Încercările de sistematizare și de numire a străzilor Bucureștilor, începute în timpul Regulamentelor Organice, au continuat în anii următori, organizarea și modernizarea orașului fiind o prioritate din ce
22 Apr, 2024
Preotul profesor Petru Rezuş, teolog şi scriitor
Din pleiada profesorilor aparţinând generaţiei de aur de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, preotul profesor Petru Rezuş s-a remarcat ca personalitate deosebită, fiind în acelaşi timp un teolog de seamă, profesor eminent, dar şi un mare scriitor, activitatea cărturărească constituind un domeniu căruia i s-a dedicat cu multă dăruire, realizând o operă variată, care a rămas peste timp, fiind apreciată atât de specialişti, cât şi de publicul larg.
Bucovinean de origine, s-a născut la Rădăuţi, în 1913, şi a urmat studii universitare la Facultatea de Teologie şi Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din cadrul Universităţii din Cernăuţi (1931-1935). Obţine din partea Fondului Religionar al Mitropoliei Bucovinei o bursă pentru specializare în teologia fundamentală şi dogmatică, la universităţi romano-catolice şi protestante din Strasbourg, Oxford, Cambridge şi Viena, iar în final îşi susţine doctoratul în teologie la Universitatea din Cernăuţi, la 12 aprilie 1938.
Îşi începe activitatea ca preot la una din parohiile din Storojineţ (fiind hirotonit în 1938). În paralel, funcţionează ca profesor, activând cu o lungă carieră în învăţământ. Astfel, este pe parcurs profesor de apologetică şi dogmatică la Academia Teologică din Caransebeş, profesor la Liceul „Traian Doda“ şi Liceul de Fete din Caransebeş, profesor titular la Catedra de teologie fundamentală a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (aflată în refugiu la Suceava) şi prodecan al facultăţii, profesor la aceeaşi specialitate în cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti (pe atunci Institutul Teologic de Grad Universitar) şi director al acestei instituţii (1948-1953).
S-a remarcat, de tânăr, ca un teolog şi publicist erudit, semnând studii şi articole în multe publicaţii ale vremii, ceea ce l-a făcut cunoscut şi apreciat atât de către teologi, cât şi de către alţi cărturari de seamă, din toată ţara. A înfiinţat şi a condus revista „Altarul Banatului“, din Caransebeş, apoi, după venirea în Bucureşti, a fost redactor la revistele „Ortodoxia“ şi „Studii Teologice“.
A colaborat cu studii, articole, eseuri, note, recenzii, poezii, proză, culegeri de folclor la revistele teologice „Foaia diecezană“ şi „Altarul Banatului“, din Caransebeş, „Revista Teologică“, din Sibiu, „Candela“ şi „Revista Bucovinei“, din Cernăuţi, revistele centrale bisericeşti şi ale mitropoliilor; la publicaţiile laice „Albina“, „Flacăra“, „Contemporanul“, „Luceafărul“, „Naţiunea“, „Cronica“, „Viaţa românească“ ş.a. De asemenea, a colaborat şi la Calendarul „Credinţa“ din Detroit (SUA), şi la „Vestitorul canadian“, din Ontario - Canada.
Opera în volume a părintelui Rezuş este impresionantă
Ea cuprinde, o parte, scrieri teologice, axate îndeosebi pe problemele de teologie fundamentală şi dogmatică, ca să amintim numai pe cele mai masive: Tradiţia dogmatică ortodoxă (1939), Aghiologia ortodoxă (1940), Curs de Teologie Fundamentală (1942), o ediţie cuprinzătoare, dar târzie, volumul Teologia Ortodoxă Contemporană (1989), alte lucrări fiind mai reduse, dar la fel de interesante, pe aspecte teologice sau interconfesionale.
Unii l-au caracterizat pe teologul Petru Rezuş ca fiind prea „raţionalist“, în comparaţie cu alţi profesori, mai mistici, apreciere care s-ar ilustra prin felul de abordare a problemelor teologice în lumina analizelor raţionale. În fapt însă, influenţat de teologia apuseană din universităţile unde a studiat, profesorul Rezuş a vrut să fundamenteze problemele dogmatice ortodoxe şi pe alte principii decât cele mistice: pe principiile raţionale, aducând în acest sens o serie de argumente filosofice, ştiinţifice, dar fără a se depărta de tradiţia ortodoxă. Merită să amintim doar câteva teme expuse în această viziune apologetică: argumentul principiologic, argumentele microfizice pentru dovedirea existenţei personale a lui Dumnezeu, filosofia confesiunilor creştine, dialectica nemuririi, axiologia Teologiei Fundamentale ş.a. O lungă perioadă de timp a elaborat o Psihologie a religiei, lucrare rămasă, din păcate, nepublicată.
