Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Max Weber, întemeietorul sociologiei creştine

Max Weber, întemeietorul sociologiei creştine

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 19 Feb 2009

Bogăţia este adesea considerată mai mult o povară decât o binecuvântare. Poate ridica faima unui om la cote inimaginabile, dar îi poate prăbuşi sufletul în adâncurile iadului. Exemplele moderne nu lipsesc. Marea întrebare care se pune este: cum te poţi mântui fiind bogat? Răspunsul este mult mai simplu decât pare. Atâta vreme cât te consideri un iconom al binefacerilor lui Dumnezeu şi dăruieşti mai departe cu inimă bună şi celor săraci, bogăţia devine cale spre mântuire. Max Weber (1864-1920) ne oferă posibilitatea dreptei socoteli în această privinţă. El a rămas cunoscut în istorie nu doar drept părintele sociologiei germane, ci şi reformatorul lumii afacerilor, prin introducerea raportului dintre calitatea muncii prestate şi tăria credinţei muncitorului.

Maximilian Carl Emil Weber s-a născut pe 21 aprilie 1864 în oraşul Erfurt, fiind primul dintre cei şapte copii ai familiei Weber. Tatăl său, Maximilian Weber, era un politician renumit şi un om foarte bogat. Mama sa, Helene Fallenstein, era o femeie deosebită, plină de puritate şi nobleţe. Ea i-a sădit micului Max aplecarea spre rugăciune. Familia Weber era recunoscută drept una dintre cele mai influente pe plan local. În fiecare săptămână, în locuinţa grandioasă era organizat un salon care întrunea personalităţi politice şi literare ale vremii. Max Weber s-a dovedit încă din copilărie o persoană apropiată de studiu şi cercetare. Împreună cu fratele său, Alfred, citea tot ceea ce i se părea interesant din voluminoasa bibliotecă a familiei. La vârsta de 13 ani le-a oferit părinţilor un cadou de Crăciun neobişnuit. În locul poeziilor sau notelor mari, le-a dăruit... două studii. Primul dintre acestea privea istoria Germaniei cu referire la rolurile împăratului şi ale papei, iar cel de-al doilea - istoria Imperiului Bizantin de la Constantin cel Mare până la migraţiile popoarelor barbare. La 14 ani, Max Weber îşi împodobea scrisorile cu nenumărate citate din autori precum: Homer, Virgil, Cicero, Goethe, Spinoza sau Kant.

Studentul genial

În 1882, la vârsta de 18 ani, Max Weber intra la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Heidelberg. În paralel cu studiile de drept, Max participa şi la cursuri de economie, istorie medievală, teologie şi, în acelaşi timp, şi-a satisfăcut parţial serviciul militar la Strasbourg. Propriu-zis, nu a servit ca recrut, ci drept voluntar în cadrul spitalului militar, un lucru pe care îl va repeta în Primului Război Mondial. În toamna anului 1884, merge la Berlin pentru a-şi aprofunda studiile. Timp de 8 ani, între 1884 şi 1892 locuieşte la părinţii săi. În 1886 îşi temină lucrarea de licenţă, iar trei ani mai târziu, dobândeşte doctoratul în drept cu o teză intitulată „Istoria organizaţiilor de afaceri medievale“. Din acest moment devine Weber extrem de interesat de fenomenul economic şi de lumea afacerilor. Posibilitatea de a preda la nivel universitar este obţinută odată cu publicarea lucrării „Istoria agriculturii romane şi a importanţei acesteia în cadrul dezvoltării legilor publice şi private“. La 29 de ani, în 1893, tânărul profesor se căsătoreşte cu Marianne Schnitger, o prolifică autoare feministă. Ea îi publică postum lucrările rămase în manuscris şi îl face cunoscut la nivel mondial.

Colapsul în creaţie

Există în viaţa fiecărui om perioade în care se înregistrează o stagnare totală a capacităţii creative, iar Max Weber a trăit acest fenomen timp de patru ani, între 1898 şi 1902. După un început fulminant al activităţii profesorale cu câteva studii importante publicate, reuşitele încep să se stingă. Evenimentul care a declanşat acest proces a fost conflictul avut cu tatăl său, în 1896. Nu se cunosc cauzele pentru care s-au certat, dar la două luni după discuţia aprinsă cu fiul său, Maximilian Weber Sr. moare. Max Weber a început să sufere de insomnii prelungite şi căderi nervoase şi, încetul cu încetul, a trebuit să renunţe la activitatea profesorală. Timp de trei ani, între 1899 şi 1902, Max Weber a fost silit să ia o pauză. Şi-a petrecut timpul mai mult prin sanatorii, dar revenirea a fost una în forţă. După demisia oferită Universităţii din Heidelberg, în 1903, şi renunţarea la postul de profesor, Weber s-a concentrat asupra scrierii de studii şi articole. Împreună cu doi foşti colegi, Edgar Jaffé şi Werner Sombart, a devenit editor asociat al „Arhivelor Ştiinţei Sociale“. În 1904, Max Weber publică eseul care îl defineşte drept un important autor în domeniul economic - „Etica protestantă şi spiritul capitalist“. Acesta a constituit baza singurei cărţi publicate de Max Weber în timpul vieţii. Majoritatea cărţilor i-au fost publicate postum, de către Marianne, soţia sa credincioasă.

