Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Sfinţii Atanasie şi Chiril, apărătorii adevărului despre Hristos

Sfinţii Atanasie şi Chiril, apărătorii adevărului despre Hristos

Un articol de: Ștefan Ionescuberechet - 17 Ian, 2010

La data de 18 ianuarie, Sinaxarele ortodoxe consemnează pomenirea „celor dintre Sfinţi Părinţilor noştri Atanasie şi Chiril, patriarhii Alexandriei“. Adică prăznuirea comună a celor mai de seamă ierarhi ai Bisericii Alexandriei şi, totodată, a unora dintre cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Bisericii Universale. Vrednicia şi măreţia lor sunt inspirat evidenţiate şi în slujba sărbătorii: „Cu mâna Ta cea necuprinsă şi cu puterea cea negrăită, Biserica Ta acum o ai făcut Cer, Îndurate, arătând cu adevărat pe aceşti doi mari şi cuvioşi luminători străluciţi, care au luminat lumea, pe preaînţeleptul Atanasie împreună cu preadumnezeiescul Chiril. Deci, cu rugăciunile lor gonind noaptea eresurilor, risipeşte toată negura vrăjmaşilor, Mântuitorule“ (Canonul Utreniei).

Neîntrecuţi teologi şi neînfricaţi apărători ai dreptei credinţe, ei au luptat împotriva a două dintre cele mai mari erezii ce au zguduit Biserica în veacurile al IV-lea şi al V-lea: arianismul şi nestorianismul. Contribuţia lor fundamentală este confirmată de faptul că nu se poate astăzi aborda teologia trinitară făcând abstracţie de învăţătura Sfântului Atanasie şi nici hristologia fără a ne raporta nemijlocit la scrierile Sfântului Chiril.

„Diacon, fără de barbă, şezând şi scriind începutul Simbolului Credinţei“

Marele Atanasie s-a născut în Alexandria, în 295 sau 296, şi a primit o temeinică educaţie clasică şi teologică. La 24 de ani a fost hirotonit diacon de către arhiepiscopul cetăţii, Alexandru, încredinţându-i-se totodată şi funcţia de secretar al acestuia. În această calitate şi-a însoţit episcopul la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325, care a condamnat erezia lui Arie. Iconografia ortodoxă surprinde acest moment în scena intitulată Sinodul Întâi Ecumenic, în care Atanasie apare zugrăvit ca „diacon, fără de barbă, şezând şi scriind începutul Simbolului Credinţei“.

Preot în Alexandria, Arie începuse încă din 318 să-şi răspândească în public ideile sale eretice, învăţând că Fiul a fost creat din voinţa Tatălui, mai înainte de întemeierea lumii, dar nu din veşnicie, fiind de fapt un fiu adoptiv al Tatălui (deci străin de fiinţa dumnezeiască), cea mai înaltă creatură prin care Dumnezeu a creat toate făpturile. Erezia sa, tributară în foarte mare măsură concepţiilor filosofice ale vremii, a determinat reacţia promptă a episcopului său Alexandru, care a convocat un Sinod al episcopilor din Egipt, Libia şi Pentapole, ce l-a condamnat pe Arie şi doctrina sa trinitară. După ce a părăsit Egiptul, poposind în Cezareea Palestinei şi în Nicomidia, ereziarhul s-a reîntors în Alexandria, agitând puternic spiritele.

Îngrijorat de amploarea pe care o lua disputa, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a convocat cel dintâi Sinod Ecumenic, care şi-a desfăşurat lucrările la Niceea, între 20 mai şi 25 august 325, cu participarea a 318 ierarhi, prezidaţi de Eustatie al Antiohiei şi Alexandru al Constantinopolului. Sinodul, sub influenţa decisivă a diaconului Atanasie, a condamnat categoric erezia ariană şi a formulat un simbol de credinţă, cunoscut sub numele de Simbolul niceean, în care se afirma limpede dumnezeirea Fiului, precizându-se că El este deofiinţă cu Tatăl. Celor şapte articole de credinţă de la Niceea li s-au adăugat în 381 alte cinci articole, elaborate la Constantinopol de către Sinodul al II-lea Ecumenic, formând împreună Simbolul de Credinţă sau Crezul, folosit până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Apărătorul Crezului de la Niceea