Strălucit autor de proză şi poezie
Opera literară a profesorului cuprinde lucrări care îl recomandă cu prisosinţă ca scriitor şi poet. A scris poezii, romane, povestiri, basme etc., dintre care merită să amintim volumele de poezii: Poeme (1973), La vaduri de vreme (1975), Trecerea înaltă (1976), Vama de aur (1977); romanele: La umbra sfinxului, Cosiţele Doamnei (1980), Războieni (1980), Dansul şerpilor (1981), Dumbrava roşie (1984); monografii dedicate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi cea a oraşului Rădăuţi.
În poezie, autorul face reflecţii filosofice interesante asupra vieţii, asupra divinului creator, a dragostei, a perenităţii lumii, pe linia gândirii filosofice a lui Lucian Blaga, care în Poemele luminii propune o viziune cu totul originală asupra perceperii misterului lumii, în ideea: „Eu nu distrug corola de minuni a lumii“. Petru Rezuş rămâne însă mai profund ataşat de misterul divin, pe care-l nuanţează în versuri mai puţin de căutare, cât mai ales de exprimare a adevărului încifrat în tainele lumii.
În romane, autorul se inspiră îndeosebi din trecutul istoric românesc. Ca marele Sadoveanu, care poate i-a şi servit de model, Petru Rezuş înfăţişează cu predilecţie epoca de glorie a lui Ştefan cel Mare şi, parţial, domnia lui Ieremia Movilă, cu luptele, curtenii şi oamenii ţării, într-o frescă reuşită, bine documentată şi atractivă pentru cititor. La fel de interesante sunt nuvelele şi povestirile, inspirate din viaţa tradiţională a zonei natale.
Profesorul a desfăşurat şi o activitate de cercetare pe tărâmul foclorului, realizând o colecţie de literatură populară, îndeosebi provenind din Bucovina şi din Banat, din care a publicat două volume: Dochiţa împărătiţa (1972) şi Dacă poţi râde, să râzi (proverbe - 1974).
Când am editat revista Tradiţia românească, mi-a trimis un articol, precum şi o scrisoare, în care mi se confesa de unele atitudini ale celor din breaslă, care i-au făcut multă amărăciune.
E timpul ca măcar acum să-i luminăm chipul, trecut în eternitate, cu o apreciere pe măsură, şi să-i dăm operei sale preţuirea care o merită. Iar la Rădăuţi ar fi nimerit să i se pună un semn de neuitare în urbea sa natală.
Momente din copilăria lui Eminescu
„Când au sfârşit oamenii de adăpostit grâul, orzul şi secara, vântul ne-a lovit cu pumnii grei. Obrajii ne ardeau, parcă ne da cineva palme. Tata m-a luat de o aripă şi m-a dat mamei în grijă. Uşile şi ferestrele au fost închise, dar vântul fluiera şi gemea ca un om. Apoi s-a făcut câteva clipe o tăcere mare şi deodată s-au rupt zăgazurile cerului şi s-a revărsat parcă o apă mare peste Ipoteşti. Nu era ploaie, ci un fel de potop. Oamenii din casă se uitau unii la alţii, galbeni la obraz, cu privirile rătăcite. Toate cioveiele (vase de lemn) din ogradă pluteau pe apă. Parcă curgea râul Siret prin ograda noastră. Tata s-a uitat la moş Creţu şi l-a întrebat: «Cât are să ţină potopul acesta?». «Întreabă dumneata, coane Gheorghieş, pe băieţelul Mihăiţă, că el ştie când se îmblânzeşte vremea!» Tata s-a uitat cu mare mirare la mine şi a aşteptat să dau semn. «Puterea cea mare a trecut şi s-a dus rostogolindu-se la vale. Acum fuge deasupra apelor Siretului şi se năpusteşte spre Paşcani.» «De unde ştii tu toate acestea, măi băiete?» m-a întrebat şi mama. «Mamă, eu mă uit în jurul meu şi-mi place să citesc în tainele firii. Ea ne spune tot ce are să se întâmple, nu mai trebuie să avem ochi de văzut şi urechi de auzit.» Oamenii însă tot m-au crezut că sunt năzdrăvan, deşi cele mai multe taine ale firii le deprinsesem de la ei, numai cât eu le legam unele de altele şi le tălmăceam.“ (Petru Rezuş, „O copilărie nepereche“, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1990, p. 51)
