Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar „Îl vom pomeni ca şi pe tatăl nostru“

„Îl vom pomeni ca şi pe tatăl nostru“

Un articol de: Nicoleta Olaru - 05 Noi, 2014

După ce le-a aşezat pe toate cu bună rânduială, stareţul Sihăstriei a plecat la Domnul, împăcat şi liniştit. A fost unul dintre stâlpii străvechii lavre de la Sihăstria, alături de marii ei duhovnici, lângă care a stat, destoinic şi înţelept. S-a adăugat acum la făclia cuvioşilor rugători care împodobesc cimitirul mănăstirii şi locaşurile cereşti. În articolul de faţă avem câteva mărturii ale ucenicilor săi, călugări şi mireni.

În urmă cu două săptămâni ne-am luat rămas bun de la părintele arhimandrit Victorin Oanele, stareţ al Mănăstirii Sihăstria vreme de patru decenii. L-au prohodit trei ierarhi, zeci de preoţi, stareţi şi stareţe, călugări şi mulţimea credincioşilor care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de dragostea lui părintească. Cei cu care am stat de vorbă ne-au mărturisit că deşi afişa o anumită duritate, era un om deosebit de atent la nevoile lor.

„L-am cunoscut pe părintele stareţ acum 11 ani, când am făcut un pelerinaj la mănăstirile din Moldova. Era la începutul Postului Mare şi toată mănăstirea ajuna. M-am minunat să-l văd nemişcat ore în şir la slujbele bisericii, de noapte sau din timpul zilei. Noi mai aţipeam, mai simţeam nevoia să ieşim afară. Dânsul însă ca un munte era, neclintit, de la amin la amin.

Mi-era teamă să vorbesc cu dânsul. Am descoperit apoi un om simplu şi cu multă dragoste pentru toţi. Nu făcea diferenţă între noi, pe toţi ne îmbrăţişa deopotrivă. Erai foarte bine primit de dânsul, fie sărac sau cu o funcţie înaltă în societate. Te întreba mai întâi de unde eşti şi apoi dacă ai stat la masă. Am simţit mereu puterea binecuvântării sale. Acum mă încearcă un sentiment de tristeţe că l-am pierdut fizic, dar în acelaşi timp o bucurie îmi inundă sufletul, ca în noaptea Învierii. Îl vom iubi în continuare şi vom păstra în sufletele noastre tăria sa de caracter, dârzenia şi puterea cu care a ctitorit în vremuri aprige lucruri măreţe.“ Acestea ni le-a povestit Stela Ghiocel din Piteşti.

Un om pe măsura ascultării la care a fost chemat

Pe doamna profesoară F. am găsit-o citind la Psaltire la căpătâiul părintelui Victorin. Vine la Sihăstria din anii '80. I-a cunoscut pe marii duhovnici Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan. „Eu i-am văzut ca pe nişte stâlpi mari, nu numai ai Mănăstirii Sihăstria, ci ai întregii Biserici. Părintele Paisie s-a remarcat prin darul minunat al duhovniciei, părintele Cleopa avea darul învăţăturii, al îndrumării pelerinilor, iar cărţile părintelui Ioanichie sunt şi acum izvoare de învăţătură pentru noi. Părintele stareţ Victorin însă parcă îi completa pe toţi. Avea ceva din fiecare. M-au uimit energia, forţa lui extraordinară cu care a ctitorit tot ce se vede aici şi în împrejurimi, fără însă să neglijeze biserica, toate sfintele slujbe.

