Gheorghe Rusu, un pictor bisericesc uitat

Gheorghe Rusu a fost un artist talentat şi ferm în direcţia tradiţiei noastre bizantine. Scutiţi de opreliştea politică de odinioară, cercetătorii culturii bisericeşti de după cel de-al Doilea Război Mondial au datoria redescoperirii acestui înaintaş de valoare, odată cu identificarea altor opere ale sale din România şi poate din Argentina, unde a locuit în ultima parte a vieţii.

Coborâtor din localitatea Ida Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud, Gheorghe Rusu a urmat mai întâi vestitul Liceu Grăniceresc din apropiere. Aspiraţiile teologice l-au purtat la Academia Şaguniană din Sibiu. A fost trimis apoi, ca bursier, să studieze la München. În capitala Bavariei, ca "un ardelean mucalit şi cu inimă de aur" ce era - cum îl caracterizează Lidia Stăniloae-Ionescu, l-a găzduit pe viitorul mare dogmatist român. "Ne mutaserăm de câteva luni la Bucureşti, când, într-o zi, a sunat la uşă un domn în vârstă, chel şi cu mustăţi mari, pleoştite, care privea lumea printr-o pereche de ochelari cu lentile groase. Era pictorul Gheorghe Rusu. Venise pentru câteva săptămâni în ţară şi nu i s-a mai dat voie să se întoarcă în Germania", nota Lidia Stăniloae.

În timp ce soţia şi fiica s-au refugiat în Argentina, el a rămas la Bucureşti. A făcut rost de o cameră, proprietatea Parohiei "Sfântul Gheorghe" - Vechi, cu intrarea prin Calea Călăraşilor. În martie 1949 este numit consilier de specialitate la Patriarhie. Cu acest prilej, ofiţerul de securitate notează că este nepot al fostului patriarh Miron Cristea şi membru PNŢ -Maniu. De asemenea, el se dovedeşte un "om care nu-şi ascunde sentimentele reacţionare şi care a obţinut actuala numire prin Dumitru Popescu, actualul subdirector la Sfântul Sinod" (Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, "Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958", vol. I, Bucureşti 2001, p. 118).

Nu ni se pare justă caracterizarea autorilor din care cităm des că ducea o viaţă de boem. Dimpotrivă, avea simţul prieteniei, bucuria conversaţiilor duhovniceşti (la München se specializase în bizantinologie) şi îi făceau o mare plăcere vizitele tinerilor doctoranzi de la Teologie.

A avut o fiică, Domniţa, o tânără blondă, de o frumuseţe remarcabilă, al cărui chip poate că s-a păstrat în icoanele neobizantine pe care le-a pictat tatăl ei. Cu o voce de mezzosoprană, a fost angajată mai întâi la Opera din München.

"După mulţi, mulţi ani, fata a reuşit să-1 ducă şi pe tatăl ei în Argentina. Era bătrân, neputincios şi avea nevoie de îngrijire. De atunci le-am pierdut urma".

O operă în legătură cu cerinţele vieţii bisericeşti interbelice

La întoarcerea de la studii, Gheorghe Rusu se dedică picturii religioase, hotărât să ducă mai departe o tradiţie foarte veche, într-un mod personal. Astfel "şi-a putut găsi calea şi o calcă, evident, cu îndrăzneală" (Emanoil Bucuţa). Primele încercări ale sale de pictură bizantină exprimă însă un oarecare dualism greoi: chipuri negre şi albe, oameni trişti, plânşi, femei despletite, un univers dureros. Maica Domnului din aceste imagini e reprezentată în veşmânt negru, ca şi îngerii alăturaţi. Toţi au expresia exterioară simplă, dar se dovedesc adânciţi în contemplarea tainei întrupării pe care o evocă.

