Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar O scrisoare a lui Eminescu, în Şcheii Braşovului

O scrisoare a lui Eminescu, în Şcheii Braşovului

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean - 14 Ian, 2014

„Arătaţi-mi un oraş mai patriotic ca Braşovul!“ Aceasta este mărturia junimistului Iacob Negruzzi, la care se ralia adeseori marele poet Mihai Eminescu când îşi aducea aminte de Braşov. Nu avea decât 14 ani când însoţea la Braşov (între 1 iulie şi 21 septembrie 1864) trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu, şi în sala de festivităţi a Gimnaziului „Andrei Şaguna“ (pe atunci „Şcolile centrale române“) erau prezentate mai multe piese de teatru, între care şi „Răzvan şi Vidra“ a lui B.P. Hasdeu, condiţii în care Eminescu juca rolul Ciobanului din această piesă.

Anul următor, între 7 iunie şi 19 iulie 1865, documentele braşovene confirmă un nou popas al tânărului poet, însoţind aceeaşi trupă, formată din 20 de persoane, dând noi spectacole în Sala Reduta din Cetatea Braşovului, între care piesa istorică „Radu Calom­fi­rescu“ a lui I. Dumitrescu; „Războiul lui Ştefan cel Mare cu Mathia“ de I. Istrate şi multe piese franţuzeşti. Cunoscând Biserica „Sfântul Nicolae“ şi obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului, scrie o frumoasă poezie, una dintre primele sale poezii, după cea dedicată altui braşovean, Aron Pumnul (originar din Cuciulata), care i-a fost profesor la Cernăuţi. Acum, la Braşov de­dică Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şchei poezia „Învia-vor voie­vozii“, aflată doar dintr-o puţin cunoscută publicaţie a cerce­tătorului braşovean Sterie Stinghe de la Târgu Mureş, din care reproducem un fragment, de unde se constată referinţa directă la biserica şcheiană şi obiceiul junilor:

„Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,/ Pe Mihai ce admirat-ai în zenitul său de aur/ Şi slăvit-ai a lui Radu îndoită biruinţă/ În a doua înviere s-ar putea să n-ai credinţă?// Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie/ Scutură din letargie inimile ce se-ndoaie./ Împlini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,/ De vă­tafi şi-armaşi isbite, a cetăţii porţi duşmane…“

N-au trecut decât trei ani şi în stagiunea anilor 1867-1968 Eminescu se găseşte din nou la Braşov, însoţind trupa lui Mihai Pascali, şi în sala de spectacole „Reduta“ din Braşov au loc mai multe spectacole, între care şi celebra piesă a lui Dimitrie Bolintineanu „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni“, dată în beneficiul elevilor şagunişti, piesă în care a jucat ca artist şi compozitorul George Ucenescu, autorul melodiei imnului „Deşteaptă-te, române!“. De asemenea, piesa „Moartea lui Mihai Viteazul la Tord“ a lui Constantin Halepliu, din 1854, păstrată în fondul de carte veche din Şcheii Braşovului.

Fireşte că, mânat de aceste sentimente pentru oraşul de la poalele Tâmpei, dedică braşo­vea­nului Andrei Mureşanu celebrul său poem, iar în poezia „Epigonii“, aceluiaşi poet bra­şovean îi dedică frumoase ver­suri, bine cunoscute. Ulterior, braşoveanul Ion Scurtu rea­lizează o ediţie a poeziilor eminesciene şi un alt braşovean susţine în Germania teza de doctorat cu tema „Metrica lui Eminescu“.

