Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Postul și discernământul în scrierile Sfântului Ioan Casian

Postul și discernământul în scrierile Sfântului Ioan Casian

Un articol de: Alexandru Ojică - 28 Feb, 2020

Sfântul Ioan Casian (360/365 - 435) este analizat de teologi îndeosebi pentru rolul jucat în organizarea vieții monahale. Primele sale cărți, „Așezămintele mănăstirești” și „Convorbiri cu părinții”, demonstrează din plin importanța pe care teologul scit o acordă trăirii monahale atât sub aspectul său practic, cât și în privința vieții spirituale, ambele îmbinându-se într-o manieră firească. 

După aproape 20 ani petrecuți în Țara Sfântă și în vetrele monahale din deșertul egiptean, Sfântul Ioan Casian ajunge în marile orașe din Imperiul Roman târziu, Constantinopol și Roma, urmând să se stabilească în sudul Franței, în Marseille. Venirea sa la Marseille nu trebuie percepută ca o „retragere”, deși, din punct de vedere demografic, s-au observat deplasări ale populației din Italia în sudul Franței în preajma anului 410, atât înainte, cât mai ales după prima cădere a Romei. În acest sens, este mai corect să vedem această venire în Provence ca o angajare a sa cu toate forţele pentru a altoi monahismul pe care l-a văzut, învăţat şi trăit în vestitele centre din Răsărit (Palestina şi Egipt), la condiţiile şi exigenţele Apusului. De aceea, se poate spune că, pentru Sfântul Ioan Casian, Marseille a fost ultimul oraș din periplul său geografic, dar mai ales spiritual, din Dobrogea în Palestina, apoi Egipt, Constantinopol şi Roma.

Analizând dintr-o perspectivă modernă, am putea spune că obiectivul activității sale în Galia a fost de a transmite un tip al monahismului conform cu modelul egiptean ce l-a experimentat. Formele de monahism întâlnite în Provence, inclusiv unul care se pretindea ca urmând învățăturilor Sfântului Martin, episcop de Tours, evidențiau lipsa disciplinei, a unei Liturghii stabilite și stabile (ne aflăm în plină perioadă de cristalizare a cultului), atitudinea negativă a unor monahi față de muncă, ei fiind mult prea dispuși să primească donații și astfel să se dedice, în mod exclusiv, rugăciunii și contemplării. Totodată, Sfântul Ioan Casian a găsit excesivă importanța pe care călugării din vestul Europei o acordau minunilor. În opinia monahului scit, puterea de a face minuni este mai puțin importantă decât efortul de a ajunge la perfecțiune în viața de zi cu zi. El a căutat sprijin din partea unor episcopi favorabili mișcării monahale și printre oamenii influenți din monahismul galican, care au manifestat o reală simpatie pentru monahismul oriental. Având acest scop, monahul scit s-a adresat în special călugărilor din centrul monahal, care a fost fondat cu puțin timp înainte de venirea sa în Provence, în insulele Lérins.

Ce presupunea monahismul în viziunea Sfântului Ioan Casian? La o lectură atentă a operei sale vom vedea în primul rând că, fiind integrat în Biserică, monahismul are ierarhia și tradiția sa. A pretinde să trăiești ca un călugăr, dar în afara acesteia, a refuza să-i asculți pe bătrâni și să te adaptezi regulilor lor, este o falsă viață monahală ce se aseamănă unei apostazii. Cu accentul pus pe noțiunile de comunitate, ierarhie și tradiție, învățătura îmbrăcată în varianta ierusalimiteană se întâl­nește cu cea alexandrină. Iar una din aceste tradiții se referă la post. 

Pentru înfrânare și curăție să respectăm măsura în mâncare

Călugării care încă mai postesc tot anul sunt fideli practicii Bisericii primare. Ei retrăiesc viața apostolică. Postul pentru monahi, dar și pentru creștinii care își doresc cu ardoare să meargă pe drumul desăvârșirii, are atât o componentă trupească (alimentară, dar nu exclusiv), cât și una spirituală. Notează Sfântul Ioan Casian: „De aceea monahul trebuie să fie stăpânit de o întreită grijă împotriva acesteia, și anume: mai întâi să aștepte timpul stabilit pentru încetarea postului, apoi hrana să-i fie cumpătată, și în al treilea rând să se mulțumească cu orice fel de mâncare, și mai ieftină (…). Pe de altă parte, nimeni din câți abătându-se de la această regulă au renunțat la pâine pentru a se hrăni cu legume uscate, zarzavaturi sau fructe, n-am văzut să fi fost socotit vreodată printre cei mai încercați și nici chiar să fi dobândit harul înțelepciunii sau al științei. Părinții sunt de acord, în adevăr, că monahul nu numai că nu trebuie să umble după mâncăruri nefolosite de ceilalți, ca nu cumva prin traiul lui, expus tuturora ca într-o vitrină, vădind orgoliu și deșertăciune, să cadă pradă bolii cenodoxiei (slavei deșarte), dar nici chiar supunerea comună la posturi nu se cuvine, declară ei, să fie dezvăluită cu ușurință oricui, ci, pe cât posibil, să fie acoperită și ascunsă” („Așezămintele mănăsti­rești”, V, 23, PSB 57, pp. 177-178). Dar același părinte remarcă justețea discernământului în cazul ospitalității: „Căci pentru înfrânare și curăție trebuie să respectăm cu toată rigoarea măsura în mâncare, iar pe de altă parte, când vin frații, trebuie să le arătăm dragoste, omenie și bunăvoință, fiindcă este absurd ca oferind masa unui frate, ba mai mult, lui Hristos, să nu mănânci împreună cu El sau să te faci străin de masa Lui” (Sfântul Ioan Casian, „Convorbiri duhovnicești”, II, 26, 1, PSB 57, p. 343). Discernământul este elogiat de părintele dobrogean ca fiind un deziderat pe care l-au avut oamenii sfinți: „Niciodată oamenii sfinți n-au fost siguri că vor găsi prin propria lor iscusință drumul drept, care să-i ducă la virtute și la înfăptuirea ei, ci l-au cerut mai degrabă prin rugăciuni către Domnul, zicând: «Îndrumează-mă în adevărul Tău» și «Condu în fața Ta drumul meu». Un altul însă afirmă că nu numai în credință, ci și prin experiență și într-un fel prin însăși natura lucrurilor a descoperit adevărul: «Am cunoscut, Doamne, că nu este om în calea lui, că nu este în puterea omului să meargă și să-și conducă pașii săi». Și Domnul Însuși spune către Israil: «Și Eu îl voi conduce ca pe un brad verde; de la Mine au ieșit roadele tale»” (Sfântul Ioan Casian, „Convorbiri duhov­nicești”, III, 13, PSB 57, pp. 356-357). De aici putem înțelege mai bine raportul între post și discernământ: „Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nicio rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, așa cum ne deprinseserăm la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: «Postul mă însoțește în tot timpul, iar pe voi, care curând veți pleca, nu vă voi putea ține necontenit cu mine. Postul, deși este folositor și trebuincios, e totuși o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învățătură ca o obligație»” (Sfântul Ioan Casian, „Așezămintele mănăsti­rești”, V, 24, PSB 57, p. 178).

Citeşte mai multe despre:   post  -   Sfantul Ioan Casian