Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Postul cel Mare, şcoala pocăinţei

Postul cel Mare, şcoala pocăinţei

Un articol de: Augustin Păunoiu - 03 Apr, 2011

Biserica ne propune în fiecare clipă, de-a lungul întregului an, mijloace pentru a ne readuce pe drumul care trebuie urmat. Acestea sunt participarea la viaţa sacramentală a Bisericii, în mod special, împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos şi postul, care reprezintă eliberarea de sub robia faţă de păcat prin refuzul acceptării dorinţelor şi îndemnurilor firii noastre decăzute, prin efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Postul cel Mare exprimă cel mai bine intenţionalitatea religioasă a dăruirii, a sacrificiului şi permite participarea noastră la jertfa lui Hristos.

Există o perioadă în cursul anului bisericesc în care Biserica ne invită în mod special să luptăm împotriva întunericului şi a păcatului din noi şi să curăţim omul interior, într-o lungă pregătire care ne permite să trăim pătimirea Mântuitorului nostru, să murim cu El, pentru a putea în dimineaţa Paştilor să înviem cu El şi să moştenim Împărăţia pregătită pentru noi mai înainte de întemeierea lumii. Această perioadă care precede sărbătoarea Paştilor este Postul Mare.

Două atitudini fundamentale caracterizează postul, atitudini care găsesc o reflexie corectă în expresia "tristeţea luminoasă". Suntem trişti pentru că suntem conştienţi de lipsurile noastre, pentru că suntem conştienţi că suntem departe de desăvârşirea lui Hristos, de sfinţenia la care suntem chemaţi (Mt. 5, 48).

Dar, în acelaşi timp, tristeţea noastră este luminată de

conştiinţa existenţei iubirii lui Dumnezeu, "singurul prieten al oamenilor", a milei divine, căreia noi putem să acordăm întreaga noastră încredere. Ca şi fiul rătăcitor, noi ştim că Dumnezeul nostru ne aşteaptă cu haina cea dintâi, cu inel, îndată ce noi facem cel mai mic efort pentru a ne întoarce spre El şi a intra în pocăinţă. Tristeţea noastră este fericită pentru că este luminată de Lumina Învierii Lui Hristos, care ne înviază pentru ca noi să putem intra împreună cu El în Împărăţia Tatălui.

Slujbele Postului Mare - pedagogie duhovnicească şi morală

Aceste două mişcări ale sufletului, în aparenţă contradictorii, trebuie să anime pe orice creştin de-a lungul întregului an, mai ales în vederea participării la lucrarea Postului celui Mare, lucrare în acelaşi timp personală şi comunitară.

Trăsăturile particulare ale slujbelor care marchează săptămânile Păresimilor, cum sunt intonarea imnelor biblice, care se intercalează în canoanele Mineielor şi ale Triodului, cântarea Aliluia, lectura cărţii Genezei, a profeţiei lui Isaia, a Cărţii Proverbelor, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fac parte din profunda pedagogie duhovnicească şi morală pe care o prezintă marele ansamblu triodic al Postului Mare.

În legătură cu dimensiunea biblică a rugăciunii liturgice se poate spune că cele patruzeci de zile ale postului sunt într-un oarecare sens întoarcerea Bisericii la starea spirituală a Vechiului Testament, la acel timp dinainte de Hristos, la acea vreme a pocăinţei şi a aşteptării, timp din istoria mântuirii care se îndreaptă spre împlinirea lui în Hristos, afirmă Constantin Andronikov în lucrarea "Le cycle pascale".

Această întoarcere este necesară pentru că, aparţinând în întregime timpului de după Hristos, adică Noului Testament, cunoscând şi fiind botezaţi în Hristos, noi ne depărtăm, prin existenţa noastră de zi cu zi, de viaţa cea nouă primită de la El, ceea ce vrea să spună că recădem în timpul cel vechi, redevenim oameni "vechi".