De asemenea, şi în "Antimisul" pictat în etapa începuturilor carierei nu a ajuns la liniştea pe care a căutat-o. Totuşi, originalitatea autorului a fost observată, dincolo de liniile frânte şi de stâncile colţuroase ale lucrării. De asemenea, cocoşul care cântă pe o coloană şi mormintele din preajmă exprimă o frământare. Este o durere universală oarecum în contrast cu evangheliştii din cele patru laturi. Dincolo de sulurile pe care le scriu, ei cugetă şi caută să exprime tainele întrupării şi ale învierii reprezentate pe pânză. Icoanele din tâmpla Catedralei din Cluj-Napoca, de mai târziu, exprimă însă o realitate mai luminoasă, mai tainică.

Prin anii 1928, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă s-a preocupat să pună la dispoziţia credincioşilor noştri icoane după concepţia religioasă românească. În acest caz, s-a luat legătura cu pictorul Gheorghe Rusu. Atunci el a realizat două icoane, format mare, în stil bizantin, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos şi pe Maica Domnului. O parte din ele au fost imprimate la München, iar altă parte în Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti. Fiind vândute la un preţ modest, ele şi-au atins uşor scopul principal de educare religios-morală a credincioşilor. De asemenea, s-a putut opune cu folos propagandei sectare un element estetic tradiţional.

Împreună cu eminentul teolog pr. Ion Bria, cândva amândoi doctoranzi, am putut admira prototipurile celor două icoane amintite. Am primit atunci explicaţiile la obiect ale autorului, care este semnat pe ele cu iniţiale în alfabetul chirilic. Farmecul acestei întâlniri a sporit odată cu amintirile lui de la Universitatea din München, frecventată împreună cu viitorul mare dogmatist român, părintele Dumitru Stăniloae.

Maturizarea concepţiei estetice a pictorului Gheorghe Rusu poate fi intuită şi de pe paginile "Liturghierului" modern, din anul 1937, editat de pr. prof. Ioan Mihălcescu împreună cu preotul Paraschiv Angelescu. Stampele şi vignetele în stil neobizantin care îmbogăţesc opera au fost create de el în acest scop înnoitor. Zeci de ani în urmă, paginile cunoscutei cărţi liturgice ortodoxe au perpetuat ca zestre artistică tocmai amintitele elemente. Din păcate, vremurile ateismului militant care au urmat au preţuit mai puţin realizările pictorului nostru. La un moment dat, el se plângea preotului Gheorghe Popescu Argeş, de la Biserica "Domniţa Bălaşa" din Capitală, şi altora că lucrările executate în anul 1948 nici măcar nu i-au fost plătite. Cu toate momentele grele de până atunci, la 15 august 1955, i s-a încredinţat conducerea şantierului-şcoală pentru pictorii autorizaţi din ţară de la Mănăstirea Tismana.

Deşi s-au înscris şase pictori şi au absolvit doar doi, amănuntul acesta poate arăta valoarea ştiinţifică şi artistică a iniţiativei. Utilitatea acelor cursuri a fost enormă, deoarece s-a realizat şi recuperarea picturii bisericii din veacul al XVIII-lea. S-a reuşit adică decuparea şi fixarea tablourilor mari de frescă în muzeul mănăstirii şi pe pereţii interiori ai clădirilor anexe. Numai din Sinaxar au fost recuperate 304 tablouri. Printre altele, desprinderea frescei din veacul al XVIII-lea a scos la iveală chipul a patru domniţe încoronate: Stana, mama şi fiicele ei: Voica, Stanca şi Maria. Prima este soţia lui Radu Paisie. Stanca a fost, poate, o rudă a lor. Pictura din pronaos, unde sunt reproduse cele patru figuri feminine, este opera lui Dobromir cel Tânăr din Târgovişte şi a ucenicilor săi. Frumuseţea tainică a amintitei mănăstiri s-a reactualizat astăzi prin armonioasele icoane ale recunoscutului pictor bisericesc Grigore Popescu Muscel şi ale soţiei sale, Maria Popescu Dragomir.