Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar O dorinţă împlinită a mitropolitului Visarion Puiu

O dorinţă împlinită a mitropolitului Visarion Puiu

Un articol de: Arhid. Ştefan Sfarghie - 10 Iul, 2013
În vecinătatea Schitului Vovidenia din judeţul Neamţ se află Casa memorială Visarion Puiu, actualul Muzeu „Mihail Sadoveanu“. Această construcţie nu are o vechime foarte mare, însă valoarea sa este dată de pleiada de personalităţi care au fost găzduite aici. 
 
Mitropolitul Visarion Puiu spunea că oriunde a călătorit în lumea aceasta gândul îi era la Mănăstirea Neamţ şi că nici o mănăstire sau schit nu a reuşit să-i răpească acest gând. Visul pe care l-a purtat episcopul şi mai apoi mitropolitul Visarion Puiu s-a îndeplinit abia în 1936, când mitropolitul Nicodim Munteanul şi soborul Mănăstirii Neamţ au dat curs cererii înaintate de către mitropolitul de Cernăuţi, Visarion Puiu, pentru a construi o casă în vecinătatea Mănăstirii Neamţ, la aproape 300 de metri. Destinaţia acestei case era aceea de a fi un loc de odihnă pentru mitropolit, dar şi pentru găzduirea înalţilor ierarhi bisericeşti, care întâmplător ar trece pe acolo, pentru vizitarea acestor frumoase locuri pline de încărcătură duhovnicească.
 
Construcţia acestei case s-a efectuat în anii 1937 - 1938, astfel la data de 14 iulie 1938, mitropolitul Visarion Puiu rostea un impresionant cuvânt de inaugurare. Textul a fost descoperit în Arhiva Mănăstirii Neamţ, în dosarul Schitului Vovidenia din anul 1938, de ierodiaconul Efrem Docan, bibliotecarul Mănăstirii Neamţ. Îl redăm alăturat pentru frumuseţea limbii şi descoperirea în aceste rânduri a unei frânturi din sufletul ierarhului Visarion Puiu.
 
Bucuria acestei realizări a mitroplitului Visarion a fost însă de scurtă durată, căci, instaurându-se regimul comunist şi fiind condamnat, a fost nevoit să stea departe de locul cel mult dorit de el pentru odihnă. „Această casă, aşa cum se menţionase şi în cuvântul de inaugurare, a fost adăpost pentru vlădicii sărmani, în anul 1949 cinci episcopi aveau să fie trimişi în recluziune monastică la Mănăstirea Neamţ. Astfel, aici au locuit Partenie Ciopron, Emilian Antal, Atanasie Dincă, Pavel Şerpe şi Eugeniu Laiu. După 1951 casa a fost dată în folosinţă lui Mihail Sadoveanu, care îşi petrecea o mare parte din timp la Mănăstirea Neamţ. După trecerea la cele veşnice a lui Mihail Sadoveanu, s-a înfiinţat aici muzeul în semn de omagiu adus marelui scriitor, muzeu inaugurat la 1 iunie a anului 1966. Începând de la această dată, casa şi tot patrimoniul ei au intrat în custodia statului. În anul 1997, după mai multe strădanii şi procese cu autorităţile, aceasta a revenit Mănăstirii Neamţ, în această perioadă stareţ al Mănăstiri Neamţ era arhim. Irineu Cheorbeja“, ne-a spus ierodiacon Efrem Docan, bibliotecarul Mănăstirii Neamţ.
 
Astăzi, de printre brazii deşi de la Schitul Vovidenia se iveşte Casa memorială Visarion Puiu şi Muzeul Mihail Sadoveanu, care aşteaptă să i se treacă pragul pentru a destăinui din comoara sa istorică fragmente din cele ce s-au petrecut pe aceste meleaguri de poveste.

