Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Sfânta Cruce, semnul puterii lui Hristos

Sfânta Cruce, semnul puterii lui Hristos

Un articol de: Ștefan Ionescuberechet - 13 Sep, 2008

Încă din secolul al II-lea, creştinii erau cunoscuţi drept crucis religiosi („închinătorii crucii“). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură şi blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfinţit cu însuşi Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinţei şi „armă asupra diavolului“, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului. În cele ce urmează, ne propunem o incursiune în istoria lemnului Sfintei Cruci şi a cultului adus acestuia, de-a lungul vremii, în Biserica Ortodoxă.

Sfânta Cruce ocupă un loc central atât în evlavia particulară, cât şi în cultul Bisericii. Mărturie în acest sens stau semnul crucii cu care fiecare credincios se însemnează deseori, numeroasele biserici şi sărbători închinate Sf. Cruci, folosirea ei ca semn de binecuvântare în Sf. Taine şi ierurgii etc.

Dacă lăsăm de-o parte unele legende medievale care susţin originea paradisiacă a lemnului crucii, răsărit dintr-o sămânţă a pomului vieţii, istoria acestei minunate relicve a creştinătăţii începe în vremea Mântuitorului, mai precis în timpul Sfintelor Sale Patimi. Deşi Evangheliile canonice descriu cu lux de amănunte răstignirea Mântuitorului, pentru a conştientiza mai bine cruzimea supliciului pe care Hristos şi l-a asumat, este necesar să vedem în ce consta o răstignirea romană în secolul I d.Hr.

Condamnare rezervată sclavilor

Pedeapsa cu moartea prin răstignire a fost preluată de Statul roman de la fenicieni în timpul războaielor punice (secolul al III-lea î.Hr.), fiind o practică frecvent răspândită în Europa (la sciţi, macedoneni, greci, celţi, britani), în nordul Africii (cartaginezi, numidieni) sau în vestul Asiei (indieni, asirieni, seleucizi), timp de nouă secole. Menţionat întâia oară în anul 519 î.Hr., când regele persan Darius a răstignit 3.000 de captivi, acest supliciu a fost abolit de împăratul Constantin cel Mare în 337 d.Hr. Răstignirea nu era practicată de evrei şi, cu excepţia crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele hasmoneu Alexandru Ianeul în 87 î.Hr., ea a fost, în Palestina, o pedeapsă aplicată de către autoritatea romană.

Erau condamnaţi, de regulă, sclavii şi foarte rar cetăţenii romani, acuzaţi de rebeliune, lezmajestate, dezertare, spionaj sau chiar de falsificarea testamentului ori de practicarea magiei negre. Sentinţa era pronunţată de către conducătorul provinciei (procurator sau proconsul) într-un loc public, printr-o formulă lapidară: „ad crucem eundum est!“.

Condamnatul era predat apoi călăilor (carnefices), dezbrăcat de haine, în cazul în care nu fusese deja biciuit, şi obligat să parcurgă drumul (via crucis) până la locul execuţiei, purtând bârna orizontală a crucii (patibulum), de aproximativ 35-60 kg, legată de mâinile întinse şi fiind astfel expus căderilor cu faţa la pământ. Duritatea traseului, un spectacol macabru în sine, este evidenţiată şi de faptul că legea romană considera sentinţa executată şi în cazul în care condamnatul murea „sub cruce“, adică pe drum.

Locul execuţiei, vizibil de la depărtare

După ce Domnul a fost biciuit şi batjocorit de către soldaţii romani, Ponţiu Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), la presiunea mulţimii iudeilor, a rostit sentinţa, spălându-se pe mâini, şi Mântuitorul Hristos a fost trimis spre locul răstignirii, purtându-Şi crucea. Dar, căzând sub povara ei, soldaţii l-au silit pe Simon Cirineul să facă acest lucru.

