Satul de baştină al Sfântului Constantin Brâncoveanu

Au trecut 628 de ani de la prima atestare documentară a satului de unde îşi trag rădăcinile voievozii munteni Matei Basarab şi nepotul său, Sfântul Constantin Brâncoveanu. Familia Brâncovenilor a ridicat aici încă din secolul al XVI-lea o curte, o biserică şi o mănăstire, monumente istorice ce sunt incluse în circuitul judeţean, naţional şi internaţional.

Comuna Brâncoveni (alcătuită din satele Brâncoveni, Mărgheni, Ociogi şi Văleni) este aşezată pe malul drept al râului Olt, flancată de afluentul său, Oltişorul. Suntem în plină Câmpie a Caracalului, la 19 km sud de oraşul Slatina, pe vechiul drum ce lega cetatea de scaun a Ţării Româneşti de Bănia Craiovei şi nu departe de Calea lui Traian ce unea Sucidava (Celeiul de azi) de Cedonia (Sibiu). Drumul roman, intens circulat încă din Antichitate de negustorii şi agricultorii din Câmpia Romanaţilor, coincide în cea mai mare parte cu şoseaua asfaltată de astăzi. Drumul acesta se mai numea şi „drumul sării“ pentru că pe aici treceau spre Dunăre carele cu sarea extrasă de la Ocnele Mari.

Prima atestare documentară a satului a fost semnalată pe la anul 1386, într-un document dat de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În urmă cu peste 500 de ani, satul se găsea mai la nord faţă de poziţia lui actuală. Cu timpul, s-a mutat spre sud, pe locul lui de astăzi, din cauza unui focar de ciumă. Localitatea a cunoscut o dezvoltare timpurie faţă de aşezările învecinate, mai cu seamă că aici îşi aveau proprietăţi, încă din veacul al XV-lea, boieri care deţineau mari dregătorii la Bănie sau la Curtea domnească din Cetatea de scaun.

Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, publicată la Padova şi dedicată domnitorului şi nepotului său Constantin Brâncoveanu, unde este reprezentată Ţara Românească la începutul secolului al XVII-lea, satul Brâncoveni apare menţionat ca târg şi ca reşedinţă a judeţului Romanaţi. Această poziţie se datora şi importanţei pe care o avea Mănăstirea „Brâncoveni“ la respectiva Curte domnească, conform notaţiilor Mariei Văduva, în lucrarea „Sfânta Mănăstire Brâncoveni“, din 2004.

Moş Brancu, strămoşul locuitorilor de astăzi

De-a lungul vremurilor, foarte mulţi pelerini au vizitat acest sat cu nume voievodal şi unii dintre ei au lăsat în scris impresiile personale. De pildă, marele savant şi istoric al neamului românesc Nicolae Iorga a poposit în aceste locuri în iarna anului 1903. După ce descrie cu lux de amănunte drumul parcurs din Gara Piatra Olt până în sat, continuă: „Faptul cum sunt lucrate casele ţărăneşti arată vechea viaţă istorică din acest loc. Cărămizi tari, pe care o gospodărie slabă nu le acoperă cu tencuială, stau scoase din ruinatele ziduri străbune. Gospodăriile par bine întreţinute, femei harnice, care şi acasă poartă fesul acoperit de maramă, deretică printre rosturile obişnuite ale casei şi curţii ţăranului nostru. În zilele bătrâne de tot, aici a fost unul din cuiburile Craioveştilor, ai acelor fii ai lui Neagoe Vornicul, Barbu, Preda, Danciu, Pârvu, Mircea, Radu, cari au umbrit tot locul oltean şi jitian cu nenumăratele lor ctitorii…“ Locuitorii de astăzi ai comunei sunt amestecul de clăcaşi domneşti de pe vremuri şi robii aduşi şi stabiliţi aici, la mănăstire.

