Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Pe Sărărie, acasă la Mihai Ursachi

Pe Sărărie, acasă la Mihai Ursachi

Un articol de: Ion Mitican - 06 Noi, 2007

Urcând în Iaşi pitoreasca stradă Sărărie, privirile dau de un şir de case bătrâneşti, tupilate în grădiniţe şi florării, deasupra cărora se mai avântă spre cer câţiva tei şi nuci centenari, rămaşi ca nişte sihaştri în peisajul cuprins de febrile modernizări şi nemiloase prefaceri. Mai fiecare dintre vechile zidiri, multe locuite de doamne cernite, păstrează în albul pereţilor câte o cadră, un tablou sau o imagine cu un trăitor de vază al târgului de odinioară, despre care tot mai puţin se ştie. Într-o casă, azi îndoliată, a trăit poetul Mihai Ursachi.

Aşa bunăoară, sus, pe platou, dincolo de uliţa Bojdeucii lui Ion Creangă şi după o fostă şcoală de-a lui Spiru Haret, prefăcută în centru de plasament, la spatele unui gard verde din plasă, năpădit de curpeniş, printre nişte arbuşti şi viţe cu frunzele stropite de rugina toamnei, se vede o casă dreaptă, cu etaj, nu prea înaltă, afundată parcă într-o mare de tăcere. Poartă numărul 140 şi puţini trecători ştiu că păstrează amintirea poetului Mihai Ursachi, „magistrul poeziei“. În casa bătrână trăieşte, înnegurată, octogenara învăţătoare Virginia Ursachi, nefericita mamă ce şi-a văzut feciorul pe catafalc, în primăvara anului 2004, la 9 martie, când abia împlinise 63 de ani.

Căutându-i paşii şi având prilejul să-l găsesc într-o zi „acasă“ pe protoiereul Gheorghe Ursachi, fratele mai mic al defunctului, venit de la Geneva, unde slujeşte un amvon pentru credincioşii ortodocşi de pe meleagurile ţării cantoanelor, l-am rugat să răsfoim împreună câteva pagini din cartea trăirilor locatarului care „s-a dus“ atât de grăbit.

Şi am început, citind gânduri din volumul „Zidirea şi alte povestiri“, publicat în anul 1978:

„Eu îmi clădesc o casă./ Mai întâi am văzut-o/ în minte,/ înaltă, frumoasă, şi nepătată./ Mă voi robi ca Benvenuto,/ sfârşind-o mai curând sau niciodată,/ dar toate ale ei să fie sfinte./ Şi am cărat în spinare pietroaie/ pe care le-am smuls din neştire, greoaie,/ şi le-am făcut temelie/ să ţie/ pentru nepoţi, strănepoţi, în vecie./ Pe urmă-am turnat smoală topită şi-am început a zidi cărămidă;/ şi-atât de-ndelung le descânt, le mângâi,/ de râd trecătorii zicând că-s tehui./ Eu car însă-ntruna,/ şez şi cioplesc/ în blânda uitare,/ mă rog doar la Doamna să aibă răbdare/ ca să sfârşesc./ Pe milostiv cititorul îl rog ca să ştie/ că tot Făptuitul e alegorie“.

Oprindu-ne, l-am întrebat dacă versurile au vreo legătură cu faptul real. Suflând cenuşa uitării aşternută peste întâmplările anilor â60, părintele Ursachi a început să lege firul amintirilor, spunând că poezia, este, într-adevăr, o alegorie, dar ca multe dintre scrierile poetului, inspirată din zbuciumul vieţii.

Prima sa locuinţă ieşeană a fost în strada Dochia

„Ne aflam prin anii 1965. Mama şi tata luaseră hotărârea, deloc uşoară, să se mute din Botoşani la Iaşi. Făceau acest pas, căci noi, cei doi băieţi - Mihai şi cu mine, eram studenţi şi pentru a li se uşura viaţa cu puţinul de bani ce-i aveau, părinţii simţeau nevoia să fie lângă noi. Mihai se înscrisese la Medicină, iar eu eram deja student la Chimie. Mama, Virginia, era învăţătoare, iar tata, Mihai, lucrător de linii la CFR - după trecerea în rezervă din cadrele armatei. Aşa s-a făcut că eu, deşi eram mai mic cu vreo trei ani decât fratele meu, fiind student şi considerat vechi ieşean, am primit misiunea să găsesc o casă ieftină, acceptabilă pentru punga subţire a familiei.“

Mihai mai fusese student la Filozofie, dar în anul IV, încercând să treacă Dunărea cu visul Americii în gând, a fost prins, judecat, şi închis între 1961-1964.

