Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Gabriel Marcel, mesagerul Crucii Roşii

Gabriel Marcel, mesagerul Crucii Roşii

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 23 Aprilie 2009

Primul Război Mondial. Frontul este plin de morţi şi răniţi, iar suferinţele celor care au supravieţuit atacurilor se resimt în inimile mamelor şi ale soţiilor rămase acasă. Nu doar frontul este un câmp de durere şi gemete, ci şi locuinţele familiilor celor plecaţi. De regulă, singurele ştiri oficiale primite sunt legate de moartea celui aflat în slujba patriei. Mesagerii morţii circulă pretutindeni, frumos îmbrăcaţi, prezentând vieţile sumbre şi condoleanţe familiilor îndoliate. Gabriel Marcel (1889-1973), filosof şi dramaturg francez, a activat în timpul Primului Război Mondial drept mesager de război. De aici s-au născut multe dintre operele sale cutremurătoare.

Gabriel Marcel s-a născut în Paris pe 7 decembrie 1889. Tatăl său, Henri, era un om politic important al vremii. Mama sa, Laure, provenea dintr-o familie de sorginte iudaică. Acest lucru îl va determina pe Gabriel Marcel să fie un ocrotitor al cauzei evreieşti în cel de-al II-lea Război Mondial. Pe când avea doar 4 ani, mama sa moare. Evenimentul acesta îl marchează profund, afirmând mai târziu că influenţa mamei sale s-a produs mai mult spiritual decât fizic asupra sa. Prezenţa ei l-a însoţit întotdeauna, chiar dacă ochii trupeşti nu o puteau vedea. Tatăl său era un om distant şi necredincios şi în casa familei Marcel, cuvântul „Dumnezeu“ era total interzis. La scurtă vreme de la moartea Laurei, tatăl său s-a recăsătorit cu cumnata sa, Marguerite. Acest lucru i-a produs un şoc lui Gabriel, deoarece trebuia să îi spună mamă mătuşii sale şi nu voia acest lucru. Marguerite nu era o femeie credincioasă şi putem spune că tânărul Gabriel a trăit într-o familie atee. Acesta a fost principalul motiv pentru care convertirea sa la credinţa adevărată s-a produs când avea aproape 40 de ani.

Un tată rece

Legat de tatăl său, Gabriel relata următoarele: „Tatăl meu a rămas pentru mine, în anumite privinţe, un străin; îl admiram, însă el era ironic, nu era sensibil faţă de copii, iar între noi exista o distanţă din cauza căreia am suferit; distanţa s-a redus puţin către sfârşitul vieţii sale, dar mai cu seamă în momentul în care l-am pierdut. Mă simt, cu siguranţă, mult mai apropiat de el astăzi decât atunci când trăia; acest fapt mă îndurerează cel mai mult, căci mă gândesc mereu la întrebările pe care aş fi vrut să i le pun. M-ar fi putut învăţa extrem de multe; în realitate, relaţia noastră a fost extrem de mărginită, chiar lipsită de consistenţă“ („Dialoguri cu Pierre Boutang“, p.119). Gabriel Marcel a avut o copilărie grea alături de un tată rece şi o mamă necredincioasă. Nu este de mirare că persoana de care s-a simţit cel mai apropiat a rămas mama sa naturală, care trecuse la cele veşnice. În ciuda faptului că Henri, tatăl său, ocupa funcţii importante în stat, nu reuşise să înveţe cum trebuie să te apropii de un copil.

Tânărul profesor de filosofie

În 1898, pe când Gabriel avea doar 9 ani, tatăl său a fost trimis drept ministru plenipotenţiar la Stockholm. Gabriel nu s-a putut acomoda aici şi s-a reîntors după câteva luni pentru a-şi continua şcoala la Paris. Era un elev conştiincios, prea puţin ataşat de materiile ştiinţifice. Detesta matematica în timpul liceului, dar o îndrăgeşte mai târziu, afirmând că această ştiinţă are multe resorturi fascinante la care elevii nu au acces niciodată. Literatura şi, în special, filosofia devin îndeletnicirile sale de bază, drept pentru care îşi ia doctoratul la Sorbona la o vârstă demnă de înregistrat ca un record: 21 de ani. Capacitatea sa intelectuală era într-adevăr deosebită. Din cauza sănătăţii precare se internează într-un sanatoriu din Elveţia în 1912. În timpul acestei şederi prelungite, Gabriel Marcel începe să scrie „Jurnalul metafizic“, lucrare pe care o publică în 1927. Predarea filozofiei l-a pasionat, dar nu a constituit principala sa activitate, deoarece spiritul său enciclopedic căuta mereu noi resurse.

