Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Povestea unei bătălii în care au murit 10.000 de soldați români

Povestea unei bătălii în care au murit 10.000 de soldați români

Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 05 Iul, 2019

Istoria Primului Război Mondial și marcarea primei sute de ani scurse de la acest eveniment au pus cumva în umbră mai peste tot în Europa întâmplările celuilalt mare război, declanșat ca o consecință a evenimentelor anilor 1914-1918. Este drept că interesul pentru cel de-al Doilea Război Mondial nu a dispărut, dar, din păcate, dispar protagoniștii acestuia și odată cu ei mărturiile. Piere și mesajul pentru generația tânără de a nu repeta experiența tragică a războiului sau ca țara să cunoască dictaturi, asemenea celor din anii 1938-1944 și apoi din 1948-1989. Una dintre cele mai sângeroase bătălii, în care armata română a fost angajată în anul 1941, este cea de la Țiganca.

Destinul României, în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost unul sinuos. Ca urmare a politicii externe greșite, promovată în anii â30 de Regele Carol al II-lea, România nu a putut obține garanții de securitate de la marile puteri occidentale, fapt care s-a soldat cu semnificative pierderi teritoriale. Basarabia, Bucovina de Nord, Nordul Transilvaniei, Cadrilaterul au fost teritoriile care, prin „bunăvoința” Germaniei hitleriste și a URSS, ne-au fost răpite în nefastul an 1940. Atunci, prin ultimatumuri, dictate și „înțe­legeri”, cele două state totalitare, fascist și comunist, ne-au împins în dificila situație de a ne implica în acest război, într-o încercare de a ne recupera teritoriile smulse de forțele care, pe întreg parcursul perioadei interbelice, au dorit revizuirea granițelor stabilite prin sistemul Versailles.

Chiar dacă aceste pierderi l-au costat pe Carol al II-lea tronul, pentru România, pe termen lung, ele au fost mult mai profunde și mai substanțiale. În primul rând, țara a trecut dintr-o dictatură în alta, de la cea regală la cea militară și fascistă a lui Ion Antonescu. Acesta, într-o primă etapă, s-a asociat cu mișcarea legionară care, așa cum se cunoaște, a dezlănțuit o politică de asasinate a unor mari perso­nalități ale vieții politice și culturale, Nicolae Iorga fiind cel mai ilustrativ exemplu, dar și o nejustificată prigoană asupra evreilor, devenită politică de stat și soldată cu moartea unor ființe nevinovate. În al doilea rând, asocierea cu Germania fascistă avea să se dovedească a fi o mare greșeală întrucât, la final, prețul plătit a fost colosal: Basarabia, Nordul Bucovinei, Cadrilaterul nu aveau să mai fie recuperate, sute de mii de pierderi de vieți omenești și distrugerea economică a țării. Iar în următorii 50 de ani, România a cunoscut ororile unei alte dictaturi, cea comunistă.

O consecință a amputărilor teritoriale din 1940 a fost aceea că Ion Antonescu a angajat România în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania fascistă și împotriva URSS și a partenerilor săi occidentali. Antonescu era ferm convins că dacă se va alia cu Hitler și îi va fi fidel va obține Nordul Transilvaniei și va recupera Basarabia și Bucovina. Istoria nu i-a dat dreptate, infirmându-i aceste calcule.

„Operațiunea München”

În 22 iunie 1941, Antonescu a dat armatei române ordinul trecerii Prutului. Începea un lung și costisitor război, care inițial părea a fi un succes, Basarabia era reintegrată la patria-mamă. Până atunci, primele zile ale trecerii Prutului au fost marcate de momente pline de sacrificii, căci îna­intarea armatei române nu a fost un marș triumfal, ci o luptă pentru fiecare palmă de pământ.

Pentru recucerirea Basarabiei și a Nordului Bucovinei au acționat armata a 4-a română, condusă de generalul Nicolae Ciupercă, armata a 3-a română, condusă de generalul Petre Dumitrescu, armata 11 germană, condusă de generalul Eugen Ritter von Schobert. Numele de cod dat de germani campaniei de reluare a Basarabiei a fost „Opera­ți­unea München”. Acțiunile au început prin declanșarea unei puternice ofensive în patru puncte: Bogdă­nești, Fălciu, Albița și Oancea, și vizau alungarea trupelor sovietice dincolo de Nistru.

Bătălia de la Țiganca s-a des­fă­șurat între 22 iunie și 16 iulie 1941. Sub acest nume generic au fost desemnate operațiunile armatei române din zona Fălciu-Bogdănești. Țiganca era centrul acestei linii puternic fortificate de către trupele sovietice. Zona era una de o importanță strategică deosebită, fiind un punct nodal, care făcea legătura între căile de comunicație feroviară și rutieră ale diferitelor așezări din Basarabia. Din aceste motive, cine deținea controlul punctului fortificat de la Țiganca avea un avantaj strategic în controlul întregii regiuni. La Țiganca a acționat Corpul 5 armată, compus din Divizia de Gardă, condusă de generalul Nicolae Șova, și Divizia 21 Infanterie, condusă de generalul Nicolae Dăscălescu.

Pentru a putea alunga trupele sovietice de aici, armata română a depus uriașe eforturi, vremea ploioasă îngreunând operațiu­nile. A fost nevoie și de sprijinul aviației pentru a putea răzbi apărarea înverșunată a Armatei Roșii. Intensitatea operațiunilor a crescut treptat, astfel că, în intervalul 4-12 iulie 1941, au avut loc încleștări zilnice, soldate cu numeroși morți și răniți de ambele părți. Ziua cea mai sângeroasă și, într-un fel, decisivă a fost 12 iulie, când luptele s-au întins pe o durată neîntreruptă de 16 ore. Numeroase atacuri și contraatacuri ale Armatei Roșii, Corpul 14 format din diviziile 25 și 51 Pușcași, au solicitat curajul și forța armatei române și, în special, cele ale regimentelor aparținând Diviziei de Gardă, care s-au remarcat în aceste lupte. Rezistența eroică a infanteriei a fost sprijinită și de aviație, care a avut un rol decisiv. După luptă, s-a estimat că 40% din efectivele rușilor au fost decimate de bombardamentele avia­ției. Ordinele de zi ale acestor lupte au subliniat atunci jertfele și eroismul acestor soldați, iar în semn de prețuire pentru con­tribuția lor mulți au primit deco­rații.

La numai trei zile după încleș­tarea de la Țiganca, rușii aveau să fie înfrânți și să se retragă, iar pe 16 iulie armata română a reintrat în Chișinău. În ziua de 26 iulie 1941, Basarabia și Bucovina de Nord fuseseră reluate de armata română, iar vechea frontieră restabilită.

Pierderi de ambele părţi

Bătălia de la Țiganca s-a soldat cu mari pierderi de ambele părți, din păcate cele mai multe au fost consemnate de partea română: peste 10.000 de militari români au pierit aici (au fost înregistrați 4.271 morți, 6.168 dispăruți), iar 12.326 de oameni au fost răniţi. Armata Roșie a pierdut aici 8.519 militari morți sau dispăruți și 9.374 militari care au fost răniți. La scurt timp după terminarea luptelor, la Țiganca au fost îngropați soldații români căzuți acolo. După război, sovieticii au dezafectat cimitirul, acesta fiind reamenajat abia în 2006 cu sprijinul auto­rităților române. Conform datelor Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la Țiganca, în cimitirul eroilor români, se află astăzi înmormântați 830 de militari români.