Cuvântul rostit la inaugurarea casei de la Vovidenia

„Înaltpreasfinţite, Domnilor,
Oricât ar fi viaţa omenească de scurtă şi de felurit trăită, omul în orice fel de împrejurări ar trăi, năzuieşte instinctiv, sau în chip judecat, să-şi aibă sălaş de adăpostire. Şi unii reuşesc să şi-l procure lesne, alţii nu-l pot dobândi deloc; unii vor să-l aibă cu cât mai multe îndemânări pentru viaţă, alţii se văd siliţi a se mulţumi adesea cu adăpostirea găsită la ceilalţi oameni în mijlocul cărora trăiesc.
Fapt este că locuinţa, ca şi îmbrăcămintea şi hrana zilnică, primează printre cerinţele vieţii omeneşti, fiind dintre cele mai imperioase condiţii de vieţuire.
Iată câteva din consideraţiile aşa de simple şi naturale ce justifică clipa de faţă, când ne găsim la inaugurarea unei case mănăstireşti, tot aşa de necesară şi monahilor retraşi din freamătul vieţii comune, ca şi oamenilor ce alcătuiesc satele şi oraşele unui popor oarecare. Aceasta este întâia justificare a construirei acestei case.
Dar locuinţa de faţă s-a zidit şi din următoarele consideraţii.
La 4 iulie 1938, deci, zilele trecute, s-au împlinit treizeci şi opt de ani de când rostitorul acestor cuvinte, fiind pe atunci student în teologie, a pornit la îndemnul cunoscutului călugăr, astăzi arhidiaconul Varlaam Arghirescu de la Mitropolia din Iaşi, să vadă în vara anului 1900 pentru întâiaş dată mănăstirile din munţii Moldovei, începând cu cea mai însemnată dintre ele, adică, cu Lavra Neamţului, înconjurat de o scrisoare de recomandare către stareţul ei de atunci, arhimandritul Veniamin Niţescu, dată de actualul mitropolit al Moldovei I.P.S. Sa Nicodim, pe atunci tânăr arhimandrit de scaun al Mitropoliei din Iaşi. Primele impresii puternice culese din acea vizită le-am prins sub tipar, după acea, în revista «Convorbiri literare» condusă de profesorul de geografie Simion Mehedinţi, din care se putea ghici legătura sufletească ce urma să am pe viitor pentru acest sfânt locaş.
Cu trecerea anilor şi după ce am intrat în cler, drumul vieţii m-a purtat în felurite zig-zaguri prin diverse laturi ale ţării, dar, monah fiind, şi cu toate că am văzut continuu felurite alte mănăstiri şi schituri frumoase din cuprinsul ţării, sufleteşte înclinam pururi spre această mănăstire, care mă copleşea cu trecutul ei atât de însemnat pentru istoria bisericii şi a neamului nostru românesc, prin clima dulce şi binefăcătoare, cum şi prin frumuseţile înconjurătoare între care au aşezat-o aici marii săi ctitori, voievozii muşatini, Petru şi Ştefan cel Mare, acum patru veacuri şi mai bine în urmă. Şi, ori de câte ori vremea îmi îngăduia, veneam cu o sete neastâmpărată să revăd acest frumos şi sfânt locaş, de a cărui binefaceri sufleteşti şi trupeşti s-a folosit, ca atâtea alte familii de prin oraşele Moldovei, şi bătrâna mea mamă însoţită de fratele meu în verile multor ani către sfârşitul vieţii sale.
Şi, vrând Dumnezeu ca mai târziu să port pe umere grija arhierească a păstoriei din trei eparhii deosebite ale ţării, am văzut mute alte schituri şi mănăstiri, în care gândul îmi spunea că m-aş putea sălăşlui în caz de bătrâneţe, dar mereu comparaţia cu Mănăstirea Neamţ mă bruia şi m-a determinat ca încă de acum doisprezece ani să cer mitropolitului Pimen de atunci, învoirea de a-mi construi un adăpost în Schitul Vovidenia; el, însă, neînvoindu-se, trebuie să zic, că a fost voia lui Dumnezeu, ca tot acela care mi-a ajutat să văd Sfânta Mănăstire a Neamţului întâia oară, să-mi dea binecuvântare şi încurajare de a construi abia în anii aceştia, adică actualul mitropolit al Moldovei I.P.S. Nicodim, căruia şi în clipa de faţă şi în viitor îi voi mulţumi pentru dragostea în Domnul ce mi-a arătat. Şi voi adăuga pururi prin grai şi în rugăciuni aceleaşi calde mulţumiri întregului sobor de monahi şi fraţi ai mănăstirii, care în frunte cu stareţul lor, Melchisedec, au privit cu deosebită dragoste această aşezare a mea în mijlocul lor.