În timpul Primului Război Mondial, Gabriel Marcel nu s-a putut înrola din cauza stării sale de sănătate. A primit să facă altceva, şi anume: să fie unul dintre mesagerii Crucii Roşii. Se ocupa, aşa cum am precizat în introducere, cu prezentarea mesajelor legate de moartea oamenilor pe front. A fost o activitate foarte dificilă, care i-a produs nenumărate crize nervoase, pe care nu a ezitat să o ducă la bun sfârşit. Dificultatea cea mai mare consta în consolarea persoanelor care primeau veştile şi, deseori, cel mai bun remediu era să plângi împreună cu ele. Cuvintele nu îşi mai găseau rostul în mijlocul disperării cauzate de moartea unei rude apropiate. În timpul acestei perioade grele, Gabriel Marcel scrie prima piesă de teatru „Soarele invizibil“. De-a lungul vieţii va scrie aproape 30 de piese de teatru şi va nota nenumărate schiţe. O parte dintre aceste piese sunt dedicate ororilor războiului şi efectelor negative ale acestuia asupra societăţii. Convertirea la catolicism a lui Gabriel Marcel s-a produs tot datorită literaturii. François Mauriac, asupra căruia Marcel scrise un articol entuziast, l-a invitat să intre în grupul de scriitori pe care îi conducea şi să devină un catolic fervent. Gabriel Marcel a intrat uşor ezitant în Biserică, dar nu a părăsit-o niciodată, apărând credinţa chiar şi în faţa partidelor politice ale vremii care îl susţinuseră în activitatea literară.

Scriitorul singuratic

Gabriel Marcel s-a căsătorit imediat după încheierea Primului Război Mondial, cu Jacqueline Boegner. Nu au putut avea copii şi au fost nevoiţi să adopte un băiat, decizie care s-a dovedit a fi foarte bună. După aproape 30 de ani de căsnicie, în 1947, Jacqueline a murit din cauza unui cancer, lăsându-şi soţul singur. Gabriel Marcel a mai trăit 26 de ani, până pe 9 octombrie 1973, când a fost răpus de un atac de cord. Viaţa pe care a trăit-o s-a dovedit a fi nespus de fructuoasă. A primit nenumărate premii literare şi a fost invitat să ţină conferinţe la Universităţile Aberdeen şi Harvard. Recunoaşterea lui pe plan mondial a dus la formarea unei societăţi caritabile care îi poartă numele. Gabriel Marcel a fost întotdeauna un om modest, destul de retras şi pentru care singurul lucru care a contat cu adevărat a fost paternitatea. S-a bucurat că i-a putut oferi fiului său adoptiv o viaţă pe care el nu a fost capabil să o trăiască alături de tatăl său. „Fiul meu este un copil adoptat, dar pot spune că am resimţit experienţa paternităţii în plenitudinea sa şi poate chiar mai mult decât dacă ar fi fost copilul meu“ („Dialoguri cu Pierre Boutang“, p. 119).

Disperarea lumii moderne

Eseul intitulat „Situarea şi abordările concrete ale misterului ontologic“ cuprinde în cele 30 de pagini ale sale majoritatea ideilor esenţiale ale operei lui Gabriel Marcel. În această sinteză stau unite toate abordările importante pe care filosoful şi dramaturgul francez le-a încercat şi discutat de-a lungul vieţii. Drama lumii cotidiene rezidă în fenomenul funcţionalismului. Fiecare persoană nu mai este privită drept ceea ce este, ci ceea ce produce. Omul este transformat în maşină. „Într-o lume axată pe ideea de funcţie, viaţa e expusă disperării; ea ajunge la disperare, întrucât această lume e în realitate vidă, ea sună a gol; iar dacă rezistă disperării, asta se întâmplă doar în măsura în care, în sânul acestei existenţe şi în favoarea ei, acţionează anumite potenţe secrete pe care ea nu le poate gândi sau recunoaşte. Numai că această cecitate funciară tinde în mod inevitabil să reducă acţiunea posibilă a acestor potenţe şi să le priveze în cele din urmă de punctul lor de sprijin. Vom nota în primul rând că această lume este îmbuibată de probleme, iar în al doilea rând ea e animată de dorinţa de a nu face loc într-însa misterului“ („Situarea şi abordările concrete ale misterului ontologic“, 170). Dumnezeu nu mai are loc în lume de vreme ce nu I se găseşte o funcţie aici. Omul modern tinde către o separare a naturii de esenţa ei şi o transformare a acesteia şi a lui Dumnezeu în simple procedee de creştere economică. Durerea cea mai profundă apare în momentul conştientizării reale a acestor lucruri, concomitent cu disperarea îndepărtării de propriul scop: îndumnezeirea. Ce observă omul în acele momente? „Disperarea se dovedeşte a fi urmarea sau traducerea nemijlocită a unui anumit bilanţ: atât cât sunt în stare să apreciez realul (şi, la urma urmei, tot ceea ce-mi excede facultăţile de apreciere e pentru mine ca şi cum nu ar fi), nu descopăr în el nimic care să reziste unui proces de disoluţie ce are loc în adâncul lucrurilor şi pe care reflecţia să îmi permită să-l recunosc şi să-l reperez. La rădăcina disperării cred că recunosc această afirmaţie: nu există nimic în realitate care să-mi îngăduie să-i deschid un credit; nici o garanţie. E constatarea unei insolubilităţi absolute“ („Situarea şi abordările concrete ale misterului ontologic“, p. 184). Falimentul duhovnicesc este, însă, deosebit de cel lumesc. Pocăinţa reabilitează în orice moment al vieţii şi şterge greşelile trecute, dăruind fiecărui om o nouă şansă. Acesta este marele mister şi unica şansă de supravieţuire spirituală a lumii moderne: pocăinţa.