Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Pentru a nu uita

Pentru a nu uita

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 10 Mar, 2020

Drept care au scris lucrări minunate, o parte dintre ele fiind strânse în volumul „Juniorii Seniorului”. Iată cel puțin un motiv să vorbim despre memorialistica închisorilor comuniste.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii au pătruns în lagărele de exterminare naziste și au fost siderați de ceea ce au văzut acolo: mormane de trupuri carbonizate și altele formate din trupuri de 25-35 de kilograme. Puținii supraviețuitori erau schelete ambulante, oameni care nu îndrăzneau să-și privească în ochi nici măcar eliberatorii.

Generalul Eisenhower a chemat acolo pe toată lumea: „Va veni o vreme când se va spune că așa ceva nici n-a existat!”

Nu foarte diferit stau lucrurile cu deținuții politici din vremurile comuniste. Din fericire, au apărut foarte multe cărți despre gulagul românesc. Bibliografia volumului „Călătorie spre centrul infernului”, semnat de Ruxandra Cesereanu, numără peste 300 de titluri.

Din nefericire, gradul în care sunt cunoscute aceste cărți rămâne modest.

Cărți care ar trebui să fie în programa școlară

„Ziarul Lumina” se află în prima linie a promovării culturii în general și, în particular, a cărților care ne împiedică să uităm ce atrocități a comis regimul ateu. Ne-am propus, așadar, să prezentăm aici măcar câteva dintre volumele care ar merita să intre în programa școlară.

Cap de listă este dicționarul lui Cicerone Ioniţoiu,Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, apărut în 9 volume la Editura „Mașina de scris” a soților Domnița și Alex Ștefănescu, grație eforturilor impresionante ale autorului, dar și ale editurii, care, de altfel, urmare a unor gesturi similare, a fost nevoită să se închidă peste câțiva ani.

Marcel Petrișor este printre supraviețuitorii care și-au povestit coșmarul (12 ani, în cazul său), în volumul Cumplite încercări, Doamne! Jilava, Aiud. Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului. Sunt mărturii pe care noi le citim acum, compătimim victimele, dar nu prea reușim să ne reprezentăm oroarea: bătăi, torturi, înfometare, lipsa tratamentelor medicale, o mizerie de neimaginat, absența încălzirii, paturi de fier... Dacă, prin absurd, s-ar fi aplicat atunci Legea recursului compensatoriu de azi privind condi­țiile improprii de încarcerare, nimeni n-ar fi făcut nici un minut de închisoare!

Nicolae Purcărea a scris Urlă haita…, despre Fenomenul Pitești, prin care a trecut în cursul celor 13 ani cât a fost întemnițat. A fost torturat îndelung, pentru că pe torțio­narul Eugen Țurcanu l-a enervat rezistența lui de a nu se dezice de credința creștină și de a nu-și turna tovarășii de suferință. Drept care l-au bătut până când i-au rupt trei coaste, i-au spart timpanul și l-au adus într-o stare de inconștiență permanentă. „Credința era ultimul resort al rezistenței noastre sufletești. Cu o insistență diabolică eram întrebați: «Mai crezi în Dumnezeu?» Iar la răspunsul nostru afirmativ demonii înfuriați începeau iar bătăile și torturile... Tot ce era pentru noi mai sfânt, în mintea bolnavă a torționarilor devenea prilej de blasfemie.”

Despre acel „experiment” în care o parte dintre deținuți au fost „dresați” să-i terorizeze pe ceilalți și să-i aducă pe „calea bună” a comunismului s-au scris mai multe cărți. Una dintre ele este Pitești, cronica unei sinucideri asistate, semnată de Alin Mureșan, istoric care lucrează pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Este un studiu amplu al evenimentelor de la Pitești, dar și din alte penitenciare, în perioada 1948-1951, când fenomenul „reeducării” a atins apogeul: Suceava, Brașov, Gherla, Târgșor, Târgu Ocna, Peninsula.

Calvarul femeilor

Nu doar preoții, politicienii şi gospodarii satelor au umplut pușcăriile politice, ci și o parte dintre soțiile și fiicele lor. De pildă, Arlette Coposu, care a plătit cu 14 ani de închisoare singura „vină” de a fi soția celui care era mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu. La scurt timp după eliberare i s-a diagnosticat un cancer avansat și a murit.

Tot astfel, Lena Constante a făcut 12 ani de închisoare pentru că era soția marelui folclorist Harry Brauner, condamnat el însuși, amândoi sub pretexte penibile. În Evadarea tăcută, povestește despre numeroasele soții de foști demnitari cu care s-a întâlnit în penitenciarele prin care a trecut, femei care – dacă soții lor pătimeau pentru pozițiile și actele lor politice – chiar nu făcuseră absolut nimic!

Oana Orlea (pseudonimul Mariei-Ioana Cantacuzino) măcar știa ce a făcut personal, în afara „vinei” de a fi fiica aviatorului Constantin „Bâzu” Cantacuzino și a Ancăi Diamandi, nepoata prin alianță a lui George Enescu și legatara lui testamentară: distribuise manifeste anticomuniste, astfel că la doar 16 ani a fost condamnată și a făcut doi ani într-un periplu prin Văcărești, Jilava, lagărul de muncă din Pipera, Târgșor, Mislea, Malmaison etc. După eliberare, nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să lucreze ca sudor pe șantier sau taxatoare de autobuz. Titlul cărții sale de memorii, Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!, reproduce felul în care i se vorbea în pușcărie. Este ușor de ghicit că vocativul „Cantacuzino” era folosit cu dispreț de cei pentru care descendența ei nobilă era enervantă...

Aristina Pop Săileanu (Să trăiască partizanii până vin americanii) a făcut și mai mult: a luptat printre partizanii anticomuniști din munți. Tatăl său, pădurar din Ţara Lăpuşului, salvase mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca „drept al popoarelor”. Dar cum mai târziu a ascuns fugari anticomunişti, a trebuit să se refugieze în munţi, ameninţat cu arestarea după ce refuzase să devină informator. A luat-o cu el şi pe Aristina, care avea 18 ani, alături de fratele ei Achim, 22 de ani. Soţia, ceilalţi copii şi numeroase rude au fost deportaţi în Bărăgan. În 1953, grav bolnav, Nicolae Pop a coborât din munte şi s-a lăsat arestat pentru a-şi salva rudele. Securiştii l-au ucis fără nici o judecată, iar cei din grupul lui au fost împuşcaţi sau condamnaţi: Achim la 22 şi Aristina la 20 de ani de închisoare. Cei 11 ani de până la graţierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăşi.

Important e să nu uităm ce-a fost...

Citeşte mai multe despre:   comunism  -   Fenomenul Pitesti