Satul îşi trage numele de la primul locuitor al său, moş Brancu, după cum ne spune o legendă. Stabiliţi aici, marii boieri Craioveşti au adus meşteri iscusiţi să înalţe zidurile unor noi vestigii. Mai târziu, s-au adăugat altele, astfel că pe culmea dealului, unde este situat satul, sunt aşezate edificii istorice de tip feudal (Curtea domnească, bisericile „Sfântul Nicolae“ şi „Adormirea Maicii Domnului“), ctitorii ale marilor noştri Basarabi, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care închid dealul spre apus.

Brâncovenii, stăpânitorii satului

Cât priveşte vechimea originii familiei Brâncovenilor, stăpânitorii satului, există două versiuni. Una mai veche, din secolul al XVII-lea, care atestă că această moşie fusese stăpânită de „boiarii cei bătrâni din Brâncoveni, de moşie, de strămoşie, încă den descălitoarea ţării“, potrivit însemnărilor din Hrisovul lui Duca-Vodă, din anul 1674. A doua versiune, ceva mai nouă, din veacul al XVIII-lea, atribuită „genealogistului Cantacuzinilor, Banul Mihai, care scoboară pe Brâncoveni dintr-un Brancovici, fiul unui ginere al cneazului sârbesc Lazăr (socrul lui Neagoe Basarab), care după ce cneazului Lazăr Brancovici fusese omorât de turci se stabilise în Muntenia la mătuşa sa Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Baza genealogistului este însă o simplă supoziţie sprijinită, credem noi, pe derivarea numelui Brâncoveanu din Brancovici. De fapt, boierii Brâncoveni nu sunt nici aşa de vechi şi nici nu-şi moştenesc numele de la Brancovicii Serbiei, din care ei ar descinde. Este cazul a afirma că posesiunea, moşia Brâncoveni, a trecut numele asupra noului posesor (începătorul neamului Brâncovenilor), la o epocă nu prea îndepărtată şi că însăşi moşia - dacă e vorba de a face supoziţii etimologice - îşi trage seva şi numele de la primul posesor, Moş Brancu, de la care ne-a rămas şi azi, ca o vie amintire, numele unei văi, «Valea Brancului», care Brancu nu are, însă, nici o legătură cu posesorii de mai târziu ai moşiei numiţi după ea «Boierii Brâncoveni»“ (Nicolae Iorga, „Genealogia Cantacuzinilor de Marele Ban Mihai Cantacuzino“, 1902).

Descoperiri arheologice

Trecutul îndepărtat trăieşte încă prin vestigiile scoase la lumină. Astfel, lângă mănăstire au fost identificate aşezări dacice - necropola de la Văleni sau Măgura de la Văleni, cum îi spun localnicii, mărturie vie a unor comunităţi de dincolo de secolele al II-lea şi al III-lea î.Hr. De asemenea, un castru roman, păstrat ca nici unul din ţara noastră, aşteaptă continuarea cercetărilor arheologice sub îndrumarea unor specialişti de profil.

Tot aici s-au descoperit vase de ceramică, săgeţi de bronz, maxilar de mastodont, monede, arme de luptă, unelte casnice etc., ce aparţin culturilor Coţofeni, Vădastra şi Boian. Aceste obiecte au fost expuse în cadrul Muzeului Şcolar din localitate (înfiinţat de învăţătorii Maria şi Constantin Cojocaru, la data de 24 ianuarie 1968), în Muzeul Mănăstirii „Brâncoveni“, precum şi în muzee din Slatina, Cluj, Caracal şi Bucureşti.

S-a mai găsit, de asemenea, apeductul de ceramică, ce era folosit atât pentru alimentarea cu apă potabilă a Curţii domneşti, cât şi pentru băile turceşti de la Mănăstirea „Brâncoveni“. Acest apeduct s-a descoperit cu ocazia lucrărilor de amenajare a unei baze sportive pe o distanţă de aproximativ 500 m pe sub coama dealului, pornind de la biserica din sat până la Mănăstirea „Brâncoveni“.