Legăturile lui Eminescu cu bra­­şovenii continuă pe melea­gu­rile Vienei, în cadrul Societăţii „Ro­mânia“, condusă de braşo­ve­nii Pandele Dima (fratele com­po­zitorului George Dima) şi Aurel Mureşianu, precum şi în cadrul „României June“, unde Emi­nescu activa ca bibliotecar, iar braşoveanul Sterie Ciurcu era casier. Aurel Mureşianu, Ni­co­lae Onciu, Vasile Burlă şi Emi­­­nescu fac parte din comisia aleasă pentru fuziunea celor două societăţi româneşti din Viena. Referin­du-se la această pe­­­­rioadă, Aurel Mureşianu, după ce frecventase împreună cu Eminescu cursurile de filo­so­fie poetică ale dr. Zimmer­mann, ca şi cele de gramatică compa­rată a limbilor romanice ale pro­fe­sorului vienez Musafie, cât şi alte cursuri universitare de eco­nomie politică, filosofia dreptului, dreptul european al ginţilor, teoria dreptului subiectiv ş.a., declara mai târziu: „Cu Emi­nescu am fost în raporturile cele mai bune. El avea o deose­bită ve­­­neraţiune pentru mine“. Îm­preună au alcătuit celebrul „Apel“ lansat la Putna cu ocazia săr­bătoririi lui Ştefan cel Mare, colaborând şi cu fizicianul bra­şovean Nicolae Teclu, numit pre­şedinte al Societăţii stu­denţilor români pentru serbarea de la Putna. Tot pentru această serbare, bra­şoveanul Diamandi Ma­­­­nole, şi el student la Viena, face o bună colectă pentru spriji­nirea serbării. Eminescu - după cum mărturiseşte Titu Maio­res­cu - „vorbea cu multă în­su­fle­ţi­re“ despre braşoveanul Teodor Nica, aflat tot la Viena, ajuns director al Băncii Naţio­nale la Bucureşti.

Ultimul popas

Ultimul popas braşovean al lui Eminescu se datorează bra­şo­veanului Constantin Popazu - „doctorul“ lui Mihai Emi­nescu.

Fiu al negustorului Cons­tan­tin Popazu, nepot al cunoscutului protopop Ioan Popazu şi văr pri­mar al lui Titu Maiorescu, viito­rul doctor Constantin Po­pa­zu se naşte în Şcheii Braşo­vului, în anul 1858, şi după absolvirea Gimnaziului Şaguna, ridicat de unchiul său Joan Popazu, continuă studiile universitare la Viena, în cadrul Facultăţii de Medicină, devenind membru al Societăţii „România Jună“, fiind cel care a organizat una dintre cele mai frumoase manifestări ale societăţii în iunie 1882, pentru care a primit publice mul­ţu­miri din partea membrilor „Juni­mii“ de la Iaşi.

Prietenia cu vărul său primar Titu Maiorescu favorizează bineînţeles şi legăturile lui Con­s­­tantin Popazu cu Eminescu. Ca student în ultimul an al Facul­tăţii de Medicină de la Viena, mediatizează internarea marelui poet la Ober Dobling, în cunoscutul ospiciu de alienaţi al doctorului Obersteiner, profesorul său la catedră.

În toamna lui 1883, când se declanşează boala marelui poet, Constantin Popazu se afla la Bu­cu­­reşti, în vacanţa de Cră­ciun, la Maiorescu şi, vizitându-l pe Emi­nescu la Spitalul Caritas al doc­torului Şuţu din Bucureşti, constată tratamentul insuficient al bolnavului, cu „cloral, mor­fi­nă, vezică tare, băi ale membre­lor inferioare“ şi propune vărului său Maiorescu să-l interneze în spitalul vienez. Trimiterea lui Eminescu la sanatoriul de lângă Viena nu era o problemă tocmai uşoară pentru Maiorescu, care făcuse mari cheltuieli cu internarea în spitalul bucureştean şi cu editarea celor 1.000 de exem­plare ale volumului  „Poesii“ (primul şi singurul vo­lum antum al poetului). Din acest motiv cere ajutor financiar de la prim-ministrul Theodor Rosetti, întrucât Gheorghe Emi­novici, tatăl poetului, „venit la Bucureşti, declară că lasă asu­pra lui Maiorescu toată îngriji­rea materială şi morală“, iar fratele Matei Eminovici „îşi îngăduie să ia ceasornicul de aur al poetului“, profitând de starea de sănătate în care se găsea Eminescu (George Căli­nescu, „Viaţa lui Mihai Emi­nescu“, Bucureşti, 1966, p. 285).