Locul execuţiei era un loc pustiu în afara zidurilor cetăţii, dar vizibil de la depărtare, în cazul de faţă - Golgota (lat. calva), o colină mică în afara Ierusalimului, plină de pietre şi fără copaci, având forma unui cap. Odată ajuns aici, mâinile condamnatului erau fixate pe bârna orizontală, cu ajutorul frânghiilor şi/sau cuielor (de regulă, cuie de dulgher - clavi trabales - de 12-18 cm). Locul ţintuirii mâinilor se afla puţin mai sus de încheietură, într-o regiune suficient de puternică pentru a putea suporta greutatea corpului atârnat. Deşi iconografia creştină redă palmele Domnului străpunse de cuie, trebuie avut în vedere că termenul mână menţionat în Evanghelii (aramaic yad, gr. cheir, lat. manus) desemnează o zonă mai largă care cuprinde palma, încheietura şi prima secţiune a antebraţului.

În cele din urmă, braţul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de braţul vertical (staticulum sau stipes) înfipt dinainte în pământ, iar picioarele condamnatului imobilizate şi ţintuite de acesta. Ele puteau fi aşezate pe un suppedaneum (scăunel de picioare), ceea ce uşura durerile, dar lungea supliciul, sau puteau fi ţintuite fără sprijin, uşor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixa o scândură (titulus) pe care era consemnată vina condamnatului, în cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“. Crucile folosite erau confecţionate dintr-un pom fructifer neroditor (nuc, măslin etc.) şi puteau avea diferite forme: crux immissa (†), crux commissa (T), crux decusata (X) etc.

Tehnică adusă la superlativ

În funcţie de constituţia fizică a răstignitului, de metoda de ţintuire, de biciuirea suferită, agonia era de scurtă durată, ca în cazul lui Hristos (Marcu 15, 44-45) sau se putea prelungi zile la rând. Moartea survenea din diferite cauze: asfixie (datorată dilatării toracelui prin imobilizarea braţelor la orizontală), şoc hipovolemic, deshidratare, septicemie. Pentru ca înfometarea sau deshidratarea să nu fie fatale, condamnatului i se administra o băutură revigorantă folosită de soldaţii romani, numită poscă (vin oţeţit amestecat cu apă şi îndulcit, eventual, cu miere). Când se dorea grăbirea morţii, ca în cazul celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Hristos, se recurgea la crurifragium, zdrobirea fluierelor picioarelor (tibie sau glezne) prin lovituri de măciucă, care punea capăt ridicării istovitoare a picioarelor pentru a uşura respiraţia. Pentru a provoca sau verifica moartea, ca în cazul Domnului, sutaşul (numit exactor mortis) ce conducea grupul răstignitorilor, aplica o lovitură de lance care trecea prin cutia toracică şi ajungea la inimă.

Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuţiei, sau putea fi încredinţat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.

Cerând de la Pilat trupul Domnului, Iosif din Arimateea l-a coborât de pe Cruce şi l-a îngropat, împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii. Cele trei cruci şi instrumentele execuţiei au fost aruncate într-o cisternă cu apă (astăzi Capela „Sf. Cruci“) ce se găsea în aceeaşi grădină.

La câteva decenii după distrugerea Templului (70 d.Hr.), în anul 135 d.Hr., împăratul Hadrian a construit pe ruinele Cetăţii Sfinte un oraş păgân, Aelia Capitolina. Golgota şi Sfântul Mormânt au fost acoperite cu un mare val de pământ întărit cu contraforţi, pe care au fost înălţate Forul şi templul lui Venus.