După moartea lui Alexandru, în 328, Sfântul Atanasie i-a urmat pe scaunul arhiepiscopal. Atitudinea sa intransigentă împotriva arienilor, opoziţia sa fermă faţă de iniţiativa reprimirii lui Arie în Biserică (care va muri pe neaşteptate în 336) i-au atras numeroşi duşmani. Meletienii şi arienii, grupaţi sub conducerea episcopului Eusebiu de Nicomidia, au inventat numeroase capete de acuzare împotriva Sfântului, pe care le-au prezentat împăratului, reuşind să-l convingă să convoace neîntârziat un Sinod care să analizeze cazul neînfricatului ierarh alexandrin. Reuniţi în 335 într-un Sinod iniţial la Cezareea Palestinei, apoi la Tyr, acuzatorii l-au depus din treaptă şi l-au determinat pe împărat să-l exileze la Treveri, în Germania. Dar acesta nu a dispus numirea altui arhiepiscop pe scaunul Alexandriei şi nici nu l-a împiedicat pe Atanasie să comunice cu păstoriţii săi.

Redobândindu-şi scaunul după moartea lui Constantin cel Mare (337), Sfântul a reuşit să întrunească în 338 un Sinod al episcopilor din Egipt, Libia şi Pentapole, care a recunoscut hotărârile Sinodului I Ecumenic şi a condamnat ferm acţiunile arienilor. Şi tot acum se pare că a finalizat cele Trei cuvântări împotriva arienilor, în care expune şi combate doctrina lui Arie, apărând definiţia dogmatică de la Niceea şi fundamentând teologia trinitară, într-o manieră devenită normativă în Biserica Ortodoxă. El arată că crearea lumii, în timp, prin voinţa lui Dumnezeu este total diferită de „Naşterea după fire“ veşnică a Fiului din Tatăl, care presupune identitatea firii Născătorului cu Cel născut. Fiul lui Dumnezeu este necreat, veşnic şi deofiinţă cu Tatăl şi S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei.

După ce un nou Sinod arian (Antiohia, 339) l-a depus, Atanasie s-a refugiat la Roma, iar în locul său a fost instalat un intrus capadocian, pe nume Grigorie. Aici a reuşit să facă cunoscută Ortodoxia niceeană şi l-a convins pe papa Iuliu I să convoace un Sinod (341) care a condamnat arianismul şi care l-a absolvit pe Atanasie de acuzele invocate de duşmanii săi, pentru ca doi ani mai târziu Sinodul de la Sardica să-l repună în treapta episcopală. La presiunile fratelui său Constans (împăratul Apusului), împăratul Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin, i-a permis în 345 Sfântului să se reîntoarcă la Alexandria, unde acesta a fost primit triumfal, ca mărturisitor şi apărător al Ortodoxiei.

Însă acelaşi Constanţiu, susţinător fervent al arianismului, a convocat mai târziu două Sinoade (Arles, 353, şi Milano, 355), care au respins Ortodoxia niceeană şi l-au condamnat din nou pe Sfântul Atanasie, care a fost exilat alături de papa Liberiu şi bătrânul episcop Osiu de Cordoba. Şi-a petrecut cei şase ani de exil (356-362) ascuns printre monahii egipteni din Tebaida şi Nitria, care au avut de suferit datorită refuzului de a-l preda autorităţilor pe Atanasie. Între timp, arienii instalaseră pe scaunul său pe un alt capadocian, Gheorghe, care, după ce fusese izgonit de credincioşi, s-a reîntors şi a sfârşit ucis de mâinile păgânilor în 361.

