Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Patriarhul Pavle al Serbiei, chipul rugăciunii şi al smereniei

Patriarhul Pavle al Serbiei, chipul rugăciunii şi al smereniei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Ionela Mengher,   Augustin Păunoiu - 28 Noiembrie 2009

Amintirea pe care a lăsat-o fostul întâistătător al Bisericii Serbiei, Pavle, în întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, este una ce nu se poate şterge uşor. Înţelegerea şi trăirea mesajului evanghelic în propria viaţă au fost căutările de căpetenie ale celui care, spre sfârşitul călătoriei sale pământeşti, spunea: „În ziua când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi“. Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat, până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul dintre simbolurile Ortodoxiei universale.

 

 

 

Fostul patriarh al Serbiei, Pavle (după numele de botez, Gojko Stojevi) s-a născut la 11 septembrie 1914 în satul Kuanci, comuna Donji Miholjac (localitate ce se afla la acea dată în Austro-Ungaria, iar în prezent în Croaţia), într-o familie de ţărani. A absolvit Liceul la Belgrad, Seminarul Teologic cu durata a şase ani de la Sarajevo şi Facultatea de Teologie din Belgrad.

 

 

 

 

Studii de teologie şi medicină, la Belgrad

 

 

 

 

A rămăs de foarte tânăr orfan - tatăl său plecase să muncească în Statele Unite ale Americii, unde se îmbolnăvi de TBC şi „se întoarse cu gândul să moară în propria lui casă“. La scurt timp, Gojko îşi pierde şi mama. A fost crescut de o mătuşă. Constatând că băiatul este un „copil slăbit“, l-a scutit de munca câmpului facilitându-i astfel să meargă la şcoală: chiar dacă micuţul Gojko a avut afinitate pentru „obiectele ce nu trebuiau memorate, precum matematica şi fizica“, chiar dacă la teologie luase nota doi, influenţa rudelor fusese mai puternică optând astfel pentru teologie. După absolvirea primului ciclu al Liceului din Tuzla (1925-1929) şi a Seminarului Teologic de la Sarajevo (1930-1936), viitorul patriarh ajunge la Belgrad unde se înscrie la Facultatea de Teologie. Tot la Belgrad îşi încheie ciclul liceal pentru a se înscrie ulterior la Facultatea de Medicină. Termină doi ani la Facultatea de Medicină şi integral Facultatea de Teologie unde îl prinde începutul Primului Război Mondial. Pentru a se putea întreţine din punct de vedere financiar munceşte pe şantierele din Belgrad, muncă care-i afectează fragila sănătate. La invitaţia colegului său de şcoală, Jelisej Popoviæ, merge la mănăstirile din zona Ovar-Kablar, unde rămâne până la sfârşitul războiului şi-şi începe viaţa monahală.

 

 

 

 

A fost ales episcop de Raška şi Prizren la data de 29 mai 1957

 

 

 

 

Pentru început a stat la Mănăstirea „Sfânta Treime“ din Ovar, iar mai apoi a ţinut cursuri de religie copiilor refugiaţi din Banja Koviljaa. În acea perioadă se îmbolnăveşte grav de „o boală de plămâni“, medicii considerând că este vorba de TBC prezicându-i doar trei luni de viaţă. O perioadă stă la Mănăstirea Vujan, unde îşi revine, iar în semn de mulţumire sculptează şi dăruieşte mănăstirii o cruce din lemn. A fost tuns în monahism la Mănăstirea „Buna Vestire“ în anul 1946, fiind hirotonit ierodiacon. Între anii 1949-1955 a fost monah la Mănăstirea Raa. În anul şcolar 1950-1951 este suplinitor la Seminarul Teologic „Kiril şi Metodiu“ din Prizren. Este hirotonit ieromonah în anul 1954, protosinghel devenind tot în anul 1954, iar arhimandrit în anul 1957. Între 1955 şi 1957 se află pentru studii postuniversitare la Facultatea de Teologie din Atena. A fost ales episcop de Raška şi Prizren la data de 29 mai 1957, iar hirotonit la 21 septembrie 1957 în Catedrala patriarhală. A fost hirotonit de către patriarhul sârb de la acea dată Vikentije. Este înscăunat la data de 13 octombrie 1957, slujba oficiindu-se la Catedrala patriarhală din Prizren.

 

 

Odată venit în fruntea Eparhiei de Raška şi Prizren începe construirea de noi biserici, le renovează pe cele vechi, hirotoneşte şi călugăreşte noi preoţi şi monahi. A fost preocupat de soarta Facultăţii de Teologie din Prizren unde, periodic, ţinuse cursuri de cântare bisericească şi de limbă slavă bisericească. A călătorit mult, săvârşind vizite pastorale şi slujind în toate localităţile ce ţineau de eparhia sa. Odată cu exodul de la Kosovo, Facultatea de Teologie „Kiril şi Metodiu“ din Prizren este temporar transferată la Niš, iar sediul Episcopiei de Raška şi Prizren a fost mutat de la Pe la Mănăstirea Graanica.