Biserica, pe de o parte, a ajuns la capătul istoriei, pentru că ea este "harul lui Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh" (2 Cor. 13, 13), şi totuşi ea rămâne, pe de altă parte, călătoare, pe drum, săvârşind un pelerinaj lung şi dificil spre împlinirea tuturor lucrurilor în Dumnezeu, spre întoarcerea la Hristos şi sfârşitul istoriei.

Postul cel Mare este perioada când se actualizează acest al doilea aspect al vieţii Bisericii, viaţa sa de aşteptare peregrină. Atunci, Vechiul Testament îşi recapătă sensul său întreg: nu doar ca o carte de proorocii care se împlinesc, ci, de asemenea, ca o carte a omului şi a creaţiei care sunt în drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, subliniază Alexander Schmemann. Dacă avem în vedere aceste particularităţi liturgice în ansamblul lor, observăm că ele ne fac să experimentăm acea "fericită întristare", care reprezintă mesajul şi harul postului. Cuvântul-cheie aici este legat de experimentare, căci numai cei care participă in vivo la Liturghia Darurilor, la celelalte slujbe din această perioadă pot într-adevăr să se pătrundă de conţinutul lor, de efectul pe care îl produc asupra sufletului lor, făcând din el materia interiorizată a minţii lor, a rugăciunii lor.

Prin post se redescoperă starea edenică a omului

"Postul Paştelui este o şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe, o redescoperire a felului ortodox de a fi. Postul este pregătirea noastră pentru efortul încet şi susţinut pentru a realiza la sfârşit propria noastră trecere sau "pascha" (paşte) către viaţa cea nouă în Hristos", scrie în cuvântul înainte la cartea sa, "Postul cel Mare", părintele Alexander Schmemann.

Slujbele Postului Mare păstrează şi astăzi caracterul lor baptismal şi catehetic, ele nereprezentând rămăşiţe arheologice ale timpului, ci ceva actual şi esenţial pentru noi. Postul reface şi redescoperă în noi starea la care am fost aduşi prin propria noastră moarte şi înviere, în Botez.

În post ca şcoală a pocăinţei, o trăim pe aceasta din urmă ca pe o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor, dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa cea adevărată. Această dorire a lui Dumnezeu este ceea ce Părinţii numesc metanoia, adică unificarea şi întoarcerea minţii şi a inimii noastre spre Cel ce singur este cu adevărat, prin care noi căutăm să ajungem la Dumnezeu, la lucrurile cele de sus, spre lumina divină, lumina lui Hristos care luminează pe tot omul ce vine în lume (In. 1, 19), respingând astfel lucrurile întunericului.

Intenţionalitatea religioasă a dăruirii,a sacrificiului

Prin renunţarea pe care o operează în cel care s-a legat simbolic de înseşi izvoarele vieţii, postul semnifică că viaţa nu ne aparţine, că noi o primim de la Altcineva (în maniera în care copilul recunoaşte că hrana, de exemplu laptele pe care îl primeşte de la mama sa, nu este pusă la dispoziţie după voinţa sa).

Postul ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaş şi idolatru de lucrurile limitate şi

trecătoare ale acestei lumi, ci să ne unim cu Dumnezeu cel nelimitat şi veşnic, scrie Patriarhul României Daniel în volumul Foame şi sete după Dumnezeu. El (postul) nu este o constrângere, ci o şcoală a libertăţii, care ne ajută să preţuim mai mult pe Dăruitor decât darurile Sale.

Postul aduce prezenţa acestui Altcineva în spaţiul deschis de absenţa satisfacţiei procurate de hrană prin punerea între paranteze a nevoilor primordiale.

Astfel, postul permite trăirea în trupul nostru a intenţionalităţii religioase a dăruirii, a sacrificiului, care înseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu şi să se manifeste ca atare în trupul şi fiinţa noastră. Astfel, postul este trăit în context creştin ca participare la jertfa lui Hristos. Într-adevăr, Mântuitorul (cf. Filip. 2, 6-11), "care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând", nu a privit la starea sa egală cu Dumnezeu, ci, printr-o dezgolire totală, a lăsat pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în umanitatea Sa, "ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" şi îndumnezeit în umanitatea Sa de chiar această kenoză, a revelat natura chenotică a lui Dumnezeu în Treime, care este Iubire şi la care nu putem participa decât acceptând o kenoză asemănătoare cu a Sa, în timp ce primul Adam, iluzionându-se, s-a socotit la fel ca Dumnezeu, profitând de divinitate ca de o pradă.

