Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Nicolae Georgescu-Edineţ, un preot al frontierei

Nicolae Georgescu-Edineţ, un preot al frontierei

Un articol de: George Enache - 29 Mai, 2010

Există fără îndoială o vocaţie a frontierei, a locului unde lucrurile se amestecă şi se confruntă. Locuitorii marginilor de lume, aflaţi într-o permanentă tensiune, au concepţii mai simple şi mai radicale decât cei care, din centru, privesc lucrurile mai relaxat, fiind mai puţin preocupaţi de delimitarea fără confuzie a lucrurilor.

Preotul Nicolae Georgescu-Edineţ a reuşit să aducă vocaţia frontierei în chiar inima capitalei României.

Având convingeri ferme, lipsite de echivoc, în ceea ce priveşte destinul naţiunii române şi misiunea preotului în viaţa naţională, părintele a bulversat timp de decenii viaţa bisericească, şi nu numai, în bine sau mai puţin bine, dar purtat de buna intenţie ca românii să nu mai fie un neam amorţit şi fără identitate.

Nicolae Georgescu s-a născut la 27 noiembrie 1891, în familia preotului Toma Georgescu din Vălenii de Munte. Continuând tradiţia familială, el urmează mai întâi cursurile Seminarului Central din Bucureşti, mai apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie.

Mobilizat pe fronturile Primului Război Mondial, în cadrul Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General, tânărul teolog, odată revenit la vatră, lucrează pentru o perioadă în cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor ca responsabil al Seminarelor Teologice. Mai târziu, în aprilie 1925, i se împlineşte dorinţa de a deveni preot, fiind hirotonit pe seama parohiei "Adormirea Maicii Domnului" din Filipeşti Târg, judeţul Prahova.

Aproape de malurile Nistrului

La 1 septembrie 1925, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, sub autoritatea cărora se aflau seminarele teologice, l-a numit pe părintele Georgescu director al Seminarului Teologic din Edineţ, Episcopia Hotin. Din partea episcopului locului, PS Visarion Puiu, i s-a încredinţat spre păstorire parohia Voronoviţa, localitate aflată la o distanţă de 30 km de Edineţ.

Provenit dintr-o regiune a ţării omogenă din punct de vedere etnic, unde "românismul" era ceva cât se poate de firesc, Nicolae Georgescu s-a văzut în zona Hotinului într-o situaţie cu totul nouă pentru el. Aici existau localităţi unde românii erau minoritari sau unde valorile româneşti erau insuficient promovate. Dorind să contribuie la afirmarea naţiunii şi valorilor româneşti în zonă, părintele Georgescu s-a angajat în această luptă cu zelul excesiv al proaspătului convertit, neavând altă deprindere a oamenilor frontierei, pe care, deşi îşi păstrează mai tenace propriile tradiţii, permanenta stare de relativitate a situaţiei regiunii în care trăiesc i-a făcut să aibă un foarte dezvoltat simţ al vecinătăţii cu "celălalt".

Neînţelegând această latură a vieţii frontierei şi faptul că situaţia din zona Hotinului era diferită de cea din Prahova, Nicolae Georgescu, în calitate de director de seminar, iniţiază ample manifestări cu caracter naţionalist, în care-i antrenează pe elevii seminarişti şi pe locuitorii din Edineţ. Pornind de la premise corecte (naţiunea română - creatoare de stat, afirmarea românismului într-o zonă în care românii fuseseră deznaţionalizaţi), această mişcare iniţiată de părintele Georgescu era totuşi generatoare de mari tulburări, fapt intuit corect de vlădica Visarion Puiu, care i-a cerut să înceteze, deşi acesta era la rândul său un mare naţionalist.

În faţa refuzului preotului Georgescu de a se supune ordinului ierarhului, acesta îl cateriseşte la 1 februarie 1927. Nicolae Georgescu face apel împotriva sentinţei de caterisire înaintea Consistoriului Mitropolitan din Iaşi, de care depindea din punct de vedere al justiţiei ecleziastice episcopia Hotin. Acesta a apreciat că preotul Georgescu a acţionat în calitate de director de seminar, supus Ministerului Cultelor, şi nu ca preot, deci supus ierarhului. Din acest motiv, sentinţa de caterisire este anulată şi înlocuită cu pedeapsa "sfat şi dojană arhierească", pentru ca mai târziu Sf. Sinod, de comun acord cu Ministerul Cultelor, să ia şi decizia revocării preotului Georgescu din funcţia de director al seminarului.

Revenit pentru a scurtă perioadă la Filipeştii de Pădure, Nicolae Georgescu este numit în 1928 preot la Parohia Sf. Anton-Curtea Veche din capitală (din 1929 devine paroh). De acum, va semna cu numele Nicolae Georgescu-Edineţ, pentru a se deosebi de alţi preoţi din Bucureşti cu numele Georgescu, dar şi în amintirea ţinutului de margine al României care l-a marcat atât de mult.

În inima Bucureştiului

Într-un fel, parohia de la Curtea Veche amintea de Edineţ. În cuprinsul parohiei existau doar 14 familii de români ortodocşi, restul fiind de altă religie sau etnie. De aceea, părintele Nicolae a primit cu mare bucurie ideea ca Biserica "Sfântul Anton-Curtea Veche" să devină loc de adunare al studenţilor bucureşteni iar el să activeze ca îndrumător duhovnicesc al acestora. Mărturiile contemporanilor arată că părintele

s-a implicat total în această activitate, devenind un adevărat părinte sufletesc al unei generaţii frământate şi neliniştite, care visa pentru neamul românesc un destin măreţ. Nimic mai potrivit pentru părintele Georgescu, care s-a hrănit din energia acestor tineri şi s-a dăruit lor, devenind pentru mulţi dintre aceştia un adevărat membru al familiei.