Minunea care a schimbat istoria

Conform istoricilor bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul bătăliei din octombrie 312, împotriva lui Maxenţiu, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), pe Tibru (la 12 km nord-est de Roma), împăratului Constantin cel Mare i s-a arătat o cruce luminoasă pe cer, încadrată de cuvintele „întru aceasta vei învinge“. Noaptea, în vis, Hristos i-a poruncit să pună pe steagurile, coifurile şi scuturile oştenilor săi semnul Crucii, pentru a obţine astfel biruinţa. Puternic marcat de minunea petrecută, Constantin a pus să se execute celebrul stindard militar numit labarum, ce purta semnul Crucii, monograma lui Hristos şi imaginea împăratului, ce i-a asigurat victoria împotriva lui Maxenţiu şi, mai târziu, împotriva lui Liciniu (324). Intrat biruitor în Roma, Constantin a înălţat un monument triumfal, poruncind ca în mâna propriei sale statui să fie aşezată „o lance lungă în chipul crucii“, iar dedesubt o inscripţie: „Prin acest semn mântuitor am izbăvit oraşul vostru de sub jugul tiranului“. Deasupra intrării în palat a aşezat un panou în care era reprezentat el, având Crucea în mână şi zdrobind capul unui balaur, iar în sala tronului, pe plafon, a pus să se picteze o minunată cruce gemmata.

Dar, „Aceluia ce biruise moartea, nu I se potrivea să-Şi lase mărturia izbânzii să zacă undeva sub povara uitării, iar Constantin nu putea răbda să vadă pomenitul loc (Golgota şi Sf. Mormânt) ajuns pradă uitării şi a ignoranţei“ (Eusebiu de Cezareea). În anul 325 sau 326, primul împărat creştin a poruncit dărâmarea templului lui Venus şi a statuii lui Jupiter, înălţate de Hadrian pe colina Răstignirii şi a Învierii Domnului, şi apoi excavarea locului. „După ce a ieşit la iveală mormântul Domnului, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă acesta“ (Teodoret de Cyr). Crucea Mântuitorului a fost recunoscută când, la sugestia patriarhului Macarie al Ierusalimului, a fost atinsă de o femeie greu bolnavă, tămăduind-o în chip minunat. Părţi din Lemnul Sfânt au fost trimise la Constantinopol şi Roma, iar o altă parte, aşezată într-o raclă de argint şi încredinţată patriarhului Ierusalimului. Alături de Sfânta Cruce, au mai fost descoperite titulus-ul INRI, cele 4 cuie şi instrumentele Patimilor.

Originea sărbătorii „Înălţării Sfintei Cruci“

În jurul anilor 350-360, s-a ivit la Ierusalim o tradiţie care atribuia descoperirea Crucii şi Mormântului lui Hristos împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, care ar fi întreprins un pelerinaj la Locurile Sfinte în ultimii ani ai vieţii. Tradiţia aceasta e consemnată în secolele IV-V de către Ghelasie de Cezareea, Sf. Ambrozie de Milan, Sf. Ioan Gură de Aur, Rufin, Paulin de Nola, Socrate, Sozomen şi Teodoret de Cyr.

Pe locul acestor minunate descoperiri, Constantin cel Mare a ridicat, între 326-335, un grandios complex cultic orientat de-a lungul unui ax central şi alcătuit dintr-un propileum succedat de un atrium încadrat de porticuri, de Martyrium (bazilica de pe Golgota), despărţită printr-un al doilea atrium de Anastasis (rotonda Sf. Mormânt). Pe amplasamentul complexului constantinian, distrus din cauza vitregiilor istoriei, împăraţii Justinian cel Mare (secolul al VI-lea) şi Heraclie (secolul al VII-lea) au ridicat noi edificii, căzute, la rândul lor, pradă distrugerilor declanşate în 1009 de califul Al-Hakim. Între 1099-1149, cruciaţii au realizat o restaurare de anvergură ale cărei urme sunt vizibile până astăzi.

Târnosirea locaşului ctitorit de Constantin cel Mare a avut loc sâmbătă, 13 septembrie 335, la acest mare eveniment fiind de faţă şi episcopii participanţi la Sinodul de la Tyr (iulie 335).