Participare la jertfa lui Hristos, postul este participare la învierea în Duhul care, plinind umanitatea total oferită şi disponibilă, total conformată kenozei filiale veşnice a Cuvântului lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa, a făcut să strălucească această umanitate de plenitudinea energiilor divine. Această semnificaţie duhovnicească a postului creştin consună cu legea conform căreia maturizarea trebuie să treacă printr-o ruptură şi printr-o detaşare.

După cum Crucea lui Hristos nu este o negare a trupului, ci calea dureroasă a transfigurării Lui, tot aşa postul creştin ne scoate de sub captivitatea excesivă a hranei, eliberând întreaga noastră fiinţă ca aceasta să vieze după cuvântul Mântuitorului: "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". Dătător de viaţă şi eliberator, ca întreaga asceză autentică, postul creştin nu distruge instinctul, nu îl dispreţuieşte, ci caută să-l mântuiască. Astfel, eliberat de impasurile sale, instinctul înfloreşte în iubire prin convertirea nevoii de încorporare în dorinţă de comuniune.

Locul întâlnirii cu Mirele divin

Postul creştin este trăit aşadar ca locul unei convertiri, al unei întâlniri după chipul unirii nupţiale a sufletului cu Dumnezeu, imagine profund înrădăcinată în revelaţia biblică şi experienţa mistică, aşa cum ne confirmă troparul deniilor de la începutul Săptămânii Mari: "Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind… Vezi, dar, suflete al meu cu somnul să nu te îngreuiezi…" sau luminânda aceloraşi zile: "Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte".

"Timpul postului este timp de bucurie", apare scris în Triod. De aici insistenţa Bisericii pentru menţinerea lui Aliluia în post, strigăt de bucurie care se repetă atât de des în această perioadă. Opunând semnificaţia postului creştin, postului Vechiului Testament, mitropolitul George Khodre scria: "David, când a sfârşit postul său, şi-a spălat faţa şi

şi-a uns capul cu mir, în timp ce Mântuitorul a spus: "când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală"" (Mt. 6, 17). Hristos vrea aşadar ca postul să fie însoţit de bucurie.

Amintind apoi de cuvintele Evangheliei: "Pot oare fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti", acelaşi mitropolit comentează: "Ce este de spus aici? Când Mirele va fi luat, atunci vor posti; altfel spus, Hristos va învia şi va fi trimis Duhul Sfânt; atunci ei vor ţine un alt post, un post cu alt înţeles, cu un conţinut nou, nu un post al lacrimilor şi al tristeţii, un post chinuit, al cenuşii şi al pedepsei, ci un post plin de bucurie. (…) După plecarea Mirelui, noi vom posti nu pentru tristeţea de a fi pierdut Mirele, ci pentru a chema Mirele, pentru a ruga pe Mirele Divin a cărui venire la noi se săvârşeşte întotdeauna prin mijlocirea Duhului Sfânt. Sigur, "doliul" pe care îl evocă cuvintele lui Hristos citate mai sus nu este absent din postul ortodox. Dar este un "doliu" aflat sub impulsul bucuriei, un moment al căutării întâlnirii bucuroase.

Postul asumă la nivelul său spiritual şi răstoarnă această pierdere relativă de hrană consistentă, prin oferirea unui sens conştiinţei trăite până în adâncul trupului, conştiinţă a distanţei care ne separă de Mântuitorul. Distanţă care nu este doar consecinţa unui exil cauzat de păcatul nostru şi de fragilitatea condiţiei noastre pământeşti (intrarea în post

s-a făcut sub semnul aducerii aminte de izgonirea lui Adam din Rai), ci, mai exact, consecinţa transcendenţei lui Dumnezeu, în virtutea căreia, chiar în relaţia faţă către faţă din viaţa veşnică, Dumnezeu va rămâne un Altul, Cel care, în cea mai arzătoare proximitate, va scăpa fără încetare percepţiei noastre, deschizând dorinţei noastre un câmp infinit pe care Sfântul Grigorie de Nissa a ştiut să-l descrie exemplar, el evocând succesiunea nesfârşită a "începuturilor care nu au sfârşit" în căutarea permanent avântată spre Dumnezeu.