„Un Dumnezeu cinstim în Treime şi trei feţe întru o unime“

În ciuda pericolelor ce-l înconjurau, Sfântul Atanasie a reuşit să compună acum cele mai multe din scrierile sale consacrate apărării Crezului de la Niceea. Dintre acestea, amintim doar Despre cele săvârşite de arieni, o lucrare adresată monahilor de pretutindeni, în care autorul condamnă în termeni duri politica imperială pro-ariană a lui Constanţiu. Tot acum dezvoltă pentru întâia oară liniile fundamentale ale pnevmatologiei ortodoxe (învăţătura despre Sfântul Duh), în trei epistole adresate episcopului Serapion de Thmuis, şi compune celebra Viaţă a Sfântului Antonie cel Mare, oferind cititorilor săi, monahi sau laici, un model desăvârşit de vieţuire duhovnicească.

Sfântul a revenit la Alexandria în 362, graţie ordinului emis de împăratul Iulian Apostatul (361-363), ce prevedea rechemarea tuturor episcopilor exilaţi de Constanţiu. Însă, tentativele sale de atragere la Ortodoxie a semiarienilor (care se arătau reticenţi faţă de folosirea termenului deofiinţă), ce au condus la „Sinodul păcii“ sau „al mărturisitorilor“ (Alexandria, 362), nu au fost agreate de împăratul apostat care dorea dezbinarea Bisericii. Declarându-l pe Atanasie „distrugător al păcii şi duşman al zeilor“, acesta l-a expulzat din cetate, în octombrie acelaşi an, dorind chiar asasinarea sa. Cu ajutorul proniei divine, Sfântul a scăpat însă de urmăritorii trimişi de împărat, refugiindu-se în comunităţile monahale din Tebaida.

Deşi cel de-al IV-lea exil al Marelui Atanasie s-a încheiat repede, odată cu moartea neaşteptată a lui Iulian, în 363, şi urcarea pe tron a lui Jovian (363-364), el a păstorit pentru scurt timp, căci împăratul Valens (364-378), simpatizant declarat al arienilor şi crunt persecutor al ortodocşilor, l-a condamnat în 365 la cel de-al V-lea exil. Urmărit noaptea de un grup de soldaţi care au înconjurat biserica în care slujea, Sfântul s-a ascuns timp de patru luni în vecinătatea Alexandriei. Temându-se însă de o iminentă revoltă a ortodocşilor din marea metropolă, Valens l-a graţiat pe Atanasie, care şi-a reocupat scaunul la 1 februarie 366, definitiv de data aceasta, până la trecerea sa la cele veşnice, pe 2 mai 373.

Stâlp neclintit al Ortodoxiei niceene, pentru apărarea căreia a răbdat 16 ani de exil, Sfântul Atanasie cel Mare este prăznuit de Biserica Ortodoxă atât la data de 18 ianuarie, cât şi pe 2 mai (Aducerea moaştelor sale în Constanti-nopol). În iconografie, el este redat în veşminte episcopale, dar în loc de sacos (veşmânt specific arhiereilor astăzi) poartă felon „polistavrion“ (veşmânt ornat cu numeroase cruci, folosit astăzi de către preoţi, dar comun celor două trepte clericale în sec. IV-V) şi având capul descoperit. Conform indicaţiilor conţinute în Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, Sfântul trebuie zugrăvit ca un „om de mijloc la vârstă, cam spătos şi la stat cam gârbov; vesel la faţă, frumos la fire, la cap pleşuv, cu nasul plecat, la fălci grăsuliu, cu barba lungă şi cam lătişoară şi tăiată puţintel la gură, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci cam plavoş“. Semnificativ este şi unul dintre textele ce pot fi înscrise pe rotulusul pe care Sfântul îl ţine în mână: „Un Dumnezeu cinstim în Treime şi trei feţe (persoane) întru o unime, nici chipurile amestecând, nici fiinţa despărţind“.