Iniţial, Maiorescu nu credea că sanatoriul vienez poate în­semna mai mult decât cel bucureştean, şi doar la insistenţele surorii sale şi ale vărului C. Popazu se convinge. „Am găsit şi găsesc ducerea lui (Eminescu) la Viena cu totul nefolositoare“, scria surorii sale, Emilia Maio­rescu (că­sătorită Humpel), care deschisese la Braşov un institut francez. „Nu uita totuşi două lucruri“, scria Maiorescu surorii sale, care încerca să-l convingă că doctorul Popazu avea dreptate - „mai întâi, eu l-am văzut adeseori; la mine a avut întâiul acces; toată grija lui, eu, numai eu am avut-o şi numai eu am pus-o la cale. Nimeni altul nu s-a interesat de el - nici familia şi nici cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Cine susţine altfel face o mare nedreptate. În al doilea rând, bolile mentale sunt specialitatea stu­diilor mele... Ceea ce trebuie să facem pentru demenţi, diagnoza şi prognoza lor, înzestrarea caselor de nebuni şi altele, îmi sunt lucruri foarte cunoscute şi biblioteca mea este chiar foarte bogată în această materie… Aşadar, eu ştiu că Eminescu a fost bine îngrijit la doctorul Şuţu şi mai ştiu că du­cerea sa la Viena este cu totul de prisos. El a trecut din mania delirantă în cea de demenţă.

Dar fiindcă erai de altă pă­rere şi o ducere a lui Eminescu la Viena nu strică, ţi-am în­deplinit dorinţa fără îm­po­tri­vire, după cum ţi-am spus-o de la Iaşi. Între timp am adunat fondurile, până acum sunt disponibili 3.000 de franci, cea mai mare parte din ei de la mine. Mâine, la ora 9:00, Emi­nescu pleacă la Viena în compania prietenului său Chibici şi a gardianului de la Şuţu…“ (Bule­tinul Mihai Emi­nescu, Cernăuţi-Piatra Neamţ, an XII, 1941, nr. 19, p. 25).

Într-adevăr, după ce Maio­rescu procurase 3.000 de franci, face posibilă plecarea poetului în compania prietenului A. Chibici-Revneanu şi a gardianului de la spitalul doc­torului Şuţu în 20/1 noiembrie 1883, dar cu un popas bra­şovean. Coborând din tren, este aşteptat la Braşov de doctorul Constantin Popazu pentru a-l însoţi într-un alt tren spre Viena. La Braşov - după cum măr­turiseşte Sextil Puş­cariu, invocând mărturiile lui Constantin Popazu - „coborând din tren, făcea odată în aer cu gea­mantanul său zicând: Tră­ias­că Ro­mânia Unită!“ (Sextil Puş­cariu, „Memorii“, Bucureşti, 1978, p. 758).

Dacă Eminescu îşi ducea personal geamantanul cu care cobo­ra la Braşov, însemna că se gă­sea în deplină cunoştinţă, iar stri­gătul său unionist pornea dintr-o trăire patriotică autentică, chiar dacă acesta se emitea cu 35 de ani înainte de Marea Unire. Ajuns la Viena, cre­zându-se tot într-o localitate transil­văneană, strigă din nou la coborârea din tren: „România liberată, România liberată!“.