„Din motivul puţinătăţii banilor, locuiam pe valea Ţicăului, în bătrânul cartier cu alură de sat moldovenesc şi uliţe mărginite de case mărunte, pitite sub acoperişuri şindriluite şi înconjurate de grădini cu pomi umbroşi sau huciuri de păpuşoaie. Fusesem atras de peisajul Bojdeucii lui Creangă, pe care am vizitat-o din primele zile ale sosirii mele la Iaşi, ca student, în toamna anului 1962. Plăcându-mi locurile, după o găzduire prin Păcurari, am poposit pe strada Bărnuţiu, la numărul 27 de astăzi, un pic mai la nord de Bojdeucă. Viaţa de student era trepidantă, dar asta nu mă împiedica să ies seara la o plimbare prin cartier şi să privesc spre dealul Şorogarilor, Aroneanului şi al Morilor sau să-mi amintesc versurile poetului Mihai Eminescu: «Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale…»“.

De aici, s-a mutat şi mai la vale, la un muzicant. Mergând spre gazdă, trecea adesea prin străzile Scăricica, Râpei şi Dochia, cu peisaje pitoreşti, privelişte de sat şi oameni trăind ca la ţară.

Căutând gazde pe fundacul Dochia, a intrat o dată într-o curte ca de pe altă lume. „Era plină de lilieci sălbăticiţi, iar grădina, de la poartă până la cerdacul casei, părea de domeniul fantasticului. Aveam impresia că intrasem undeva... prin codrii Cosminului. Domina o sălbăticie nepătrunsă. Natura se prezenta în toată plenitudinea ei. Iarba şi buruienele de sub pruni, gutui şi Dumnezeu mai ştie ce copaci, nu fuseseră tăiate de ani de zile...“

A ochit-o şi, deşi era o casă bătrânească, mică-mică, acoperită cu şindrilă şi înzestrată doar cu câte o odaie la stânga şi la dreapta pridvorului, luminate de ferestruici zidite ce nu se deschideau, i-a plăcut şi a reţinut-o.

„Atunci când s-a pus problema să luăm o casă la Iaşi, am mers direct la ea şi i-am propus proprietarei, bătrâna Haciu Maria, că am dori să-i cumpărăm «comoara». Dânsa a acceptat cu dreptul de a rămâne în ea până la sfârşitul vieţii. Luând-o, în primăvara anului 1966, am decis s-o prefacem şi să construim o casă corespunzătoare pentru întreaga familie. Lucrările n-au fost tocmai uşoare, prin 1966 fiind greu cu materialele. Împreună cu părinţii şi fratele meu - fost student la Filozofie şi reînscris la Medicină - cu toate că eram foarte ocupaţi, am început zidirea primelor două odăi în faţa casei bătrâneşti. Mama căuta materiale pe la demolări, iar noi, bărbaţii, lucram“.

După terminarea primelor două odăi au înlocuit şi vechea căsuţă, construind încă două încăperi, deasupra uneia dintre ele ridicând şi un foişor cu terasă pentru a se bucura de peisajul încântător al dealurilor vecine.

„Aşa cum scrie Mihai, în poezia «Zidirea», munca a fost straşnică. Noi am săpat şi am cărat şi aşezat piatra fundaţiilor, am turnat şi am zidit când veneam de la cursuri. Cu aceeaşi sârguinţă lucrau şi tata şi mama, ştiind că aveam şi de învăţat, cursurile şi seminarile fiind obligatorii“.

