Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Icoanele Proorocului Ilie

Icoanele Proorocului Ilie

Un articol de: Bogdan Scorţea - 21 Iul, 2008

Sfântul Ilie Tesviteanul este unul dintre cei mai populari sfinţi ai Vechiului Testament. Prooroc de foc al Dumnezeului Savaot, mistuit de „râvna casei Domnului“, el a rămas în conştiinţa Bisericii drept apărătorul neînduplecat al legii dumnezeieşti, într-o perioadă tulbure a poporului evreu, când rătăcirea idolatriei care venea din partea regelui Ahab şi a soţiei sale, Isabela, depărta pe tot mai mulţi de la credinţa în Unul Dumnezeu. Faptele minunate ale lui Ilie, care îşi întărea cuvintele de foc cu foc coborât din cer, intransigenţa în faţa păcatului relei credinţe, calitatea de a fi un văzător al Domnului şi, desigur, sfârşitul său neobişnuit - mutat la Domnul fără a mai trece pragul morţii - i-au dat lui Ilie aura de sfânt ales şi de patron al cerului. Evlavia creştinilor faţă de Sfântul Ilie l-a făcut şi unul dintre cei mai populari sfinţi în iconografia creştină, icoanele sale înfăţişându-l în diverse ipostaze, consemnate de scrierile şi de tradiţia iudeo-creştină.

Cum este soarele faţă de stele pe firmamentul ceresc, aşa a rămas şi Sfântul Ilie faţă de sfinţii Vechiului Testament. Este singurul sfânt din perioada Vechiului Testament care marchează „cu roşu“ calendarele noastre. Chiar şi numele lui (Helias, în greceşte) este asemănător cu cel al soarelui (Helios). Fulgerele faptelor sale de vitejie duhovnicească luminează cerul tradiţiei creştine, iar tunetele cuvintelor lui ajung în urechile credincioşilor în fiecare an, la 20 iulie, cu mai multă putere, vestind cele plăcute Domnului.

În icoană, Sfântul Ilie este înfăţişat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ţinută de ascet, cu cojoc de oaie, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi şi purtător al „duhului şi al puterii lui Ilie“ (Luca 1, 17). Unele din momentele vieţii Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie.

Ilie - hrănit de corb, în pustie

Ca să îl convingă pe Ahab de gravitatea idolatriei pe care o promova, Ilie l-a mustrat pe rege şi a închis cerurile, lăsând să vină asupra pământului o secetă mare: totul fu secat, devastat, ars; bărbaţii, femeile, copiii, vieţuitoarele, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă. Doar Ilie era garantul ploii binefăcătoare: „În aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât când voi zice eu!“. (III Regi 17, 1).

Din porunca lui Dumnezeu, proorocul părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul Cherit, aflat dincolo de Iordan. Se adăpa cu firicelul de apă rămas din râu, iar Domnul îi trimitea corbi pentru a-i duce pâine, dimineaţa, şi carne, seara. A stat aici până pârâul a secat de tot. Aşa ni-l arată şi icoana: şezând într-un peisaj stâncos şi privind către corbul trimis de pronia cerească, în liniştea deşertului şi în arşiţa zilei. Pentru că în icoană nu este redat niciodată soarele sau cerul, aşa cum ochii le văd, icoana poate, cel mult, să sugereze atmosfera de cuptor printr-un fond roşu pictat în locul cerului. Dar, cel mai adesea, el este înlocuit de aur. În această atmosferă, proorocul aştepta cuvântul Domnului, care a şi venit, trimiţându-l pe Ilie la văduva din Sarepta Sidonului, vaduvă care l-a hrănit şi căreia el i-a şi înviat copilul.

Scena lui Ilie în deşert, hrănit de îngeri, uneori este atât de simplificată, încât, în unele icoane, îl vedem doar pe prooroc şi pe corbul trimis de Dumnezeu (simbolizat printr-o mână care binecuvintează), peisajul fiind eliminat şi înlocuit de fondul de aur.