Cum poate sluji un om politic

După izbucnirea Primului Război Mondial, Max Weber nu s-a refugiat în spatele biroului pentru a scrie, ci a slujit ca director al spitalelor militare din Heidelberg, deşi era o persoană politică impozantă. Prin aceasta a arătat că un om politic nu trebuie să fie detaşat de tragediile prin care trec semenii lui. După această experienţă, Max Weber a devenit membru al Sindicatului Muncitorilor şi Soldaţilor din Heidelberg. La finalul războiului, Weber s-a întors la prima sa dragoste: pedagogia. A devenit profesor al Universităţii din Viena, iar la scurtă vreme, a fost chemat să predea la München. Câţiva studenţi au protestat împotriva numirii lui, organizând un marş chiar în faţa casei sale. La München a fondat Max Weber primul Institut de Sociologie din Germania, în 1919, dar nu a predat nici măcar o oră, fiind ocupat cu alte funcţii. Pe 14 iunie 1920, din cauza gripei spaniole, Max Weber a murit la doar 56 de ani.

Creştinii practicanţi muncesc mai eficient

Singura carte publicată de Max Weber a constituit şi cea mai importantă sursă a gândirii sale. „Etica protestantă şi spiritul capitalist“ propune stabilirea unei legături între formarea religioasă şi fenomenul capitalismului. În această lucrare, Weber a argumentat faptul că religia este una dintre cauzele cele mai importante care explică diferenţele de dezvoltare dintre culturile Occidentale şi cele Orientale, şi a subliniat importanţa protestantismului ascetic care a condus la naşterea capitalismului, a birocraţiei şi a statului raţional-legal din Vest.

Max Weber nu se sfieşte să afirme că progresul în cadrul unei organizaţii este determinat în mod direct de procentul oamenilor credincioşi. „Aproape toţi patronii care angajează fete, şi în special fete germane, se plâng de faptul că ele nu au capacitatea şi dorinţa de a renunţa la felul de a munci moştenit şi învăţat odată, pentru unul mai practic, de a se adapta unor noi forme de muncă, de a învăţa şi de a-şi concentra gândirea sau măcar de a o utiliza. Discuţiile cu privire la posibilitatea de a face munca mai uşoară şi mai ales eficientă se lovesc la ele de o neînţelegere totală, ridicarea tarifelor în acord se loveşte fără efect de zidul obişnuinţei. De regulă, lucrurile stau altfel - fapt nu lipsit de importanţă pentru consideraţiile noastre - numai cu fetele cu o educaţie specific religioasă. Se spunea adesea - şi unele calcule afirmă aceasta - că şansele cele mai mari pentru o educaţie economică se ivesc tocmai pentru această categorie. Capacitatea de a-şi concentra gândirea, ca şi atitudinea absolut dominantă de „respect faţă de muncă“ se îmbină aici frecvent cu o riguroasă economicitate care ţine seama de câştigul şi cuantumul lui în general şi de o lucidă stăpânire de sine şi moderaţie care ridică enorm productivitatea („Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, p. 49). Max Weber spunea că religia este cea care determină progresul economic. Oamenii credincioşi, fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi, sunt mult mai profesionişti în ceea ce fac şi, de regulă, îşi iubesc munca mai mult decât cei necredincioşi. Concentrarea, trezvia, dorinţa de a face bine ceea ce fac sunt calităţi nelipsite persoanelor creştine, care ştiu că dragostea de Dumnezeu există şi la muncă, nu doar în timpul slujbelor religioase.

Bogăţia - bună sau rea?

Max Weber a judecat bogăţia amintind un citat important dintr-o scriere a predicatorului englez J. Baxter. „Dacă Dumnezeu vă arată un drum pe care, fără pierdere pentru sufletul vostru sau pentru alţii, puteţi câştiga legal mai mult decât pe un alt drum şi refuzaţi acest lucru şi urmăriţi drumul aducător de câştig mai puţin, atunci acţionaţi împotriva unuia din scopurile chemării voastre, refuzaţi să fiţi slujitorul lui Dumnezeu şi să primiţi darurile Sale pentru a le putea folosi pentru El dacă vi le-ar cere. Nu pentru plăcerile trupului şi pentru păcat, ci pentru Dumnezeu aveţi voie să munciţi pentru a fi bogaţi“ („Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, p. 174). Datoria unui creştin este intrinsec legată de aproapele său. Bogăţia este un dar pentru fiecare om care o foloseşte spre ajutorarea aproapelui. A fi bogat nu este un păcat, este o stare la fel de bună sau de rea precum a fi sărac. A căuta sărăcia cu orice preţ este o lepădare a poruncii lui Dumnezeu de iubire a aproapelui. Max Weber interpretează citatul de mai sus astfel: „Bogăţia este dăunătoare numai atunci când se cade în ispita leneviei, a lâncezelii şi a plăcerilor unei vieţi păcătoase, când se aspiră la ea numai pentru a trăi mai târziu fără griji şi în delectare. Dar, ca exercitare a datoriei profesionale, năzuinţa spre bogăţie este nu numai permisă moral, ci şi de-a dreptul imperativă. Parabola cu servitorul alungat pentru că nu a dat cu camătă talantul ce i se încredinţase părea să exprime în mod direct această idee. A voi să fii sărac - s-a argumentat adeseori - este acelaşi lucru cu a dori să fii bolnav, lucru reprobabil ca încercare de sfinţire prin fapte bune şi păgubitor pentru gloria lui Dumnezeu. Şi, în fine, pentru un om apt de muncă, cerşetoria este nu numai păcatul leneviei, ci şi, după cuvântul Apostolului, un păcat împotriva iubirii aproapelui“ („Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, p. 174).