveran care a legiferat asupra învățământului și a manierei de organizare. Textul cel mai important din punct de vedere legislativ este Admonitio Generalis, ce datează din 789. Găsim idei ce propun o instruire avansată a clerului pentru a se oferi o educație tuturor oamenilor, îndeosebi în credința creștină. Una din prevederile importante din acest text este crearea a numeroase școli, iar maniera de învățare va constitui pe toată durata Evului Mediu baza culturii școlare și universitare a Evului Mediu și va contribui, de asemenea, la promovarea celor șapte arte liberale. Unul din primele obiective ale acestui învățământ a fost reabilitarea limbii latine și folosirea ei pentru traducerea textelor religioase. Grație acestui sistem gândit și legiferat de Carol cel Mare, încreștinarea popoarelor europene a fost mult mai ușoară. Grație viziunii carolingiene asupra sistemului educa­țional putem vorbi, pe drept, de o „renaștere carolingiană” manifestată în dezvoltarea artelor, a extinderii geografice a culturii greco-latine și a schimburilor culturale - manifestate îndeosebi la curtea regală.

Franța marilor catedrale

Asocierea culturală dintre Franța și catedrale este inevitabilă. Chiar și bisericile de enorie din diverse sate din Franța aduc aminte de perioada în care Franța își purta din plin titlul de „fiică întâi-născută a Bisericii”. Contrar aparențelor, Notre-Dame din Paris nu este cea mai mare catedrală din Franța. Această onoare îi revine, în schimb, Catedralei Notre-Dame din Rouen. Turla centrală căreia i-a fost adăugată o săgeată are înălțimea de 151 metri. Celelalte turle nu se ridică decât până la 82 metri, respectiv 75 metri. Construcția acestei catedrale în stil romanic a început în 1030 pe fundațiile uneia ce data din perioada carolingiană. Începând cu 1144, stilul ei a fost schimbat în gotic, lucrările încheindu-se definitiv doar în 1506. În Franța, Catedrala Notre-Dame de Rouen este mai înaltă decât catedralele din Strasbourg (141 metri), Chartres (115 metri) și Notre-Dame de Paris (96 metri).

Catedralele din Amiens și Reims sunt de referință nu doar pentru pelerini, ci și pentru turiști. Dacă prima adăpostește fragmente din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, a doua este cunoscută ca fiind catedrala încoronării regilor Franței. 

Cartusieni sau cistercieni - benedictini sau dominicani 

Am ales aceste ordine monahale occidentale pentru a spune că viața monahală a fost un paradox constant. În căutarea singurătății, viața monahală avea să organizeze și viața comunității din afara zidurilor ei. De aceea, nu este greșit să căutăm în viața monahală modele de bună guvernare a comunității, căci, din această perspectivă, Evul Mediu nu a fost perioada întunecată cu care este asociată din păcate. Planul unei mănăstiri (abații) corespunde principalelor sale funcții. Ținând cont că Evul Mediu nu a fost tocmai o perioadă pașnică, mănăstirile, de regulă, erau fortificate și aveau o intrare securizată. 

De aceea este firesc să vedem că dezvoltarea burg-urilor s-a făcut în preajma abațiilor deja fortificate. Primul rol al unei abații este evident cel religios, iar clădirea principală era biserica. Un alt loc important tot cu o viziune religioasă era o galerie interioară, acoperită, formată din alte patru galerii ce comunicau între ele (cloître), ce avea, de regulă, și o grădină unde accesul femeilor și al mirenilor era interzis. 

Acest spațiu era dedicat convorbirilor între monahi, fiind văzut ca un centru al vieții sociale a mănăstirii sau, adeseori, era perceput ca loc de liniștire. Dar pentru că mănăstirea juca un rol în viața comunității, ea avea și diferite spații pentru scriere sau copiere de texte pe manuscrise sau bibliotecă. 

Locuri pentru găzduit pelerini, infirmerii, trapeze, hambare și grânare se întâlneau în aproape fiecare mănăstire. Iar pentru că am amintit de găzduire, palatele episcopale aveau îndeosebi acest rol diplomatic, al găzduirii regilor și înalților demnitari. Și chiar al papilor, dacă ne amintim doar de exilul papilor la Avignon.

Drumul către Republică începe de la Regele Soare și Secolul Luminilor

„Țara drepturilor omului” sau „Patria drepturilor omului” este unul din apelativele folosite pentru a desemna Republica Franceză. Această expresie utilizată mai ales în media franceză face trimitere atât la Revoluția Franceză, cât, mai ales, la Declarația drepturilor omului și ale cetă­țeanului din perioada incipientă a Revoluției. În schimb, în exterior, Franța este rar considerată ca fiind țara drepturilor omului, având în vedere că Marea Britanie și Statele Unite au acordat înaintea Franței drepturi fundamentale propriilor cetățeni.

Specificitatea și unicitatea declarației din 1789 este că ea oferă drepturi fundamentale tuturor oamenilor, francezi, străini sau inamici. 

Descartes, Pascal și Voltaire, acești filosofi francezi care au schimbat cursul istoriei Regatului Franței, sunt un bun reper pentru a vedea paradigma în care și astăzi Franța se zbate. Dacă perioada regelui Ludovic al XIV-lea este echivalată fără dubiu cu monarhia absolutistă, Franța de după 1789 se află într-un permanent pendul între cele două forme de organizare: monahie și republică. Spiritul francez prin separarea Bisericii de stat (legile din 1901 și 1905), aproape dogmatizat, este pus astăzi sub semnul întrebării tocmai de unii dintre francezii de origine străină. Străini atât de mentalul francez, cât și de cultura europeană. 14 iulie este Ziua Națională a Franței, marcată cu fast și mândrie. O zi tristă pentru Biserică, dar una ce oferă o identitate unică locuitorilor din Hexagon. O zi zbuciumată, dar la fel de intensă și bogată ca întreaga istorie a Franței.