Era o livadă de meri aici, unde e această catedrală (n.n.: biserica mare a mănăstirii, ocrotită de Sfânta Teodora de la Sihla). Parcă văd imaginea aceea din ziua când s-a pus piatra de temelie. Au fost prezenţi mitropolitul de atunci, IPS Daniel, cu PS Eftimie al Romanului şi PS Casian Gălăţeanul. Când se pregăteau să plece, părintele stareţ a cerut binecuvântare de la arhierei, ca să facă biserica «ca pe-o mireasă». Pentru biserică a ales lucrurile cele mai bune, cele mai trainice, chiar dacă toate presupuneau multă jertfă. Şi l-a ajutat Dumnezeu. De câte ori mă uit la catedrala aceasta, aşa o văd, ca pe-o mireasă. S-a îngrijit ca mănăstirea şi schiturile ei să aibă de toate. A fost ales de Dumnezeu pentru înflorirea acestei mănăstiri. Un om mare, de vreme ce Dumnezeu i-a încredinţat o ascultare aşa de mare, pe care a dus-o cu bine la bun sfârşit. L-a slujit frumos pe Dumnezeu, iar El nu rămâne dator nimănui. Şi-a încredinţat viaţa mănăstirii, slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Sunt sigură că a fost plin de harul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cât de greu se ridică o căsuţă, d-apoi atâtea lucrări măreţe! Şi a avut şi o dragoste mare faţă de pelerini. Nimeni nu pleca nemulţumit. La hramuri intrau la masă în mai multe serii. Dumnezeu a sporit lucrarea mănăstirii pentru jertfa părintelui stareţ. E greu de socotit orele sale de jertfă pentru Biserica lui Hristos şi pentru oameni. L-am preţuit pe părintele Victorin şi Îi mulţumesc Domnului că mi-a oferit şansa să-l cunosc şi să mă folosesc duhovniceşte de exemplul său“. Această fiică duhovnicească a Sihăstriei ne-a vorbit şi despre virtutea milosteniei pe care o practica părintele Victorin. „Odată, când veneam la mănăstire, am întâlnit în tren o maică de la un schit din Vrancea, care mi-a povestit cum le-a vizitat mănăstirea părintele Victorin. «A intrat la noi în cămară şi a văzut că era cam gol. Şi mi-a zis să fiu la Sihăstria duminica viitoare că avem ceva de vorbit. Mi-a încărcat mai mulţi saci cu merinde ca să avem pentru iarnă. Ne-a umplut cămările părintele atunci». Şi la Sihăstria veneau mulţi săraci pe care părintele Victorin îi miluia cum putea mai bine. A fost părintele nostru, îl vom pomeni ca şi pe tatăl nostru“, ne-a mai spus doamna F.

„Partea Martei a împlinit-o părintele…“

Doamna Melania are 65 de ani şi este din Baia Mare. Îl cunoaşte pe părintele Victorin din anul 1998. I-a fost alături şi l-a ajutat în etapa construirii bisericii mari a mănăstirii. „Mănăstirea Sihăstria a avut atâtea Marii, pe părinţii Paisie, Cleopa, Ioanichie, dar era nevoie şi de Marta. Partea Martei a împlinit-o părintele stareţ Victorin. E greu să administrezi.

Ne-am legat sufleteşte de dânsul, şi dânsul de noi. Baia Mare devenise ca un nou schit al Sihăstriei în sufletul părintelui stareţ. Ne întreba mereu ce mai e pe la Baia Mare şi ne promitea că o să vină când se coc cireşele. Şi a venit o dată. Când s-a întors de la noi s-a hotărât să schimbe poarta de la intrarea în mănăstire cu una în stil maramureşean, prin care să lege Maramureşul de Moldova. Când îşi dorea ceva, se simţea că face multă rugăciune pentru asta. Şi Dumnezeu îl ajuta degrabă. De multe ori eram sceptică că o să reuşească ceva ce părea aproape imposibil, dar mi-a dovedit de fiecare dată puterea rugăciunii şi perseverenţa sa. Părintele Victorin a avut capacitatea, înţelepciunea şi tăria să facă faţă unor vremuri grele, atât în perioada regimului comunist, cât şi în timpurile recente, marcate de criză economică.

Cu părintele stareţ ne-am simţit ca în familie. Am avut trăiri şi bucurii deosebite în acest loc, în Sihăstria. Aici am prins aripi care ne purtau lin la Baia Mare. Ne întăreau cuvântul din deal al părintelui Cleopa şi iubirea de tată atent şi grijuliu a părintelui stareţ. Ne şi dojenea uneori părintele stareţ, dar cu multă dragoste. Ne sfătuia cu putere multă să privim înainte cu nădejde în Dumnezeu. Deseori ne spunea că nu vom reuşi decât cu Dumnezeu alături.