„Pecetea Părinţilor“

Supranumit de către Anastasie Sinaitul „Pecetea Părinţilor“, Sfântul Chiril s-a născut la Alexandria în jurul anului 370, fiind nepotul de soră al patriarhului cetăţii, Teofil. După ce a primit o frumoasă educaţie în cadrul Şcolii catehetice de aici, el a petrecut o perioadă de vieţuire ascetică într-una din comunităţile monahale din Egipt (conform mărturiei Sfântului Isidor Pelusiotul). Hirotonit diacon şi apoi preot de către Teofil, Chiril şi-a însoţit unchiul la Sinodul de la Stejar din 403, care a hotărât în mod nedrept depunerea din scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, 14 ani mai târziu, în 417, el va reintroduce, în dipticele Bisericii Alexandriei, numele Sfântului Ioan.

Pe 17 octombrie 412, Sfântul Chiril îi succeda în scaun patriarhului Teofil, evidenţiindu-se la începutul păstoririi sale printr-o politică intransigentă la adresa ereticilor novaţieni (care respingeau pocăinţa celor ce săvârşeau păcate de moarte după Botez).

Fără îndoială, meritul considerabil care l-a impus pe Sfântul Chiril în conştiinţa Bisericii a fost lupta sa neobosită împotriva ereziei lui Nestorie. Antiohian de origine, odată ajuns patriarh de Constantinopol în aprilie 428, a început să înveţe, sub influenţa dascălului său, Teodor de Mopsuestia, că în Iisus Hristos ar fi, de fapt, două persoane, una dumnezeiască şi una omenească - Dumnezeu-Cuvântul S-a sălăşluit prin har în omul Iisus, Care singur a pătimit, a murit şi a înviat - şi, ca urmare, Fecioarei Maria nu i s-ar cuveni titlul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), ci, cel mult, acela de Hristotokos (Născătoare de Hristos). Omiliile patriarhului Nestorie au determinat intervenţia hotărâtă a Sfântului Chiril, care le-a condamnat în Omilia pascală din februarie 429, precum şi într-o epistolă mai extinsă, adresată cu ocazia Paştilor, în acelaşi an, monahilor egipteni. El îi va adresa ereziarhului însuşi două epistole, ultima fiind cunoscută sub numele de Epistola dogmatică. Mai mult chiar, Sfântul va reuşi să-l determine pe papa Celestin să condamne, într-un Sinod ţinut la Roma în august 430, erezia nestoriană. În octombrie acelaşi an, Sinodul din Alexandria îi va cere imperios lui Nestorie să lepede ideile sale eretice şi să accepte doctrina hristologică a Sfântului Chiril, trimiţându-i Epistola sinodală ce avea anexate cele 12 anatematisme compuse de patriarhul alexandrin.

Hristologia Sfântului Chiril, devenită doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pornind de la proclamarea evanghelică: „Cuvântul S-a făcut trup“ (Ioan 1, 14), accentua faptul că în Iisus Hristos există o singură Persoană, cea a Cuvântului lui Dumnezeu, Care Şi-a asumat firea omenească, născându-Se în mod minunat la „plinirea vremii“ din Fecioara Maria, care este în sens propriu Născătoare de Dumnezeu. Cuvântul S-a unit după ipostas cu un trup însu-fleţit, care a devenit al Său propriu prin iconomie şi prin care a săvârşit mântuirea noastră.

„Al doilea Atanasie“

Temându-se de apariţia unei schisme de proporţii în biserică, în noiembrie 430 împăratul Teodosie al II-lea a convocat un Sinod Ecumenic (al III-lea) la Efes, pentru primăvara anului 431. În apărarea lui Nestorie au intervenit episcopii Andrei de Samosata şi Teodoret de Cyr, care au combătut cele 12 anatematisme, Sfântul Chiril răspunzând obiecţiilor fiecăruia prin câte o apologie. În plus, el a adresat împăratului Teodosie al II-lea o mărturisire de credinţă intitulată Despre credinţa adevărată în Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi lucrarea Către regine, în două cărţi, adresate surorilor împăratului, Arcadia şi Maria, respectiv Pulheria.

