Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Sfântul Serghie de Radonej, „îngerul păzitor al Rusiei“

Sfântul Serghie de Radonej, „îngerul păzitor al Rusiei“

Un articol de: Daniel Văduva - 25 Sep, 2008

Pământul Rusiei, încă de la creştinarea acestui popor, a rodit sfinţi cu viaţă aleasă. Între ei străluceşte Cuviosul Serghie de Radonej, numit „îngerul păzitor al Rusiei“, pentru ajutorul dat în păstrarea credinţei creştine într-o perioadă când Rusia era cotropită de neamuri străine. Cu mult înainte de naşterea sa, prin minunata lucrare a lui Dumnezeu, s-a dat de ştiinţă că pruncul Vartolomeu avea să fie un mare ales al lui Dumnezeu şi rugător pentru întreaga lume. Figura lui rămâne exemplară în primul rând pentru cei ce doresc să îmbrăţişeze viaţa monahală.

La câţiva kilometri de Rostov, oraş slăvit în vechime, se află Mănăstirea „Sfânta Treime“ - Varniţki, leagăn al marelui ocrotitor al Rusiei, al Cuviosului de Dumnezeu purtător Serghie, egumenul Radonejului şi mare făcător de minuni. Aici a fost moşia părinţilor lui, cunoscuţi boieri ai Rostovului, Chiril şi Maria, oameni simpli, bineplăcuţi lui Dumnezeu. Aceştia mai aveau un fiu, Ştefan, când Domnul le-a dăruit podoaba Bisericii Ortodoxe Ruse şi apărătorul de neînvins al pământului strămoşesc. Cu mult înainte de naşterea acestui prunc sfânt, prin minunata lucrare a Domnului, s-a dat de ştire că acesta va fi un mare ales al lui Dumnezeu şi rugător pentru întreaga lume.

„Ucenicul Sfintei Treimi“

Într-o zi de duminică, când evlavioasa lui mamă venise la biserică să participe la Sfânta Liturghie, cu puţin înainte de citirea Sfintei Evanghelii, în liniştea şi tăcerea care domnea, pruncul a strigat din pântecele ei, încât multora le-a atras atenţia. Când a început Imnul heruvimic, pruncul a strigat a doua oară, mult mai tare, făcându-se auzit în toată biserica, iar sărmana lui mamă s-a înfricoşat, însă Liturghia a continuat. La cuvintele preotului: „Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!“, pruncul a strigat a treia oară, tulburându-i pe cei din jur. Întrebând-o, şi aceasta mărturisind că poartă în pântece un copil, au cunoscut aceştia că pruncul a vrut să se facă auzit, aceasta însemnând că slava lui se va cunoaşte în tot pământul şi va fi rugător mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că a strigat de trei ori, a arătat ca el va fi „ucenicul Sfintei Treimi“.

La 3 mai, anul 1313, casa boierului Chiril s-a binecuvântat, umplându-se de bucuria naşterii unui nou membru al familiei, pe care l-au botezat Vartolomeu, după sfântul prăznuit în ziua respectivă.

Dorul monahismului încă din copilărie

Asemenea Sfintei Ana, Maria împreună cu soţul ei au făgăduit că, dacă Domnul le va da fiu, îl vor închina slujirii Sale, astfel aceştia s-au îngrijit de educarea lui, îndreptându-l spre şcoală la vârsta de şapte ani, socotind că învăţătura de carte este calea care deschide uşile spre înţelegerea Sfintelor Scripturi. Vartolomeu însă nu excela la şcoală, cu toate că se străduia din răsputeri, dar a primit cele de folos de la Dumnezeu.

Într-una din zile, fiind trimis de tatăl său să caute mânjii, sub un stejar a văzut un monah bătrân care se ruga vărsând lacrimi de umilinţă. Stareţul, terminând rugăciunea, l-a chemat, l-a binecuvântat şi, aflând care-i sunt neputinţele, s-a rugat fierbinte pentru el. Apoi, i-a împărţit anafură şi, binecuvântându-l din nou, l-a încredinţat că Dumnezeu îi va da atâta înţelepciune şi pricepere, încât multora le va fi de folos. Vartolomeu l-a rugat cu lacrimi pe învăţătorul său să poposească în casa lor şi, acesta acceptând, a fost bine primit.

Întârziind să se aşeze la masă, a îndemnat familia să guste întâi din cele duhovniceşti şi, dând binecuvântarea pentru Ceasul al III-lea, i-a spus lui Vartolomeu pe un ton aproape poruncitor să citească Psalmii fără să se îndoiască. După ce a luat binecuvântare, copilul a început să citească atât de frumos, încât toţi se minunau. Tânărul, urmând exemplele duhovniceşti din cărţile pe care le citea, a înţeles încă de la o vârstă fragedă că patimile te duc la pierzare şi, astfel, se abţinea de la jocurile copilăreşti şi ţinea post aspru spre îngrijorarea mamei lui, în sufletul său încolţind dorinţa de a se face călugăr.

Ctitorul Mănăstirii „Sfânta Treime“

Din pricina împrejurărilor social-politice din acea perioadă, pe când hoardele tătare cotropeau pământul Rusiei, Chiril şi Maria, împreună cu familia, au fost nevoiţi să părăsească Rostovul, stabilindu-se în micul oraş Radonej.

Pentru că ceilalţi doi fraţi ai săi erau deja căsătoriţi, Vartolomeu a cerut tătălui său binecuvântarea de a pleca la mănăstire, dar a fost refuzat. Tatăl său, nemaiputând munci, i-a promis că, atunci când el îşi va găsi liniştea în mormânt, nimic nu-l va mai putea opri de la călugărie.