Îi vom simţi în continuare dragostea de câte ori vom urca dealul cimitirului, printre falnicii copaci plantaţi de dânsul, care străjuiesc aleea“, ne-a mărturisit credincioasa din Baia Mare.

„Dacă el s-a dus la bine, o să ne tragă şi pe noi acolo…“

„Era şugubăţ, folosea o grămădă de vorbe de duh, unele cu multă înţelepciune. Când venea la stăreţie, îi auzeam dinainte bastonul, poc, poc! Un munte de om, straşnic, ce-ţi lăsa impresia de duritate. Dacă ne găsea la masă ne spunea: «Poftă mare, poftă mică, numai zeamă de urzică». Eram foarte sfioşi în prezenţa dânsului“, ne-a povestit Iulia Şova din Bucureşti, care are 32 de ani şi vine de 15 ani la Sihăstria.

Tanti Măriuţa, sora mai mică a părintelui Victorin, a venit din Vidra, Vrancea, să-şi ia rămas bun. „Cât l-am avut pe el, ziceam că mai trăiesc mama şi tata. Am avut mare nădejde la el. Ne-a învăţat mereu de bine. Acum, dacă el s-a dus la bine, o să ne tragă şi pe noi acolo. Un om bun, harnic, gospodar“, ne-a spus bătrâna care seamănă izbitor cu părintele Victorin.

Cristina Păun e din Focşani şi e nepoată a părintelui Victorin. Ne-a mărturisit printre lacrimi că a ajuns la Sihăstria în '91, într-un moment de cumpănă al vieţii. „Îmi murise soţul şi-L uram pe Dumnezeu. Părintele Victorin m-a ajutat să-mi revin şi să-L caut pe Dumnezeu. Aici ne-am petrecut, de atunci, împreună cu băiatul meu care a făcut Teologia, toate sărbătorile şi concediile. Se bucura când ne vedea. A fost ca bunicul meu adevărat. Eram la mănăstire când l-au adus de la spital în scaunul cu rotile şi am izbucnit în plâns. Părintele mi-a zis atunci pe un ton răspicat: «Hristos a înviat! Viii nu se plâng!» Nu mă aşteptam să se ducă aşa curând. Ei se trag dintr-o familie longevivă, mama părintelui a murit la 99 de ani. Îmi plăcea să-l aud cum spunea, de câte ori îl felicitam la aniversare, că nu vrea să rupă din sută şi cere şi drept de prelungire. Avea un tonus extraordinar“, şi-a amintit doamna Păun.

„Dăruiţi dragoste!“

„Era toamna anului 1996, iar la îndemnul unui bun prieten, noi având deja intenţia să vizităm nordul Moldovei, am făcut o oprire la Sihăstria. Deşi era prima dată când intram în acel spaţiu privilegiat, am simţit aproape instantaneu sentimentul că am ajuns acasă, oamenii şi lo-curile acelea reconstituind pentru mine o atmosferă familiară, în care mă simţeam înconjurată de dragoste. O voce puternică, cu un timbru care amintea de autoritatea părintească - prin dragostea şi puterea pe care le-a imprimat în memoria mea afectivă - a binecuvântat masa şi pe noi. Era părintele Victorin, stareţul mănăstirii. Am fost omeniţi, în tradiţia spiritului creştin.

Deşi în putere, bătrâneţea îşi cerea tributul, obligându-l pe părintele stareţ, «Tataia», cum îi spuneau apropiaţii, să se caute de sănătate. Aşa se face că, în anul imediat următor, ne-am revăzut la Techirghiol, unde părintele urma cu regularitate un tratament. Apropierea noastră s-a transformat într-o prietenie, atât pentru mine, cât şi pentru soţul meu, pe care «Tataia» îl considera fiul său. Ne-am bucurat de fiecare moment petrecut în preajma acestui om.

Încă de la prima noastră întâlnire, am reţinut îndemnul părintelui: «Bucuraţi-vă!» Orice moment de revedere se transforma într-o clipă unică, irepetabilă şi înălţătoare, prilej de bucurie şi înălţare spirituală. «Dăruiţi dragoste!» - acestea sunt cuvintele care îmi luminează gândurile la începutul fiecărei zile, arătându-mi calea dreaptă de urmat“, ne-a mărturisit cu e-moţie Georgeta Rusu din Constanţa, ea şi soţul - apropiaţi ai părintelui Victorin.

Smerenia stareţului

Monahul Damaschin Iscu, ucenicul părintelui Victorin, ne-a dezvăluit câte ceva din caracterul de oţel al fostului stareţ, pe care-l înmuia însă dragostea pentru fiecare ostenitor al străvechii lavre nemţene. „Cea mai mare calitate a lui era aceea că putea cunoaşte omul, pe care-l aşeza unde trebuie. Cred că e un dar propriu stareţilor. Cunoştea măsura fiecăruia dintre noi şi-i dădea exact cât putea duce. Când ascultătorul era pus într-o situaţie care îl depăşea, stareţul nostru îi crea o dispoziţie, îl încuraja şi-l ajuta să se autodepăşească. Cu o simplitate extraordinară, părintele stareţ te urca pe Muntele Hristos. Şi avea o capacitate extraordinară să se smerească şi să se deschidă sufleteşte, să se facă atât de mic într-un anumit context, că nu-l mai recunoşteai.

Cea mai de preţ pentru dânsul era ascultarea. Părintele stareţ urmărea însă să fie îndeplinită ascultarea desăvârşit, adică şi trupul, şi sufletul ascultării. Asta înseamnă nu numai să o împlineşti faptic, în exterior, dar să iei şi folos, săvârşind-o cu rugăciune, dragoste şi necârtire. Cea mai mare bucurie a stareţului era când, pe la orele 10-11, reuşea să le împartă tuturor ascultările. Îmi spunea că abia atunci e liniştit. A fost un om extraordinar de conştiincios şi harnic. Trecea apoi după-amiază să vegheze ascultările, să vadă cum împlinesc ucenicii cuvântul. Uneori mergeam şi noaptea după Utrenie să vadă cum s-a încheiat ziua şi ce mai era de făcut în următoarea. Ţinea totul sub control, se gândea la toate, calcula tot, nu avea odihnă. Era ca un ceasornic. Şi dacă dimineaţa era liniştit, seara era împlinit, când vedea că toate s-au făcut cu bună rânduială. Şi aşa, în fiecare zi părintele stareţ călătorea împreună cu noi spre împărăţie“, ne-a împărtăşit părintele Damaschin câte ceva din ascultarea sa lângă marele stareţ.

„Sfătuia după starea sufletească a fiecăruia“

„Părintele Victorin, deşi se defineşte ca un bun gospodar, a umplut mănăstirea de har. Nu ne lăsa să trăim o viaţă normală, căldicică, tot timpul ne-a provocat la mai presus de fire, la sfinţenie. Mulţi cuvioşi au plecat la cer cu ştampila stareţului Victorin. Ne dădea uneori lucruri care păreau imposibil de făcut, ca să ne pună la încercare credinţa. Îţi spunea în faţă ce gândea şi imediat îţi dădea peste nas dacă te înălţai din mândrie. Sfătuia după starea sufletească a fiecăruia, chiar dacă uneori se folosea de glume, ironii sau de zicale din popor, cu multă adâncime sufletească.

Te trimitea la duhovnic să-ţi predea toate lecţiile monahismului, iar el te verifica, în practică, şi te umplea de har, chiar dacă uneori trebuia să te dojenească aspru“, ne-a mai povestit părintele Damaschin.

Întocmai ca un stareţ din Pateric, chiar dacă îi supunea la diferite probe, părintele Victorin era atent şi chibzuit şi nu lăsa pe niciunul dintre ucenicii săi să plece întristat. „Dacă vedea că fratele a plecat tulburat sau întristat, mă trimitea să-l chem la dânsul şi printr-o vorbă bună sau un dar îl repunea pe cale. Îi era foarte greu însă să lucreze cu cei care nu aveau dispoziţie de călugăr, care nu înţelegeau cum se dobândesc virtuţile. Eram odată cu doi părinţi, şi stareţul venind a început să-l ocărască pe nedrept pe unul dintre ei. Şi celălalt i-a luat apărarea. Când am plecat de acolo, părintele stareţ mi-a zis: «Dacă spuneai şi tu ceva, ieşea un nimica!». «Cum, părinte stareţ?», l-am întrebat. «Mă, eu ştiu că pe nedrept l-am luat la rost, dar dacă te ridicai şi tu împotriva mea... Da' ai tăcut şi a rămas oleacă de călugărie». Punea mai presus de toate călugăria şi folosul sufletesc. Ne voia purtători de Dumnezeu“, a mai punctat părintele Damaschin.