În „cuibul poeziei“ din strada Dochia a scris 8 volume

La urmă, cele patru camere s-au împărţit după preferinţe, băieţii primind pe cele două către soare-răsare - „a poetului fiind aceea dinspre nord cu foişorul. Peisajul fiind fermecător, camerele au început să fie vizitate de colegi, de prieteni, casa noastră devenind cuibul tinereţii cartierului, cuibul poeziei. Avea două intrări: una publică, prin fundacul Dochia, nr. 9 şi alta mică şi misterioasă, prin ulicioara cu numele cronicarului Miron Costin, la nr. 11.“

Terminând facultatea de Chimie în anul 1968, fratele Gheorghe Ursachi a fost repartizat la Regionala CFR Bucureşti, părăsind astfel Iaşii. Acasă a rămas stăpân, pe ambele odăi şi întreg peisajul, Mihai cu prietenii săi. „Fratele meu întrerupând Medicina şi simţind chemare pentru facultatea de Litere - secţia Germană, numărul amicilor cu aplecări literare crescuse. În casă se adunau colegi şi prieteni de la Filosofie, de la Medicină şi de la Litere, adesea foarte mulţi. Preocupările sale literare izbucniseră înainte ca eu să termin facultatea şi să plec la Bucureşti, într-o zi rugându-mă să-i bat la maşina mea de scris nişte texte care aveau să apară în «Cronica». Un mare număr de poezii i-am dactilografiat în cursul anului 1968, unele fiind apoi cuprinse în primul volum: «Inel cu Enigmă».

Murind tata (în 1976), Mihai a rămas moştenitor cu mama, eu renunţând în favoarea lui. Întreaga clădire, cu odăile şi terasa, aparţinea poeziei şi fanilor ei, ce se adunau în fundacul Dochia ca la cenaclu.

Mihai îi primea cu braţele deschise pe toţi. Indiferent dacă veneau din Iaşi, de la Bucureşti, de la Botoşani sau din alte părţi, iar mama se îngrijea să aibă la îndemână cele trebuincioase ospeţiei, atunci când, luaţi de discuţii, uitau de vremea mesei... Adesea, unii rămâneau şi peste noapte, instalaţi pe terasă, de unde cercetau asiduu cerul, ca nişte astronomi, urmărind apariţia Luceafărului, căruia îi închinau ode şi versurile eminesciene.“

Între timp publicase versuri în „Cronica“ „Convorbiri Literare“ şi volumele „Inelul cu Enigmă“ (1970), „Missa Solemnis“ (1971), „Poezii“ (1972), „Poemul de purpură şi alte poeme“ (1974), „Diotimă“ (1975), „Marea înfăţişare“ (1977), „Zidirea şi alte povestiri“ (1978), „Arca“ (1979).

„A locuit în casa din strada Dochia până în anul 1981, când a primit o bursă în America. Cu o lună mai înainte plecasem şi eu, din Bucureşti, ca pelerin, la locurile sfinte din Israel.“ Pe lângă Chimie, părintele Ursachi terminase şi facultatea de Teologie.

Cu bursă în Statele Unite

Pe Mihai l-a ajutat la formele de plecare preşedintele Uniunii Scriitorilor, George Macovescu, care i-a spus la plecare: „Tinere Ursachi, eu pe vremea fascismului am putut să stau peste un an în America, dumneata, acum, în vremea comunismului, du-te şi stai ceva mai mult. Poftim paşaportul.“ (C. Coroiu, „Surprins că a supravieţuit în America“, interviu, „Dacia literară“ nr. 3, 2004)

Rămânând acolo, a obţinut un post de asistent la catedra de germană din Universitatea statului Texas (terminase facultatea ieşeană ca şef de promoţie pe ţară), a făcut doctoratul în germanistică şi filozofie, mutându-se apoi, lector, la Universitatea din California.

„Rămasă văduvă, fără cei doi băieţi, Mimi şi Ghighi, plecaţi pe meleaguri îndepărtate cu slabe speranţe de întoarcere, mama s-a retras într-un apartament din Tătăraşi, despărţindu-se de strada Dochia.

Amintirile poetului se păstrează în Sărărie nr. 140

Înstrăinat de limba română, care în sudul SUA se auzea rar, şi ars de dorul meleagurilor natale, în aprilie 1990 poetul a părăsit postul bine remunerat şi s-a întors acasă, spunând: „Sunt surprins că am supravieţuit. Opinia mea este că locul românilor este în România. America este pentru americani, România este pentru români.“ A fost numit director al Teatrului Naţional şi apoi a trecut în învăţământ.