Gândul intrării în monahism s-a strecurat şi în sufletele părinţilor lui, spre sfârşitul vieţii, aceştia retrăgându-se în Mănăstirea Hotikov, unde au şi sfârşit, fiind înmormântaţi acolo. Tot în acel loc s-a retras şi Ştefan, fratele mai mare, în urma decesului soţiei sale. La insistenţele lui Vartolomeu însă au plecat în pustiurile de la Radonej, unde, mai întâi, au săpat un bordei în pământ, apoi au ridicat o chilie modestă din lemn şi, cu mare strădanie, au reuşit să construiască şi o biserică.

Vartolomeu, întrebându-se cui să închine biserica, a fost luminat de Ştefan, care i-a amintit că din veac este ales ca să slujească Sfintei Treimi. Apoi, au plecat împreună la Moscova, de unde s-au întors cu binecuvântare şi cu preoţi pentru a târnosi biserica, luând cu ei toate cele trebuincioase pentru sfinţire.

N-a trecut mult timp şi fratele său, Ştefan, nedeprins cu asprimea pustiei, s-a stabilit la o mănăstire de obşte din Moscova. Vartolomeu a fost tuns de egumenul Mitrofan, în ziua de 7 octombrie 1342, la praznicul Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, şi i s-a dat numele Serghie.

Puterea biruitoare asupra celui potrivnic

Deşi trăia în lipsuri şi întâmpina greutăţi, iar nevăzuţii duşmani luau adesea chipul fiarelor sălbatice sau se arătau cu fulgerături şi şuierături, încercând să-l sperie, Sfântul Serghie nu s-a plâns de nimic, niciodată n-a cârtit, niciodată nu s-a întristat, nu s-a supărat. A îndurat toate pe temeiul Scripturii care zice: „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de molima ce bântuie întru amiază“ (Psalmul 90, 5-6).

De fiecare dată când era ispitit, cuviosul se adâncea în rugăciuni fierbinţi, cu lacrimi, şi puterea lui Dumnezeu îl întărea şi depărta de la el demonii ce încercau să-l înfricoşeze. Treptat, inima cuviosului s-a umplut de dulceaţă duhovnicească şi a înţeles că a primit de la Dumnezeu putere biruitoare asupra celui potrivnic.

De multe ori, sfântul hrănea şi fiarele pădurii. Prietenia cu un urs sălăşluit în pustia Radonejului, pe care cuviosul îl hrănea cu pâine din mâna lui, aduce aminte de marii pustnici din Egipt, unde leii slujeau monahilor cu supunere.

Dar cum „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă“ (Matei 5, 14), nici cuviosul nu a putut să se ascundă în desişul pădurii, căci s-a dus vestea despre el ca fiind om purtător de duh. A început să primească ucenici, cărora le-a expus toate dificultăţile pustniciei. Mulţi dintre cei entuziasmaţi plecau după puţin timp, dar veneau alţii. În scurt timp, obştea s-a mărit considerabil şi fraţii, după multe încercări, cu ajutorul ierarhului, episcopul Atanasie al Volâniei, au reuşit să-l convingă pe Serghie să le fie egumen.

Rugăciunea lui a făcut să izvorască apă

Odată cu creşterea numărului fraţilor în obşte s-au înmulţit şi nevoile, astfel micuţa aşezare s-a transformat, cu timpul, în lavră. Împrejurimile erau neprielnice, condiţiile de viaţă erau aspre şi întâmplându-se odată să rămână fără apă, cuviosul a luat cu sine un călugăr şi, coborând într-o râpă numai de el ştiută, găsind puţină apă, a îngenuncheat şi a rostit o rugăciune. Dar n-a sfârşit bine de rostit, că din locul însemnat deja cu semnul Sfintei Cruci a ţâşnit apă.

Altă dată, aducând la el pe un bolnav, care de trei săptămâni nu dormise şi nu mâncase, cuviosul l-a stropit cu Agheazmă şi a început a se ruga. În acel moment, bolnavul a simţit o uşurare şi a adormit. Trezindu-se, el a cerut de mâncare şi însuşi cuviosul l-a hrănit. Apoi, bolnavul s-a întors la casa lui, mergând pe picioarele sale.

Pentru nevoinţele sale şi iubirea pe care o avea către Dumnezeu, Sfântul Serghie a primit darul izgonirii duhurilor necurate. El s-a luptat îndelung şi cu ispitele ce pătrunseseră în rândul obştii, încurajat fiind de patriarhul ecumenic Nil, care, pe la 1382, i-a trimis o scrisoare în care acuza neascultarea călugărilor care nu au voit să se supună regulilor obştii.

Nu după mult timp, în anul 1391, sfântul a căzut grav bolnav şi aşa cum o corabie încărcată cu bogăţii şi comori se apropie încet de liman, tot aşa şi de Dumnezeu purtătorul Serghie se apropia mai mult de viaţa cea veşnică. Atunci când şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului, o mireasmă bine plăcută a inundat încăperea, pe chipul sfântului începând să strălucească o lumină cerească.

Continuatorii misiunii Sfântului Serghie

Ucenicii lui Serghie au întemeiat în jur de 40 de mănăstiri, iar urmaşii marelui ascet al Radonejului, „îngerul păzitor al Rusiei“, s-au risipit în tot ţinutul ţării, ţinând aprinsă văpaia trăirii duhovniceşti, învăţându-i pe toţi dreapta credinţă.

Cuviosul Serghie este prezent în chip nevăzut în lavra pe care a întemeiat-o şi a condus-o şi este viu în inimile celor ce îl cinstesc, împărtăşindu-le harul cel de viaţă purtător al Sfintei Treimi. Este prăznuit de întreaga Ortodoxie la 25 septembrie.