Internat în ospiciul doctorului Obersteiner, la Ober Dobling, prin intermedierea doctorului Constantin Popazu, după două săptămâni, revenindu-şi din starea letargică, scrie o impresionantă scrisoare prietenului său Chibici Revneanu, „un minu­nat document psihologic“ - după cum aprecia Maiorescu. Ne-a fost dat să aflăm în Şcheii Braşovului această scrisoare, dar, spre surprinderea noastră, constatăm că un alt exemplar a fost cunoscut de George Căli­nescu. Ceea ce ne îngăduie să credem că acesta ar fi originalul este faptul că filigranul hârtiei (de Câmpulung) este similar cu cel al scrisorilor emise de Constan­tin Popazu. Bănuim că Titu Maiorescu a trimis scri­soarea la Braşov surorii Emilia tocmai pentru a-i dovedi starea psihologică a poetului şi a observa „câtă limpezime are“, cerându-i chiar să o păstreze. Pentru importanţa ei, ne îngă­duim să o reproducem mai jos.

„Dobling 12/24 Ianuarie 1884
Iubite Chibici,

Nu sunt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau îndestul de prost. Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care de acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur pentru mine decât oricând.

Ceea ce aş dori să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să fi aflând şi ceasornicul pe care l-am scos de la Simţion. Încolo, aş voi să ştiu dacă voi scăpa de aici, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consta în mâncare puţină şi proastă şi în reclusiune, încolo n-am observat nimic în maniera de a mă trata. Sufăr cumplit, iu­bi­te Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lo­vi­tu­­ră ireparabilă care va avea influenţă rea asupra întregului rest al vieţii mele, ce voiu avea-o de trăit. Asemenea, nu ştiu ni­mic asupra poziţiei pe care mi-a­ţi creat-o în acest institut. Cine plăteşte pentru mine aici şi cine are grijă de mine? D. Maiorescu a trecut pe aici într-o zi, dar a stat mai puţin de un minut şi nu mi-a spus nimic asupra sorţii care mă aşteaptă, căci sper că voi fi condamnat a petrece aici ani întregi fără necesitate.

Doctorii mi-au spus că trebuie să-ţi scriu ţie în privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr amin­te c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai ştiu nimic, decât că am stat închis şi am suferit nu numai de halu­ci­na­ţiuni, ci şi mai mult de foame. Mă întreb acum dacă e vorba ca, cu cheltuială şi anume, să con­tinue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos, atât pentru mine, cât şi pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine şi a mă trimite aici.

Fii bun, iubite Chibici, şi res­punde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vor­besc de d. Maiorescu şi de tine. Eu ştiu despre tine că tu n-ai mij­loace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt. Îmi sunt dar necunoscute măsurile pe care d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi şi văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu ştiu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele D-sale şi al tău, ceea ce - în izolarea în care mă aflu - nu e de natură a mă satisface. Şi în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c-un individ, hrănit rău, precum se obici­nueşte la spitale şi lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, că şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îţi scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga stră­moşească, căci aici de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de a mânca măcar  până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic M. Eminescu (ss). Adresa mea e Michael Eminescu Ober Dobling bei Wien, Hirschen­gasse No.71 Privatheilanstalt“.

Comentând scrisoarea, Maio­rescu aprecia: „Deabia acum ni se pune mai serios problema îngrijirii lui. Din scrisoare ai să observi că Eminescu aduce vorba de 5 ori despre mâncare - e o rămăşiţă a desechilibratei sale stări sufleteşti stăpânită de animalitate. De asemenea, este de mirare că nu-şi aminteşte deloc de vizita mea şi de colecţia poeziilor sale. Pe atunci era încă jumătate întunecat, cu toate că a făcut observaţia că a devenit lucid înainte de scrisoarea sa de acum 14 zile. O scrisoare alăturată a doctorului (n.n., Obers­teiner) spune: numai de 8 zile. Şi aceasta se potriveşte mai bine. Din scrisoarea doctorului copiez următoarele rânduri: «E un caz unic că ameliorarea sa s-a făcut aşa de repede şi că ea este de dată recentă. Şi tocmai acest lucru ne face să fim prevăzători; o posibilitate a întoarcerii răului nu este exclusă». Fireşte. Totuşi, cuvintele «unic» şi chiar cuvântul «prevedere» sunt pentru viitor foarte îmbucurătoare şi liniştitoare. I-am scris acum lui Carp să-l viziteze îndată pe Eminescu şi să se înţeleagă cu doctorii. Fireşte, lui Eminescu i s-a trimis, după primirea scrisorii sale, o telegramă de bucurie şi o scrisoare amănunţită de la Chibici. De asemenea, l-a vizitat, după aceasta, şi vărul meu Popazu şi a vorbit cu el timp de o oră...“