Înaltpreasfinţite, dar, datoresc sfinţirea ca şi zidirea acestei case şi altei împrejurări. După ce m-a purtat gândul să-mi aleg un loc de odihnă în bogatele mănăstiri şi schituri din eparhia Hotinului, apoi în frumoasele locaşuri voievodale, admirate de întreaga lume, cum sunt cele ale Bucovinei, încă înainte de a şti că voi purta cârja Mitropoliei din Cernăuţi, m-am hotărât totuşi să-mi construiesc o chilie în acest schit al Vovideniei, şi să nu mire pe nimeni această preferinţă a mea. Şi în trecut unii dintre vlădici şi-au făcut asemenea case de odihnă, unii la metania lor (precum şi Înaltpreasfinţia Voastră), alţii însă prin alte eparhii. Psihologic, lucrul este destul de limpede de înţeles: spre a se odihni, omul îşi schimbă locul muncii sale zilnice, cu altul mai retras. Mitropolitul Anastasie Crimca a construit întreaga Mănăstire Dragomirna în asemenea scop, deşi avea atâtea alte mănăstiri sub păstoria sa. Amfilohie episcopul Hotinului şi-a ales Schitul Zagavia de lângă Hârlău. Episcopul Pahomie al Romanului înfiinţează schitul apropiat al Pocrovului, localitatea ce ţinea de Mănăstirea Neamţului. Gherasim al Romanului înfrumuseţează schitul Frăsineiului, tocmai din eparhia Râmnicului-Vâlcea. Chiar schitul acesta al Vovideniei e întemeiat şi înfrumuseţat cu biserică de un episcop al Romanului, Ioanichie, şi aşa mai departe.
Şi mi-aş fi făcut această locuinţă desigur mult mai modestă, cum se cuvine unui călugăr oarecare. Dar, fiind voia lui Dumnezeu, să port greaua sarcină de mitropolit al Bucovinei, eparhia cărei tot din voia sa sfântă are moştenirea şi chivernisirea averilor bisericeşti, zise ale «Fondului», lăsate de marii voievozi, de vlădici şi de boierii atâtor veacuri trecute ceia ce îngreuie mult la conducerea ei, sfetnicii cu care împart de trei ani grija chivernisirii acelor averi bisericeşti prinzând de veste că vreau să-mi construiesc un locaş de adăpostire pentru vremurile de odihnă ce se apropie, mi-au făcut marea bucurie şi mângâiere luând asupra lor cheltuiala acestei lucrări, şi cu ajutorul lor, casa de faţă apare desigur mult mai mare şi mai înzestrată decât aş fi făcut-o numai cu mijloacele mele.
Ajutându-mă să dobândesc această locuinţă, sfetnicii şi colaboratorii mei, clerici şi mireni, s-au ridicat mult mai sus de gestul unei recompense pentru o trudă pusă împreună întru reorganizarea acelei instituţii. Ei au introdus obiceiul răsplătirii publice pentru toţi acei funcţionari care s-ar deosebi prin râvnă deosebită şi muncă productivă în folosul Fondului înlocuind căile piezişe ale răsplătirilor ascunse şi neîngăduite, lucru luat drept pildă şi introdus de curând şi în legiuirile noi ale statului. Au dat în chip firesc şi mângâietor sprijinire unui ierarh al lor lipsit de mijloace materiale; au pus din nou o legătură între ctitoriile marilor voievozi ai bisericii Moldovei, cimentându-se cu încă o verigă legătura ce trebuie să fie pururi între fiii acestui neam, căci cu bani din ctitoria lui Ştefan Vodă de la Putna s-a făcut o casă la aeastălaltă mare ctitorie a sa de la Neamţ, locaş de închinare mult cercetat şi de fiii Bucovinei. Iată, deci, şi alte consideraţii care lămuresc construirea casei ce inaugurăm astăzi şi pentru care eu mulţumesc recunoscător fraţilor din Bucovina, dorind ca fapta lor să devină pilduitoare şi chiar istorică, fiind în adevăr cu totul nobilă şi singulară.
Iar acum, când prin rugăciunea săvârşită s-a făcut inaugurarea ei, înfăţişându-se gata a fi folosită drept locuinţă vlădicească, cum am dorit, vă rog, Înaltpreasfinţite, să binevoiţi  a o primi sub oblăduirea voastră chiriarhală, ca pe un prinos adus de un slujitor al Bisericii noastre, Maicii Domnului, ocrotitoarea acestui sfânt locaş, socotindu-o ca pe un act de frăţească colaborare la acţiunea pe care Înaltpreasfinţia Voastră o desfăşuraţi de atâţia ani întru înzestrarea şi împodobirea acestei sfinte mănăstiri cu atâta râvnă, hotărând a rămâne şi după noi, pentru vecie, casă de odihnă vlădicilor sărmani, care cu evlavie şi cu trudă rodnică recunoscută vor lucra pentru binele Bisericii Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi în sprijinul acestei sfinte mănăstiri.
Închei aceste cuvinte mulţumind încă o dată călduros Înaltpreasfinţiei Voastre, comitetului de direcţie al Fondului şi întregului cler al Bucovinei, cum şi întregului sobor al Mănăstirii Neamţ, că m-au ajutat cu atâta bunăvoinţă să văd astăzi terminată adăpostirea de faţă. Amin!“