„Le vedea pe toate potrivite şi bune“

Ucenicul său ne-a vorbit şi despre rezistenţa fizică şi despre puterea exemplului fostului stareţ al Sihăstriei. „După o zi de muncă, când venea ceasul rugăciunii, mă ajungea oboseala şi îi ceream voie uneori să mă duc să stau întins, la chilie sau în maşină. Părintele stareţ îmi spunea atunci: «Nu, de ce te-ai făcut călugăr? Călugărul nu are odihnă! Stai aici în corabie şi dormi, stai în biserică!» Şi când mă duceam să dorm în maşină, mă mustra conştiinţa, când picoteam în biserică, nu“, ne-a mărturisit monahul.

Virtutea de căpetenie pe care părintele Victorin a predat-o ucenicilor a fost însă tăierea voii. „Noi, fiind implicaţi în administraţie, gândeam omeneşte uneori şi ni se părea că mănăstirea are de pierdut prin hotărârile pe care le lua dânsul, dar părintele stareţ punea pe primul loc folosul duhovnicesc al călugărului. Chiar dacă aveai impresia că se pierdea din punct de vedere material, călugărul trebuia să-şi taie voia, ca prin asta să se smerească şi să sporească“, spune arhim. Nicandru Tunza, secretarul mănăstirii, un alt ucenic al părintelui Victorin, care l-a îngrijit la plecarea din această lume.

Despre sensibilitatea părintelui Victorin ne-a vorbit iarăşi monahul Damaschin. „Avea o fire contemplativă şi o comuniune extraordinară cu natura şi prin aceasta cu Dumnezeu. Se bucura de fiecare anotimp, observa şi iubea florile, codrul, iarba, animalele, păsările. Primăvara înflorea şi se bucura odată cu renaşterea naturii. Vara, noi ne mai plângeam că e prea cald, dânsul însă le vedea pe toate potrivite şi bune. Trăia cu sentimentul că toate aceste frumuseţi ale naturii i le trimite Dumnezeu ca să-l bucure. Avea starea lui Adam, care le lua pe toate ca din mâna lui Dumnezeu“, ne-a mai povestit părintele Damaschin. Pe patul bolii a dovedit că s-a încununat cu toate virtuţile pe care le-a predat ucenicilor. A primit suferinţa cu răbdare, smerenie şi rugăciune. Chiar dacă nu s-a remarcat în timpul vieţii prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în ultimele patru luni de suferinţă a dat dovadă că şi-a însuşit învăţături teologice înalte. „A primit crucea suferinţei cu multă smerenie, răbdare şi cu un curaj cum rar întâlneşti. Nu a cârtit deloc. Când îl întrebam ce face, ne răspundea cu seninătate: «Îmi duc crucea». În primele zile de spitalizare a avut o inspiraţie aplecată spre cele tainice ale lui Dumnezeu. A predicat despre energiile divine necreate, căderea îngerilor, lumina dumnezeirii, despre Sfânta Treime“, ne-a mai împărtăşit părintele Nicandru.

Când a revenit în mănăstire după una dintre perioadele de spitalizare şi-a întâmpinat ucenicii cu crucea în mână. I-a primit pe toţi cu salutul pascal şi i-a iertat. „Chiar dacă unii îl supăraseră mult, părintele i-a iertat din inimă. «Hristos a înviat! Dumnezeu să îţi ierte toate păcatele», acestea sunt cuvintele pe care le-a adresat fiecăruia. N-a deranjat pe nimeni, deşi se lupta cu durerile. A plecat la Dumnezeu cu rugăciunea pe buze, foarte liniştit, tăcut şi împăcat“, a mai spus părintele Nicandru.