„Mama şi fratele râvnind o casă cu grădină tot în vechea zonă, destinul ne-a pus-o la îndemână. Evenimentul s-a petrecut cu câţiva ani în urmă, spre marea lor bucurie. Aparţinuse doctoriţei Monica Covic, fiica inginerilor Ioana şi Grigore Covic, stabiliţi la Massy - Paris, de la care am preluat-o. Astfel, familia s-a instalat aici, pe malul Ţicăului, unde s-au adus de la bloc şi s-au aşezat cu pioşenie lucrurile lui Mihai: biblioteca, cărţile, vioara, o masă de lucru, albumele, samovarul şi unele obiecte personale, urmând a se păstra ca dragi amintiri,“ iar altele au fost predate Casei de cultură din Copou.

Aşezate în camera de jos, la dreapta intrării parterului, şi mereu completate cu mărturii, evocări, publicaţii şi noi ediţii ale scrierilor poetului, lucrurile lui Mimi alcătuiesc un mic altar prin care se perindă gândurile mamei, mângâindu-le şi retrăind duioase scene de viaţă, de mult petrecute.

Cu ochii minţii, căci ceilalţi s-au înceţoşat de atâta plâns, doamna Ursachi, născută Virginia Lozneanu, revede satul copilăriei, Ipoteştii, în care a apărut pe lume în 1922, şi de unde a plecat la Şcoala Normală din Botoşani. A fost apoi învăţătoare în satul soţului, la Hândreşti, lângă Miclăuşeni (nu departe de Strunga), unde s-a născut Mihai, în 17 februarie 1941.

Acolo, mama, ca dăscăliţă, i-a pus creionul în mână. Purtând în suflet aplecarea ei eminesciană şi spiritul de demnitate al soţului militar (crescut în preajma castelanilor de la Miclăuşeni), Mihai a copilărit la bunicii din Ipoteşti, a învăţat în Botoşani, şi apoi s-au mutat cu toţii în Iaşi, plini de speranţe.

Străduţele Sărăriei şi Ţicăului rămăseseră neuitate în sufletul poetului, parcurgându-le cu nostalgie atunci când scria, cuprins de febra creaţiei.

Fiindcă, uneori, îi lipsea, în ultimii ani, venea s-o vadă în tăcere, fără a fi remarcat, bărbatul singuratec „blond septentrionic, cu o eleganţă vetustă în haine, mergând clătinat, uşor aplecat din umeri“ (cum îl descria Laurenţiu Ulici, în 1981), cobora în străduţa Miron Costin, deschizând în gând portiţa ferecată a aducerilor aminte (de la numărul 11). Privind îndelung foişorul visurilor tinereţii, trecea mai departe. Îi era suficient că se văzuseră şi-şi dăduseră bineţele după care tânjise, acolo, departe, nouă ani, peste ocean.

În casa din Sărărie a lucrat şi sculptorul Richard Hette

Modesta casă din strada Sărărie, nr. 140 are şi alte amintiri, aproape deloc ştiute de cei tineri. Până prin 1952, aici a fost atelierul de lucru al sculptorului Richard P. Hette (1890-1981), construit prin 1930 în curtea largă a casei bătrâneşti de alături (acum nr. 142). Pe atunci era ca un hangar, o clădire cu o odaie largă şi înaltă până la jumătatea etajului de astăzi, anume proiectată pentru a adăposti statui şi sculpturi de mare volum. Avea ferestre înalte şi luminoase, acele din spate, spre răsărit, fiind la vreo trei metri deasupra pământului cu înălţimea de vreun metru şi lungime cât întreg peretele.

Vizitând reşedinţa sculptorului, la 16 mai 1939, un gazetar de la „Opinia“ prezenta atelierul plin de busturi, unele terminate, altele aflate în plin lucru. Erau acolo figurile lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Al. Xenopol, D. Grecianu, Al. Bădărău, Gh. Mărzescu, Nicu Gane.

Pe lângă ele tronau felurite statuete şi migălite peisaje din marmură („Santinela“, „Supleţea“, „Viforul“, „Balcic“), cât şi o statuie de mari dimensiuni: „Lucrător în repaus“ , lucrare perfectă, realizată de sculptorul „visător“ ce lucra neostenit, fascinat de arta modelării lutului, cu degetele sale neostenite, şi patinării cu bronz.

