Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Moştenirea latină a Bisericii în primele veacuri

Moştenirea latină a Bisericii în primele veacuri

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 18 Feb, 2020

Dacă în secolele IV-V, Răsăritul era preocupat intens de problematica hristologică, socotind-o drept una de actualitate, în Occident, cu precădere la Roma, se dezvolta mai mult o teologie a Crucii. Aşa se face că, abia în 451, la Sinodul de la Calcedon, Sfântul Leon cel Mare intervine decisiv în controversele privind „Întruparea Cuvântului”, evidenţiind preocupări adânci pentru hristologia din Cetatea Eternă.

Sfântul Leon cel Mare se evidenţiază după 433 în contextul ereziei lui Eutihie, de la care a ieşit erezia de­spre o singură fire a Mântuitorului, numită monofizitism. „Accept din două naturi, dar n-accept două naturi”, spunea ereziarhul (ACO, II, 1,1, 120, 14). „În această peri­oadă, notează IPS Părinte Mitropolit Irineu Popa, în Occident, pe scaunul de la Roma a fost ridicat Papa Leon, care, în timpul disputei cu Nestorie, era un simplu arhidiacon. El este acela care a cerut Sfântului Ioan Casian un aviz hristologic asupra ereziei nestoriene. De această dată, Leon a intervenit de manieră decisivă în disputa hristologică” (Iisus Hristos este Acelaşi ..., pp. 419-420).

Contextul teologic

Odată cu răspândirea scrierilor sale, erezia lui Nestorie a început să genereze îngrijorare în întreaga Biserică. Primele reacţii au venit din Alexandria, acolo unde se afla Sfântul Chiril al Alexandriei, cel mai înverşunat combatant al ereziei nestoriene. Biserica din Roma a înţeles de îndată această problemă şi Papa Celestin (10 septembrie 422 şi 27 iulie 432) l-a susţinut pe Sfântul Chiril împotriva lui Nestorie. Astfel, în vara anului 429, sfântul a trimis prin legarul Posidonius o documentare completă asupra ereziei nestoriene, cuprinzând: scrisorile sale, predicile lui Nestorie şi alte extracte, îndemnând să fie traduse în limba latină spre binele poporului. Îna­inte de a primi această corespondenţă, ajunsă la Roma în jurul anului 430, Celestin aflase despre erezia nestoriană din alte surse. Ar fi vorba aici despre Marius Mercator, care se afla şi el la Constantinopol în vremea aceea, acesta purtând la rândul său o corespondenţă bogată cu Roma.

În acest context apare ultima lucrare de referinţă a Sfântului Ioan Casian, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, şapte cărţi”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare, pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu papă al Romei. În cele şapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Casian construieşte o apologie completă a învăţăturii ortodoxe de credinţă, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumără şi le combate. Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie şi de a fi supus-o unei critici severe, subliniind totodată prestigiul operelor Părinţilor Bisericii, valoarea ideilor creştine şi a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului V”.

Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitoare la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Casian vorbeşte în prefaţa lucrării, unde menţionează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare. Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când papa primeşte „Contestaţiile” lui Eusebiu de Dorilea şi de asemenea „Epistola fraternală” a lui Nestorie. Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Casian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informaţiile pe care Celestin le aştepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abaţiei „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experienţă orientală, legată în mare parte de Constantinopol. De îndată el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziţiei doctrinare a lui Nestorie şi a făcut cunoscută latinilor această erezie”.

Implicarea în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învăţăturii ortodoxe, pe deplin moştenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom. Încă din prefaţa lucrării sale, Sfântul Ioan Casian dezvăluie modul în care a luat naştere această mărturisire. Înţelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credinţa ameninţată de o nouă erezie”. Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în faţa nimănui „când era vorba despre apărarea credinţei ortodoxe”.

Sfântul Leon cel Mare - date biografice

A păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare). A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. A fost un papă autoritar, care a reuşit să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenţilor săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi nu în ultimul rând pe nestorieni. În 448 primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, datorită învăţăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învăţătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în aşa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola ad Flavianum). În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legaţi papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian şi reabilitarea lui Eutihie. A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit. Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV. A fost, de aseme­nea, şi un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Atila, conducătorul hunilor şi cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruţe poporul din cetatea Romei de foc şi de sabie. A fost îngropat în pridvorul Basilicii „Sant Pietro”, moaştele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688 (J.N.D. Kelly, The Oxford Dictionary of Pops, pp. 43-44).

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Leon cel Mare