Culpabilitatea şi pocăinţa

Primele cuvinte ale lui Iisus la începutul activităţii Sale publice sunt o chemare la convertire: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt. 4, 17). Această pocăinţă şi convertire trebuie să însoţească viaţa creştină de la naşterea prin Duhul Sfânt în Botez până la ultima suflare, căci fără pocăinţă nu ne vom putea mântui din moarte şi păcat. Trăind în duhul convertirii, creştinul se îndreaptă permanent către Dumnezeu. Harul convertirii este cel al Botezului, care ne transformă în oameni noi, curăţiţi în Hristos prin Duhul Sfânt. În această viaţă, noi suntem pelerini, suntem pe drum. Până la capătul călătoriei noastre, obstacolele, abaterile din drum, rătăcirile în afara căii care este Hristos (In. 14, 6) ne pândesc din toate părţile. Uşor o apucăm pe drumuri înşelătoare, care ne îndepărtează de Dumnezeu, ne pierdem pe căi întortocheate, care ne duc către moarte, în ciuda aparenţelor atrăgătoare ale lor. Astfel alegem moartea de bună-voie, căci sufletul fără Dumnezeu este deja mort, lipsit de izvorul său şi hrana sa.

Pocăinţa este, mai presus de orice, reîntoarcerea la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine, întoarcerea omului din exilul păcatului.

Pocăinţa pe care o învaţă Biserica nu este o pocăinţă a disperării, ci este o pocăinţă a speranţei, care se bazează pe rugăciunea: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă", arată Părintele Patriarh Daniel în volumul menţionat mai sus. Acolo unde nu este pocăinţă nu mai este nici dor de sfinţenie. Ea este convertire de la rău la bine, adică venire în fire sau în sine.

Este important de distins pocăinţa de culpabilitate. Dacă pocăinţa adevărată este întoarcerea sufletului către Dumnezeu, încredinţându-se că Dumnezeul milei iartă păcatele, culpabilitatea este o închidere a sufletului în el însuşi, cu lipsurile şi greşelile lui. Culpabilitatea se îndoieşte de mila şi de iertarea divină, ea duce la descurajare şi chiar la deznădejde. Culpabilitatea este o falsă smerenie şi orgoliu deghizat, dar adevărata smerenie îşi recunoaşte greşeala şi acceptă iertarea lui Dumnezeu. În urcuşul său duhovnicesc, creştinul păstrează amintirea faptelor sale, adică responsabilitatea pentru ele, şi nu culpabilizarea lor; prima este mântuitoare, a doua este diabolică.

Apoi, postul adânceşte în noi virtutea smereniei. Dacă există astăzi vreo calitate morală, pe nedrept desconsiderată şi chiar negată, care să-l îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu, aceasta este smerenia. Opusul ei, mândria, aduce îndreptăţirea de sine.

Postul este o asceză personală şi eclesială, în acelaşi timp, pe care toţi credincioşii, fiecare după măsura lui, sunt chemaţi să îl trăiască în Duhul Sfânt. Iar aici nu este vorba doar de un post alimentar, ci de înfrânarea patimilor. Postul este o liberă ascultare de Biserică, care ne propune mai mult, făcând aceasta nu pentru a ne zdrobi, ci pentru a ne lumina, amintindu-ne exemplul Mântuitorului pregătit să învingă cele trei ispitiri aduse asupra sa în Muntele Quarantaniei, aceea de a avea, de a deţine puterea absolută şi de a forţa intervenţia miraculoasă a divinităţii.