 

 

În calitatea sa de Episcop de Raška şi Prizren a depus în repetate rânduri mărturie la Naţiunile Unite, în prezenţa a numeroşi şefi de stat, relatând despre suferinţele poporlui sârb din Kosovo şi Metohija. A devenit arhiepiscop de Pec, mitropolit de Belgrad şi Karlovci, precum şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 1990, când i-a urmat la tron patriarhului Gherman, fiind cel de-al 44 întâistătător al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

 

 

 

 

„Programul meu este Evanghelia lui Hristos“

 

 

 

 

Patriarhul Pavle a fost o personalitate de o modestie şi smerenie proverbiale. Era cunoscută râvna sa pentru cele duhovniceşti, pentru slujbele bisericeşti şi grija faţă de fraţii aflaţi în nevoi. După alegerea sa ca întâistătător al Bisericii Sârbe, patriarhul Pavle a declarat: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi, repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile“.

 

 

Într-una din predicile sale, patriarhul vorbeşte despre râvna dovedită de Hristos înaintea schimbătorilor de bani din Templu pe care i-a alungat din lăcaşul de cult cel mai scump al evreilor. „Mântuitorul i-a gonit pe negustori de la sărbătoare, după cum ne spune şi apostolul Ioan, din râvnă, deoarece, după acea întâmplare, ucenicii Săi îşi amintiseră că (pentru El) s-a scris: «Căci râvna casei Tale m-a mâncat». Aici, Mântuitorul ne arată un exemplu de râvnă. Dar, dacă dorim a şti în orice ocazie cum trebuie să arate râvna noastră, trebuie să ne amintim de cuvintele apostolului Pavel despre membrii poporului evreu care nu L-au acceptat pe Hristos. Despre ei, apostolul spune: «Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă» (Rom.10, 2). Adevărată este acea râvnă despre care avem cunoştinţă, cea evanghelică, cea dovedită de Mântuitor. O astfel de râvnă trebuie să avem şi noi, o râvnă de care să avem cunoştinţă. Dacă vom avea o astfel de râvnă vom putea evita orice fanatism, orice exagerare. Să ne ajute Dumnezeu în avea şi noi aceeaşi râvnă în virtute şi faţă de orice faptă bună, pe care Mântuitorul o avusese faţă de Casa Tatălui Său.“

 

 

Ocupând ca al 44-lea patriarh al Serbiei tronul Sfântului Sava, patriarhul Pavle mărturisea: „Nu am nici un program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre împărăţia Lui dinăuntrul nostru - atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim“.

 

 

 

 

Patriarhul Pavle, personalitate preocupată de activitatea teologică ştiinţifică

 

 

 

 

A publicat monografia Mănăstirii Devic, cu titlul Devi, mănăstirea Sfântului Joanikije din Devi (1989, ediţia a II-a 1997). În Anuarul Bisericii Ortodoxe Sârbe, începând cu anul 1972, publică studii de Liturgică sub formă de întrebări şi răspunsuri, care ulterior au fost strânse în cele trei volume ale cărţii Unele întrebări ale religiei noastre pe înţelesul tuturor. Pregăteşte pentru tipar o ediţie completă a lucrării Srbljak - Slujbele sfinţilor sârbi, publicată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 1986. Din îngrijirea sa apare lucrarea cu titlul Sărbători creştine de M. Skabalanovic. Reeditează noi ediţii ale Molitvelnicului, Molitvelnicului Mare, Tipicului cel Mare, precum şi al altor lucrări editate de Sfântul Sinod. Lucrarea Întrebări şi răspunsuri înainte de hirotosie va fi publicată în anul 1988, iar lucrarea Rugăciuni şi cereri, în anul 1990. Din meritul patriarhului Pavle a fost multiplicat în 300 de exemplare Octoihul, publicat la editura lui Djuradj Crnojevi.

 

 

Ani la rând, patriarhul Pavle a fost preşedintele Comisiei Sfântului Sinod pentru traducerea Sfintei Scripturi, Noului Testament, a cărei primă traducere, aprobată oficial de Biserică, fusese publicată în anul 1984, iar o ediţie corectată, în anul 1990. De asemenea, a fost şi preşedintele Comisiei de Liturgică a Sfântului Sinod Arhieresc, care a pregătit pentru tipar şi publicat în limba sârbă Liturghierul .

 

 

De la înscăunarea ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe au fost reactivate şi înfiinţate un număr mare de eparhii. În anul 1992 a fost renovat Seminarul Teologic din Cetinje. În anul 1994 au fost deschise Academia sacră Sfântul Vasilije Ostroški la Srbinje (Foa) şi Seminarul Teologic „Sfântul Sava“ din Belgrad. A fost înfiinţat şi serviciul de informare al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

 

 

În anul 1993 a fost înfiinţată la Belgrad Academia Bisericii Ortodoxe Sârbe de Artă Sacră şi Conservare. Începând cu anul 2002, este introdusă în şcoli Religia, iar Facultatea de Teologie este introdusă în cadrul Universităţii din Belgrad din care fusese exclusă de către comunişti în anul 1952.

 

 

Ţinând cont de meritele pe care patriarhul Pavle le-a avut în domeniul teologic, Facultatea de Teologie a Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie.