Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Preotul profesor Ene Branişte, un teolog al cercetării

Preotul profesor Ene Branişte, un teolog al cercetării

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 02 Apr, 2014

În seria profesorilor de teologie pe care i-am avut, părintele prof. Ene Branişte a fost o personalitate deosebită. A venit la Catedra de liturgică a Facultăţii din Bucureşti într-o vreme când domeniul acestei secţii evoluase semnificativ în învăţământul teologic de la noi, prin contribuţia unor predecesori de seamă, între care s-au remarcat, cu o operă mai bogată, preotul profesor Petre Vintilescu şi profesorul dr. Badea Cireşeanu. Cu toate acestea, domeniul Liturgicii încă nu era sistematizat la nivelul altor discipline de studiu.

Părintele prof. Ene Branişte aprecia că unele lucrări erau elaborate la un nivel încă nesistematic, cum afirmă despre lucrarea profesorului Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit (3 vol. 1910-1912), că în ea autorul a expus un material eterogen, caracterizând-o ca fiind „o adunare de date din domenii diferite“.

Preotul prof. Petre Vintilescu, mai consecvent unei viziuni ortodoxe, de catedră teologică, a scris o serie de studii valoroase la acea vreme, dar nu s-a lansat într-o expunere exhaustivă a problemelor liturgice.

Venind cu un spirit nou de cercetare, părintele prof. Ene Branişte a făcut din studiul Liturgicii o ştiinţă. Pentru acest deziderat şi-a consacrat o mare parte a activităţii sale de cercetare.

Fiind convins că studiul Liturgicii necesită o cercetare aprofundată şi pluridisciplinară, pentru a expune materialul teologic la un nivel cât mai profesional, a reluat întregul domeniu şi l-a dezvoltat într-un cadru de studiu competent şi cu largă contextuare între alte discipline teologice şi laice.

Scopul unei asemenea abordări este arătat chiar de către autor. În vol. Liturgica generală (apărut postum în 1993), el menţionează următoarele: „Aprofundarea studiului Liturgicii ne ajută să pătrundem sub învelişul extern al formelor de cult pe care le săvârşim şi să le cunoaştem sensul adânc, spiritul şi rostul pentru care ele au fost instituite sau introduse în cult şi importanţa lor pentru viaţa religioasă-morală a noastră şi a credincioşilor noştri“.

În consecinţă, a relevat formele de cult sub toate aspectele posibile: teologic, istoric, filologic etc., folosind o documentare pe măsură, o bibliografie cu opere variate şi de referinţă, atât româneşti, cât şi străine.

În acelaşi timp, dotat cu o viziune ştiinţifică remarcabilă, a mânuit cu uşurinţă date şi teorii diverse, impunându-se în mediul cărturăresc al vremii şi fiind apreciat ca un bun cercetător, onest şi competent. Ca teolog, a ilustrat domeniul său cu o operă exemplară. Toate volumele pe care le-a editat, precum şi studiile publicate au aceeaşi ţinută de elaborare: cu acribie şi vastă cunoaştere a problemelor expuse. Evaluându-le acum, lucrările sale vădesc faptul că autorul a avut un program de viaţă pe care l-a urmărit atent şi cu multă pasiune: să acopere prin studii tot domeniul Liturgicii. Volumele de Liturgica generală (1985), Liturgica specială (1985), Liturgica teoretică, Liturgica practică şi alte ediţii sunt de referinţă pentru toate aspectele de cult.

Era cunoscut şi în mediul altor ştiinţe. El însuşi s-a apropiat cu interes de formele populare aferente cultului ortodox şi le-a apreciat ca atare. De pildă, citează unele informaţii de acest fel de la S. Fl. Marian şi alţi autori în legătură cu sărbătorile. Unele datini chiar le-a definit într-un mod ştiinţific, recunoscut şi de alţi cercetători. Despre Iordănit, datină populară a stropitului cu agheasmă, practicată de către tineri în special, a doua zi de Bobotează (în ziua de Sfântului Ioan Botezătorul), spune că este „o formă folclorică a acestei stropiri sacramentale“.

La fel se pronunţă asupra sărbătorilor, arătând cu argumente clare şi competente originea, instituirea şi evoluţia lor în timp, eventualele schimbări care au survenit în modul de ţinere. Cunoscător al vieţii bisericeşti de la noi şi din alte părţi ale lumii creştine de-a lungul veacurilor, coboară frecvent în trecutul istoric al ortodoxiei şi relevă cu date şi mărturii temelia formelor de cult în diferite etape de evoluţie.

Un fapt demn de remarcat este şi acela că, stăpânind domeniul în toate aspectele, magistrul corectează atent teoriile mai vechi, unele neconforme cu realitatea sau elaborate într-o formulare ambiguă, sub imperiul unor studieri superficiale. Astfel, din multiplele exemple, îl menţionăm doar pe cel legat de felul în care s-a pronunţat asupra aşezării datei sărbătorii Crăciunului la 25 decembrie.

Pe când majoritatea cercetătorilor laici, cât şi unii teologi apuseni consideră că schimbarea datei sărbătorii Crăciunului în Răsărit, de la 6 ianuarie, când se ţinea odată cu Boboteaza, la 25 decembrie (în sec. al IV-lea) s-a făcut ca să se înlocuiască sărbătoarea zeului Mithra, numită Dies natalis solis invicti, care se celebra la solstiţiul de iarnă, părintele prof. Ene Branişte vine şi oferă un răspuns corect, arătând că această schimbare a avut loc în primul rând ca efect al evoluţiei fireşti a vieţii Bisericii din Răsărit şi al materializării concepţiei teologice despre Nativitate.

Profesorul era un model de lucru. În cercetările mele etnologice şi interdisciplinare am ajuns frecvent la lucrările sale şi i-am studiat atent felul de a scrie. Am constatat cu emoţie şi plăcere mai întâi atitudinea echilibrată cu care a expus problemele liturgice. A lucrat cu calm, niciodată în termeni agresivi, de polemică acidă, chiar în chestiunile controversate. Se exprima într-un limbaj frumos, curat şi academic. Avea un stil îngrijit în vorbă şi în scris, de intelectual rasat, în care aducea doar argumente la nevoie, elaborate cu răbdare şi comprehensiune, lăsând frecvent ca să se tragă concluziile de la sine.

În ce priveşte profesia sa, ne-a oferit un exemplu demn de preţuit, de om modest şi reţinut, cumpătat şi distins, dedicat teologiei şi ştiinţei.

Deseori a făcut cercetări şi pe teren, pe la biserici şi mănăstiri. Ca oarecând Nicolae Iorga, care mergea în căruţă pe la vechile lăcaşuri de cult, ca să citească pisaniile, profesorul Branişte se deplasa frecvent pe teren şi putea fi văzut studiind atent arhitectura şi pictura mănăstirilor sau a altor lăcaşuri, obiectele de cult, cărţile şi documentele vechi, cât şi observând formele rituale existente în diferite zone ale ţării. Aşa a adunat date documentare pe viu şi de certă valoare, pe care le-a folosit apoi în lucrările sale de Liturgică.

Omagiindu-i acum în chip festiv viaţa şi activitatea sa, putem considera acest moment al centenarului un remember solemn în amintirea celui ce va rămâne un model pentru toate generaţiile de teologi.