Animaţi de ideea unei Românii creştine, studenţii bucureşteni vedeau în mormântul fără cruce al Eroului Necunoscut simbolul unui nou păgânism, al îndepărtării de tradiţia creştină a neamului nostru. Respingând argumentul că acel mormânt ar reprezenta un simbol pentru toţi cei care s-au jertfit pentru România, indiferent de etnie şi confesiune, studenţii au militat constant pentru punerea unei cruci la căpătâiul Eroului.

Iniţiativa s-a concretizat pe 24 ianuarie 1932. Crucea de marmură, executată din donaţiile studenţilor, a fost sfinţită de părintele Georgescu-Edineţ, care a mers apoi, alături de alte personalităţi, în fruntea procesiunii care s-a îndreptat spre mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Aici, manifestanţii erau aşteptaţi de jandarmi pregătiţi de ripostă. Se spune că, în faţa acestei privelişti, "preotul Georgescu-Edineţ, luând în braţe crucea a îngenuncheat în faţa armelor încărcate pentru ucidere rostind: "Dacă este vorba ca pentru cruce să curgă sânge, voiesc să fiu cel dintâi care să mi-l dăruiesc cu bucurie". Mulţimea întreagă a îngenuncheat alături de preotul ei". Fără să aştepte prea mult, jandarmii au intervenit brutal, preotul Nicolae a fost rănit şi arestat, intenţia fiind trimiterea sa înaintea judecătorilor.

"Erou al crucii" sau infractor?

Situaţia creată a generat mari emoţii în rândurile clerului, în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Acesta a condamnat excesul de zel al autorităţilor, care, în faţa valului de simpatie a opiniei publice, l-au eliberat din arest pe părintele Georgescu, acesta urmând a fi judecat în stare de libertate. Pe 29 ianuarie, părintele, în fruntea unei delegaţii, cu binecuvântarea patriarhului Miron, a depus o coroană de flori pe mormântul Eroului Necunoscut, prilej ca patriarhul să-l numească "erou al crucii".

Procesul a trenat ani la rândul, până în 1938, când regele Carol al II-lea hotărăşte să scoată studenţimea de sub influenţa Mişcării Legionare. Considerat simpatizant legionar, Nicolae Georgescu-Edineţ este arestat în noaptea de 16/17 aprilie 1938 şi internat în lagărul de la Tismana, fiind trimis în judecată la 17 iunie 1938, în lot cu alte 20 de persoane, împotriva sa reţinându-se participarea la evenimentele din 1932 şi presupusa implicare în diverse acţiuni cu caracter legionar. Faptele pentru care era acuzat erau încadrate ca "uneltire contra ordinii sociale" şi "participare la organizaţie politică interzisă".

În depoziţia sa, părintele a arătat: "Eu n-am aranjat comemorări legionare. Făceam slujbe religioase, în cadrul misiunii mele, pentru oricine, nu numai pentru legionari.

Nu s-a făcut nici un fel de propagandă în biserică, mai întâi că nici legionarii nu mi-au cerut şi mai ales eu nu admiteam aceasta. Nu ştiu de unde se deduce că eu sunt legionar, mai ales că legionarii s-au mirat că ce caut eu între ei. Pe mine nu mă interesa culoarea politică, ci ordinul ce-l aveam de a conlucra cu studenţii". În cele din urmă, părintele a fost achitat de acuzaţia de "uneltire contra ordinii sociale", însă a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru "participare la o organizaţie politică interzisă". Cu insistenţa care-l caracteriza, părintele Nicolae a introdus mai multe cereri de recurs. În cele din urmă, Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie i-a admis recursul în aprilie 1939, fiind amnistiat pe baza unui Înalt Decret Regal.

În aceste condiţii, Nicolae Georgescu s-a putut reîntoarce la parohia sa, unde a păstorit în linişte până la 17 decembrie 1945, când noile autorităţi au internat în lagăre pe cei care erau consideraţi fruntaşi legionari.

Un mort "administrativ"

Eliberat, părintele este din nou arestat în primăvara anului 1952 şi trimis, spre "reeducare", la o unitate de muncă (din genul celor denumite ulterior colonii de muncă), printr-o decizie administrativă. Însă, la scurt timp dup arestare, Nicolae Georgescu-Edineţ trece la cele veşnice. Faptul este consemnat de adeverinţa nr. 225/1952 a Serviciului medical din Penitenciarul Jilava, din care reiese că părintele a murit pe data de 21 mai 1952, de "insuficienţă cardiacă decompensată cu edeme generalizate", în infirmeria închisorii amintite.

Se încheia astfel o viaţă dusă pe coordonatele marilor frământări şi căutări ale neamului românesc la început de veac XX. Dincolo de împlinirile şi greşelile părintelui Georgescu, rămân ideea fundamentală a luptei împotriva indiferenţei şi inerţiei şi faptul obiectiv că pretutindeni există frontiere, chiar şi acolo unde vedem doar centru.