Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Iașiul anului 1932, un oraș calamitat

Iașiul anului 1932, un oraș calamitat

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 27 Iun, 2019

Lunile mai și iunie ale acestui an, considerate cele mai ploioase din ultima jumătate de secol, au fost cele în care s-au produs și foarte multe furtuni, revărsări de ape și inundații, cu efecte dezas­tru­oase în gospodării și pe terenurile agricole din mai toate zonele țării. Alertele meteoro­logilor au devenit aproape un lucru cotidian, iar emiterea codurilor de vreme rea dă fiori oamenilor, care trăiesc mereu cu teama că le va veni și lor rândul. Moldova, în spe­cial în partea de munte, stă, de câteva săptămâni, sub imi­nența codurilor de vijelii și ploi. Co­incidență sau nu, în urmă cu 87 de ani, tot în luna iunie, Iașiul a fost lovit de cea mai mare calamitate naturală pe care a suportat-o în secolul XX - o inundație catas­trofală, care l-a trans­format într-un imens lac de acumulare. Un episod mai puțin cunoscut, despre care vorbesc aproape de la sine imaginile din colec­ția de stampe păstrate în Arhivele Naționale Iași.

În zilele de 26-27 iunie 1932, Iașiul a cunoscut cea mai mare catastrofă naturală din secolul XX. A fost momentul în care, după 21 de zile de ploaie neîncetată, rețeaua de râuri din apropiere a atins debite maxime și apoi revărsări așa cum nu mai fuseseră înregistrate vreodată. Bahluiul a inundat atunci toată partea de jos a orașului, apele năvălind dinspre Podu Iloaiei și Lețcani, cuprinzând șesul și transformând totul, pe o lungime de zeci de kilometri, într-un uriaș lac de acumulare. În Gara Iași, clădire arhitecturală ridicată după modelul Palatului Dogilor din Veneția, apa era până sub ferestre, încât asemănarea cu celebra clădire venețiană era și mai izbitoare. În jur, ape fără de capăt, sub care stăteau scufundate liniile de cale ferată și osiile trenurilor.

Mahalalele din spatele liniilor căii ferate - cartierele Fabricii de Ţigarete, Gării, Trei Calici, Nicolina şi Socola -, locuri ocupate azi de noile cartiere construite în regimul comunist (Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Cantemir), au fost pur și simplu acoperite de viitură. Din cele câteva zeci de fotografii făcute atunci, păstrate azi într-un fond special al Arhivelor Naționale Iași, se poate observa bine cum din șirurile lungi de case mai rămăseseră deasupra apelor doar vârfurile acoperișurilor, ca niște semne mute ale neputinței.

Pentru oraș și pentru localnici pagubele au fost imense, mai ales că necazul se suprapunea pe o stare generală de nesiguranță și lipsuri, generată de criza economică prin care trecea întreaga țară (criza economică din 1929- 1933). Pierderile nu au fost însă niciodată evaluate, iar populația a primit puțin ajutor doar din partea regelui Carol al II-lea, care a venit personal la Iași, pe 4 iulie, alături de fiul său, Mihai, viitorul rege. Apoi, orașul a trebuit să se refacă prin propriile puteri.

Nazurile Bahluiului

Pe 5 iunie 1932 au început ploile. Dese, mocănești, fără oprire. 21 de zile stihiile s-au tot dez­lănțuit, de părea că nimic nu mai poate zăvorî puterea norilor. Disperarea oamenilor creștea de la o zi la alta. Câmpurile, grădinile, șesurile erau otova de apă. Pământul înghițise atâta amar de ploaie, încât nu mai putea să absoarbă nici măcar o picătură. Valea Bahluiului, de la Podu Iloaiei până la Iași, mustea. Potrivit mărturiilor din epocă, nenorocirea s-a produs în noaptea de 26 iunie. Într-un studiu pe tema istoriei inundațiilor în spațiul românesc în secolele XIII-XXI, profesorul nemțean Emanuel Bălan explică momentul: „O ploaie torenţială căzută la Cotnari în noaptea acestei zile a scos din matcă râurile Bahluiul, Nicolina şi Jijia, a rupt liniile ferate dinspre Hârlău, Paşcani, Dorohoi, Vaslui şi Ungheni şi a inundat cartierele mărginaşe ale Iaşiului, dar şi clădirea gării”. Un citat din revista „Săptămâna CFR”, din 10 iulie 1932, e și mai relevant pentru imaginea apocaliptică a Iașiului acelor zile: „În ziua de 27 iunie, la ora 14:00, apa a depăşit peroanele, iar la ora 16:00 era în birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru”. Descrierea e de mare fidelitate. O demonstrează din plin stampele din colecția Arhivelor Națio­nale Iași.

Orașul deselor revărsări

Inundațiile din acele zile n-au fost, însă, singulare în istorie. Un episod similar s-a înregistrat, potrivit documentelor vremii, și în 1877, pe 14/26 aprilie, în vremea Războiului de Independență.

Cauzele? Bahluiul, un râuleț mic și mâlos, care străbătea șe­surile înaintând spre Iași, dinspre Podu Iloaiei, devenea adesea furios, mușcându-și malurile și vărsându-și apele pe dinafară, ca o oală care dă în clocot. Pe atunci, cursul râului era cel natural, cu meandre și coturi care favorizau revărsările, astfel că locuitorii din cartierele mărginașe ale Iașiului își vedeau adesea curțile și grădinile acoperite de ape.

Totuși, inundații de proporția celei din 1932 orașul părea că nu mai cunoscuse. În volumul „Turnuri în apă”, publicat în 1935, autorul, Sandu Teleajen, scria: „Din văzduhul duşman, plouă peste oraş toate ploile veacurilor. Puhoaiele care vin dinspre Podu Iloaiei au înecat toată partea de jos a Iaşiului. S-au revărsat şi două iazuri şi acum se apropie de noi un val de apă înalt de şapte metri. Pe Podul Roş nu mai trec nici tramvaiele. Ploaia curge şi puhoaiele cresc. Noaptea, escadroane de cavalerie sunt trimise prin toate cartierele de jos, să trezească locuitorii şi să evacueze casele. Femeile plâng, copiii ţipă, bărbaţii înjură”.

Din fotografiile surprinse în perioada inundațiilor se poate observa cum șesul Bahluiului, până la Râpa Galbenă, iar dincolo până spre dealul Galata era asemeni unui lac. Din loc în loc, fostele acoperișuri se țuguiau trist deasupra apei. Gara și liniile ferate au devenit rapid nefuncționale. Oamenii și-au abandonat casele, salvați de soldați. Sandu Teleajen scria în volumul său: „Dealul Galatei şi rambleul căii ferate sunt acum ţărmurile unui fluviu uriaş, ieşit din matcă. Pe suprafaţa apelor mâloase, acoperişurile caselor înecate par nişte jucării. Prăpădul se înalţă şi cuprinde ca un tăvălug hain toate stradelele şi curţile care leagă drumul de fier cu strada Uzinei. Oamenii îşi scot avutul pe plute improvizate, în bărci trimise de la Ştrandul oraşului, în camioane şi cotiugare ale căror roţi nu se mai văd din valuri. Nu pot vorbi, nu pot blestema, nici nu pot plânge. Unii sunt răniţi. Mulţi au scăpat cu viaţă, desculţi şi numai în cămăşi.”

Chinul ieșenilor avea să înceteze abia trei decenii mai târziu. În anii '60, cursul Bahluiului a fost regularizat, albia amenajată, lucrările hidrotehnice efectuate ferind de atunci orașul de alte posibile inundații.