Atelierul de mari dimensiuni, considerat „unicat în Moldova“, avea ca locuinţă o odaie modestă, spre stradă, şi o grădină cu rondouri şi alei înflorite de „mare frumuseţe“. Era vizitat de scriitori şi artişti, adunaţi ca la cenaclu, printre ei fiind şi profesorul Orest Tafrali, care scria, plin de admiraţie: „Atelierul este o adevărată galerie de miniaturi expresive“ (Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene“).

În casa de alături (nr. 142) au trăit părinţii (Paul şi Maria) tânărului sculptor, prin 1970 rămânând doar surorile Ivonette şi Genevieve (venită din Franţa), fraţii Ionel şi Eugen plecând la rosturile lor (cum îşi amintesc doctoriţa Olimpia Chirculescu, locatară, prin anii 1950, în casa Hette, şi fosta vecină Ioana Covic, din Paris).

Născut la Piatra Neamţ în 1890, Richard, deşi avea dificultăţi de auz, a urmat Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi (unde tatăl său, Paul Hette, a fost profesor de vioară), apoi Şcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase din Paris şi alta la Florenţa, pregătindu-se în arta mulajului şi a turnării bronzului (1920), revenind apoi la Academia din Paris (1925-1927). Întors acasă s-a afirmat activ în lumea artei şi la catedra de Sculptură şi Mulaj de la Academia de Arte Frumoase participând la nenumărate expoziţii.

Furat de „plăcerea modelajului tactil şi a patinării bronzului,“ a lucrat cu ardoare, creând vreo trei sute de lucrări. L-a ajutat şi soţia Elisabeta (Elly) Hette - tot sculptoriţă, născută la Chişinău în 1905 „talentată specialistă în modelarea cailor“, activă şi cu mare rol în viaţa artistului (dr. Olimpia Chirculescu).

Mutându-se la Bucureşti, în 1952, în strada Popa Petre nr. 34, şi atelierul rămânând nefolosit, prin octombrie 1971 soţia l-a despărţit de locuinţa părintească şi l-a vândut. Era proprietatea lui Richard din anul 1942, cumpărat de la restul familiei. Mai înainte a fost ocupat de pictorul Vedenivschi Pantelimon (autorul tabloului lui Cuza Vodă). Noul proprietar, inginerul Covic Grigore, l-a supraetajat, prefăcându-l în casă de locuit cu mai multe odăi şi păstrând ca o relicvă groapa betonată pentru lut, deasupra căreia sculptorul a petrecut ani de viaţă prefăcând argila în plastilină şi dându-i chipul unor vrednici trăitori, trecuţi în lumea umbrelor.

Deşi sculptorul a plecat în lumea umbrelor la 17 iulie 1981, prezenţa i-a rămas statornică prin cele vreo 300 de lucrări sculpturale, busturi, basoreliefuri, statuete, statui, realizate între anii 1912-1977 şi împrăştiate prin muzeele din ţară şi din Europa.

Grădinile Iaşilor păstrează vreo zece dintre lucrările sale

Vreo 10 dintre busturile sale de mare fineţe şi fidelitate, înfruntând năprăznicia vremurilor, împodobesc şi azi grădinile oraşului sau veghează mormintele unor personalităţi istorice ieşene: Nicolae Gane este în Grădina Copou, Costache Negri - în grădina şcolii cu acelaşi nume din strada Eternitate, Constantin Messner - în Parcul Casei Pogor, Dimitrie Greceanu - în grădina Muzeului N. Gane, George Enescu - în incinta Şcolii de Arte, Ion Creangă, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Beldiceanu, O. Brisse şi Emanoil Manoliu la Cimitirul Etenitate. Alte lucrări împodobesc faţada Bibliotecii „Mihai Eminescu“: Miron Costin, Mihai Eminescu, Ion Creangă (Olga Rusu, Const. Rusu, Violeta şi Codrin Lăcătuşu, „Iaşi, chipuri în bronz şi în marmură“).

Fiindcă şi clădirea din Sărărie 142 aparţine averii spirituale a bătrânului Iaşi - adesea puţin cunoscută, s-ar cuveni ca şi pe un perete al ei să se aşeze o placă de marmură, inscripţionată cu numele lui Mihai Ursachi şi Richard Hette.