În tot acest timp, în care Maiorescu urmărea cu atenţie, dar din umbră soarta marelui poet, Constantin Popazu îl vizita şi raporta vărului său toată si­tuaţia: „Diagnoza încă nu s-a pu­tut face - îi scria Popazu lui Maio­rescu în 26 noiembrie 1883 - pentru că a patra zi după ce l-am internat a fost lovit de un atac de paralizie cu crampe. Acest atac îngreuiază mult diagnoza, iar prognoza o face şi mai pu­ţin favorabilă decât era înainte. Trebuie încă aşteptat că-i posibil să urmeze o para­lisie. Până acum nu se poate ob­ser­­va nimic. Nu ştiu cum era Emi­nescu înainte... Mi se pare ceva mai liniştit. Profesorul Obers­teiner, tovarăşul lui, Lei­des­dorf, au constatat unele mo­­mente, deşi puţine, mai bune, când e conştient de starea în care se află, devine melancolic şi tot liniştit. A botezat întreg per­so­­­nalul din internat. Leidesdorf ist der Konig von China; Obers­teiner - H(einrich) Heine, Konig der Juden, fiecare e rege. Mai zi­le­le trecute a discutat cu Ober­s­teiner despre vechimea limbii ro­­mâne aşa: fiindcă limba ro­mâ­nă este urmaşa celei dacice, care a fost cea mai veche; limba ro­mână este astăzi cea mai veche. Obersteiner îmi spu­se că în decursul acestei convorbiri, care a durat 15 minute, Emi­nes­cu a vorbit binişor...“ (I.E. To­ro­u­ţiu, „Studii şi documente litera­re“, vol. III, Bucureşti, 1933, p. 170).

După o lună (12 decembrie 1883), Constantin Popazu confirmă o altă vizită pe care o face poetului suferind, scriindu-i lui Maiorescu: „Astăzi am fost la Eminescu. Starea lui nu s-a schimbat deloc. Atacul care l-a avut se vede că n-a fost de para­li­sie, căci după atâtea săptă­mâni a rămas fără urmări. Poate a fost numai o iritaţiune mai mare a centrelor motrice... De câteva zile are un catar la ureche (otitis). Profesorului i-a spus că asta a avut-o când era de opt ani“.

În condiţii de liniştire, Emi­nescu îl vizitează pe Constantin Popazu şi declară mulţumit mentorului junimist: „Astăzi - scrie Eminescu în 4/16 februarie 1884 - eşind din casa de sănă­tate pentru vreo două ore, mă folosesc de vizita ce o fac nepotului D-voastră, dl Popazu, şi a vă adresa aceste şiruri... De trei săptămâni sunt mai bine, de când a încetat simtomele bo­lii...“ Insistă să se întoarcă în ţară. (Torouţiu... op. cit., p. 159).

Maiorescu însuşi îl vizitează pe Eminescu de mai multe ori, însoţit de Constantin Popazu. „Te rog dar - îi scria Maiorescu vărului său Popazu într-un bileţel, din hotelul Metropole, în seara Anului Nou 1883/1884 - să treci de dimineaţă (te aştept până la 12 ore) pe la mine... ca să mer­gem la Eminescu“ (Titu Maio­rescu, „Însemnări zilnice“, Bucu­reşti, vol. II, 1881-1886, p. 13), fapt confirmat atât de Eminescu în scrisoarea către Chibici (de mai sus), cât şi de Maiorescu în însemnările sale: „Duminică 1/13 ianuarie 1884 am fost cu văru-meu Constantin Popazu afară (din Viena) la Oberdobling, la institutul de alienaţi dr. Leidesberg. Am vorbit cu Eminescu şi am văzut pe general Cerchez...“ (cunoscutul erou din timpul Războiului pentru Inde­pendenţă) („Însemnări“, op. cit., p. 222).