Nimbul lui Ahab

În „Biblia patricianului Leo“, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab. Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate. Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană şi stând pe tron, în partea stângă, alături de doi slujitori. În fundal, se văd zidurile care schematizează cetatea în care scena se desfăşoară. Ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale. Ilie poartă în jurul capului nimb auriu, iar Ahab, verde. În manuscrisul menţionat, găsim acelaşi artificiu artistic când este redat Moise, în faţa faraonului. Doar Moise poartă nimb auriu, pe când faraonul, nimb colorat. Diferenţierea aceasta scoate în evidenţă calitatea sfinţeniei faţă de cea a stăpânirii pământeşti. Şi regele este un uns şi un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidenţiat în iconografia bizantină prin nimb. Trebuie ştiut că bizantinii înfăţişau cu nimb nu doar împăraţii sau regii încununaţi de sfinţenie şi trecuţi în calendare, ci pe toţi regii. Nimbul regal se pictează la fel ca şi cel al sfinţilor, dar sunt şi excepţii, cum este cea de faţă, când se operează o diferenţiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca şi al sfântului. Aceste diferenţieri sunt posibile datorită supremaţiei pe care aurul o are în cromatica bizantină.

Ilie - ridicat la cer

Sfântul Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fără a trece prin poarta morţii. Scriptura spune şi icoana ne arată că Ilie a fost răpit la cer într-un car tras de cai de foc, sub privirile uimite ale ucenicului său Elisei (IV Regi 2, 11). Familiaritatea proorocului cu cerescul foc al cărui mânuitor s-a arătat, despărţind pe drept-credincioşi de idolatri, a făcut ca sfârşitul său pământesc să fie tot prin foc. Cerescul vehicul l-a mutat pe Sfânt de la viaţă aceasta, la viaţa cerească, pentru a vedea slava Domnului în mod deplin.

Icoana suirii lui Ilie la cer în căruţa de foc sugerează o scenă cunoscută şi în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de quadriga către cer.

Ilie - martor al Transfigurării Domnului, pe Tabor

Statutul lui Ilie de sfânt ales al Vechiului Testament este întărit chiar de Mântuitorul Hristos, care şi-a arătat dumnezeiasca slavă pe muntele Tabor, având ca martori pământeşti pe cei trei Apostoli şi drept contemplatori cereşti, pe Moise şi Ilie. În această calitate, Ilie devine un reper, ca şi Moise, în revelaţia dumnezeiască. Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte - în „Ambigua“ 2, 46 - prezenţa lui Ilie, ca şi a lui Moise la Schimbarea Domnului la Faţă, spunând: „Împreună cu Dumnezeu trebuie să se afle şi cuvântul Legii - Moise şi al proorocilor - Ilie, ca unele ce sunt şi se găsesc din El şi despre El şi sunt aşezate în jurul Lui“; Moise reprezintă făptuirea, căci a dat legea faptei, iar Ilie contemplaţia, ca unul care a fost condus de la materie la duh prin căruţa de foc; prin ei, Apostolii „sunt încredinţaţi că Cuvântul e cu adevărat Domnul vieţii şi al morţii, căci Moise închipuie morţii, iar Ilie - viii, arătând că, prin ieşirea din viaţa aceasta, se trece tot la viaţă“; Moise mai semnifică cele sensibile, care se descompun, tot aşa cum Scriptura ni-l prezintă ca având început şi sfârşit (prin naştere şi moarte), iar Ilie, pe cele inteligibile, căci istoria lui nu pomeneşte de naştere (chiar dacă s-a născut), nici de moarte (chiar dacă va muri).

Ilie, ca martor al slavei cereşti, va fi şi unul dintre personajele care vor apărea în vremea sfârşitului lumii, luptând cu aceeaşi râvnă cu forţele răului (Apoc. 11, 7).

În conştiinţa populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor şi al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munţi se organizau vestitele Nedei şi Sântilii, iar ciobanii separau berbecii de oi. Românii credeau că Ilie hotărăşte furtunile, când şi unde să dea grindina, incendiile etc. Se vede, în aceste credinţe, proiecţia folclorică a severităţii proorocului şi în viaţa cerească.