Alegerea zilei sfinţirii nu a fost întâmplătoare. În 335 se sărbătorea Tricenalia (30 de ani de domnie ai împăratului), iar prin această ctitorie, Constantin dorea să mulţumească lui Dumnezeu Care i-a hărăzit victoria din 324 împotriva lui Liciniu şi conducerea întregului imperiu. 13 septembrie era ziua inaugurării templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma, simbol al religiei romane şi, astfel, biserica de la Ierusalim, locul Patimii şi Învierii lui Hristos, ridicată pe locul statuii lui Jupiter, subliniază biruinţa Bisericii asupra păgânismului. Zidirea ei semnifică simbolic zidirea Noului Ierusalim şi reîntoarcerea slavei lui Dumnezeu în Cetatea Sfântă. Constantin devine noul Solomon şi nu întâmplător pelerina Egeria (383) menţionează că ziua târnosirii Martyrium-ului coincide cu ziua sfinţirii Templului lui Solomon, marcând astfel plinirea Legii prin Hristos şi faptul că noua biserică, simbol al Crucii, reflectă Ierusalimul ceresc în care a intrat Domnul prin jertfa Sa.

Cu ocazia târnosirii a avut loc şi instalarea Lemnului Sf. Cruci în noul locaş. Meonologhiul lui Vasile II (secolul XI) relatează că a doua zi după sfinţirea locaşului, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie s-a suit pe un loc înalt şi a ridicat de mai multe ori spre cer Lemnul Sf. Cruci, de fiecare dată poporul strigând: „Doamne miluieşte!“. Aceasta ar fi originea momentului în care, la sfârşitul Utreniei zilelor închinate Crucii, preotul ridică Crucea în prezenţa credincioşilor. Conform Egeriei, de atunci s-au instituit anual zilele dedicaţiei (dies encenarium), în care se prăznuia, timp de 8 zile, târnosirea bisericii din Ierusalim şi a Sf. Cruci, cu aceeaşi strălucire ca Paştile şi Epifania. Expunerea şi venerarea Lemnului Sfânt al Crucii, adăpostit într-un sipet de argint aurit, avea loc în Ierusalim de două ori pe an: în Vinerea Patimilor şi de 14 septembrie.

Cinstirea Sfintei Cruci

Semnul crucii făcut pe frunte (sphragis) cu un singur deget (degetul mare), reprezintă unul dintre cele mai vechi rituri creştine, făcând parte încă din secolul al II-lea din rânduiala Botezului. Se pare că el derivă din semnul thau, ultima literă a alfabetului ebraic, cu care sunt pecetluiţi membrii comunităţii mesianice în viziunea lui Iezechiel (9, 4-6), reprezentând pentru primii creştini Numele lui Dumnezeu (Cuvântul), slava Sa dumnezeiască. Semnul crucii era folosit şi în alte Taine ale Bisericii (Mirungerea, Maslul, Euharistia) sau înaintea unor momente importante din viaţa creştinului, fiind totodată o armă redutabilă împotriva demonilor şi a lucrării acestora. În secolul al II-lea apare, de asemenea, închinarea întregii feţe cu semnul crucii, iar în secolul al IV-lea se răspândeşte obiceiul de a se însemna cu el fruntea, gura şi inima. Semnul mare al crucii a apărut şi el destul de devreme, fiind deja familiar în secolul al VIII-lea, după cum mărturiseşte „Viaţa Sfintei Nina, luminătoarea Armeniei“. Pentru a-i combate pe ereticii monofiziţi şi monoteliţi care invocau facerea semnului crucii cu un singur deget în favoarea ereziei lor, ortodocşii au început să se însemneze cu două degete, simbolizând astfel cele două firi şi cele două voinţe în Hristos, obicei păstrat la slavi până la reforma patriarhului Nicon (1652). Dar, odată încheiate disputele hristologice, Biserica a introdus închinarea cu trei degete în numele Sfintei Treimi, aşa cum o păstrează astăzi ortodocşii, practică devenită comună Răsăritului şi Apusului la începutul secolului al XII-lea. În Apus însă începe, între secolele VIII-XIII, să se introducă inovaţia de a face semnul crucii de la stânga la dreapta, iar papa Inocenţiu al III-lea († 1216) le atestă pe ambele ca fiind justificate.

Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creştin este cea incizată pe peretele unei case din Herculanum (Italia), înainte de anul 79. Tipul Crucii se regăseşte atât în arhitectura lăcaşurilor de cult, în plan şi elevaţie (cruce greacă liberă sau înscrisă), cât şi în iconografie, începând cu frescele catacombelor (secolele II-III), fie direct sub forma crucii greceşti (^) sau latine (†), fie indirect sub forma diferitelor simboluri: catargul, plugul, ancora, tridentul, orantul, litera thau, monograma. De asemenea, el apare reprezentat pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monede, sigilii. Crucile erau ornamentate cu flori (crux florida) sau cu pietre preţioase (crux gemmata).

Împăraţii Teodosie II şi Valentinian au interzis prin lege reprezentarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele (de exemplu, pardoseala bisericilor), hotărâre confirmată mai târziu de Sinodul Quinisext (692) prin canonul 73. Sinodul VII ecumenic (787) şi apoi Sinodul constantinopolitan, din 869, au formulat în termeni clari venerarea tipului Sfintei Cruci, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie echivalentă cu cea dată cărţii Sfintelor Evanghelii şi tipului Sfintei Cruci.

14 zile de procesiune, în Bizanţul medieval

Furată de trupele persane în 614, Sfânta Cruce a fost recuperată şi readusă la Ierusalim de către împăratul Heraclie în martie 630 şi depusă cu mare cinste în Biserica Sf. Mormânt. Acest eveniment, prăznuit, de asemenea, la 14 septembrie, stă probabil şi la originea venerării Crucii în a treia duminică a Postului Mare, praznic deja fixat la Constantinopol la începutul secolului al VIII-lea. La 14 septembrie 630, cu ocazia vechii sărbători a Crucii, patriarhul Zaharia a înălţat în văzul credincioşilor Lemnul Sfânt şi acesta constituie probabil momentul transformării praznicului Aflării Sfintei Cruci (prăznuită până astăzi separat de romano-catolici la 3 mai, de abisinieni la 4 mai şi de copţi la 6 martie) în sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. De dată mai târzie şi de origine constantinopolitană pare să fie Scoaterea Sfintei Cruci, prăznuită la 1 august. În această zi, care coincide cu începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, fragmentul din Lemnul Crucii era scos din Palatul imperial, unde era păstrat, şi dus în procesiune la Marea Biserică „Sfânta Sofia“. De aici, porneau zilnic procesiuni cu preţioasa relicvă prin cartierele oraşului, spre a le feri de epidemii, până la data de 14 august, când era readusă în Palat.

Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce, la Mănăstirea Xiropotamou

Din nefericire, fragmentele din Lemnul Crucii păstrate la Ierusalim şi Constantinopol s-au pierdut în negura vremurilor. În primul caz, relicva ascunsă în 1009 în timpul persecuţiilor califului fatimid, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sf. Mormânt în 1099 de cruciaţii lui, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Bethleemului, la porunca regelui Ierusalimului. În al doilea caz, fragmentul din Sf. Cruce, păstrat în capela Pharos a Palatului imperial, împreună cu celelalte relicve ale Patimilor, a fost achiziţionat între 1241-1242 de regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol şi depus în Sainte Chapelle în 1248, dispărând în tulburările din vremea Revoluţiei franceze (1789-1794).

Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai păstrează în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Veneţia, Constantinopol, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sf. Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) etc. Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce se află la Mănăstirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adus, în 1992, pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră, spre închinare.

În 2004, cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, a fost adus la Iaşi un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se află la Mănăstirea „Panaghia Soumela“ - Veria, Grecia.