Ceea ce s-a întâmplat aflăm tot dintr-o scrisoare a lui Constantin Popazu adresată tot lui Maiorescu (30 ianuarie 1884): „De la plecarea d-tale am văzut pe Eminescu de mai multe ori. Starea lui se ameliorează din zi în zi şi dacă progresul spre bine se va face, tot aşa de grabnic ca până acum, atunci este bună speranţă că peste puţin timp va putea ieşi din institut... Eri am conversat cu el aproape o oră... Tot timpul a fost liniştit şi clar. M-a întrebat cu mult interes cine plăteşte pentru el, cum era în iritaţiune, căci el presupune că era foarte rău. De câteva zile a început a citi câte ceva.. Cu un cuvânt merge spre bine... Cred că o călătorie (poate în Italia) i-ar prinde bine, ba chiar este indicată...“

Propunerea lui Popazu a fost recepţionată de Maiorescu şi, ca urmare, începând cu 26 februa­rie, însoţit de Chibici Rev­neanu, Eminescu pleacă în Italia.

Bucuros de ameliorarea stării de sănătate a pacientului său, Constantin Popazu, după 9 zile, scrie din nou lui Maiorescu: „Astăzi am scos pe Eminescu la plimbare. Teama de zgomotul şi lumea de pe stradă va produce asupra-i vreo iritaţie, din fericire a rămas neîndeplinită. Tot timpul a fost liniştit şi se vedea că se simte bine... Pentru ca să fie cel puţin câteva momente pe zi în societate, am rugat pe profesorul Leidesdorf să-l ia la masă la el. În fiecare zi îl invita, dar nu voeşte să meargă... N-ar fi indicat vre-un voiagiu? Deputaţii români de aici, care se interesează mult de Eminescu, doresc să aibă poeziile lui. Mă rog la ocazie a mă informa, unde se găsesc de vânzare...“ (Torouţiu, op. cit., pp. 173-174)

În scrisoarea doctorului Obers­teiner se confirmă plim­bă­ri­le însoţitoare ale lui Constan­tin Popazu „în trăsură, care - apre­cia doctorul vienez - l-a în­ve­selit în chip vădit şi atunci s-a ho­­tă­rât a lua parte la masa familiei mele“ (Torouţiu, op. cit., p. 174).

Imaginea marelui poet i-a rămas doctorului Popazu ca o veşnică şi plăcută amintire. A avut chiar intenţia de a scrie mărturiile, dar aceasta a ră­mas doar în memoria documen­telor prezentate mai sus. În anul 1923, cu prilejul ani­ver­sării se­mi­centenarului „Ro­mâ­niei Ju­ne“, doctorul Popazu a ţinut în Sala „Pomul Verde“ din Ca­ran­sebeş o conferinţă în care l-a evocat pe Eminescu, dar textul conferinţei s-a pierdut. Doar din mărturiile profesorului pensionar Jumanea Pavel, care a ascultat conferinţa, reieşea că în timpul bolii, la Ober Dobling, Eminescu „se înfăşura într-un cearceaf alb, pe care îl smulgea de pe pat, şi trecea prin coridoarele clinicii recitând versuri şi felurite formule sacramentale, cea mai des rostită era perechea Brahma-Brahmina“.

Alături de alte mărturii braşovene, prietenia poetului naţional cu doctorul braşovean Constantin Popazu se înscrie în şiragul de mărturii care au înzestrat scurta şi puţin fericita viaţă a marelui nostru poet naţional.