Sinodul al III-lea Ecumenic şi-a deschis lucrările pe 22 iunie 431, sub preşedinţia Sfântului Chiril, hotărând încă din prima şedinţă depunerea şi condamnarea lui Nestorie. Sosit cu oarecare întârziere în Efes, patriarhul Ioan al Antiohiei, susţinător al lui Nestorie, a ţinut cu episcopii săi un contra-sinod, pe 27 iunie, în care i-a depus şi condamnat pe Sfântul Chiril şi pe Memnon al Efesului. Pe 22 iulie, Părinţii Sinodului, cărora li se adăugaseră între timp legaţii papali, au aprobat hotărârea dogmatică ce confirma titlul de Născătoare de Dumnezeu atribuit Fecioarei Maria şi, implicit, cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril. Nemulţumit de dezbinarea existentă între tabăra antiohienilor şi cea a Sfântului Chiril, împăratul Teodosie a dizolvat Sinodul, l-a înlăturat din scaun pe Nestorie şi i-a întemniţat pentru scurt timp pe Sfântul Chiril şi pe episcopul Memnon. Pe 15 octombrie, însă, cei doi au fost eliberaţi, iar împăratul a confirmat hotărârile dogmatice şi canoanele Sinodului al III-lea Ecumenic. Pe 31 octombrie, Sfântul Chiril s-a întors în Alexandria, fiind primit ca un erou al credinţei, ca un „al doilea Atanasie“. După îndelungi dezbateri şi tatonări, în aprilie 433 s-a ajuns la o reconcilere între Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei, ambii semnând un Simbol de Unire în care se recunoştea calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu şi condamnarea lui Nestorie, simbol care va sta, prin sinteza dintre hristologia alexandrină şi cea antiohiană, la baza definiţiei dogmatice de la Calcedon (451).

Sfântul Chiril a trecut la cele veşnice pe 27 iunie 444, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă atât la data de 18 ianuarie, împreună cu Sfântul Atanasie cel Mare, cât şi separat, la data de 9 iunie.

În iconografie, el este redat în aceleaşi veşminte episcopale ca şi Sfântul Atanasie, dar purtând pe cap un acoperâmânt (mitră) împodobit cu cruci. Iată cum apare el descris în Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna: „A fost puţintel neted la faţă şi la frunte, cu sprâncenele groase, mari şi rotunde, cu nasul plecat şi gros la nări, lat la obraz şi buzele mai groase; cu barba deasă şi lungă, cam pleşuvatic la frunte, cu părul rar, cam galben, amestecând cărunteţe“. De regulă, textul înscris pe rotulusul pe care-l poartă în mână este extras din dumnezeiasca Liturghie: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria“. El mai apare zugrăvit şi în scena Sinodul al treilea Ecumenic, în veşminte arhiereşti, şezând în dreapta împăratului Teodosie al II-lea, simetric faţă de patriarhul Juvenalie al Ierusalimului.

„Lumină din lumină şi putere şi chip adevărat al fiinţei Tatălui“

Dar noi ne ţinem cu îndrăzneală de dreapta credinţă, pe temeiul dumnezeieştilor Scripturi, punând-o ca un sfeşnic în candelabru şi zicând: Acesta este Fiul adevărat al Tatălui, prin fire, propriu fiinţei Lui, Înţelepciunea unic născută şi Cuvântul adevărat şi unic al lui Dumnezeu. Nu este creatură şi făptură, ci Născutul propriu al fiinţei Lui. De aceea e Dumnezeu adevărat de o fiinţă cu Tatăl adevărat. Iar ceilalţi cărora le-a spus: „Eu am zis: dumnezei sunteţi“ (Ps 81, 6) numai prin împărtăşire au pe Cuvântul prin Duhul, având harul acesta de la Tatăl. Căci e pecetea ipostasului Tatălui (Evr 1, 3) şi lumină din lumină şi putere şi chip adevărat al fiinţei Tatălui. Căci aceasta a spus-o Însuşi Domnul: „Cel ce Mă vede pe Mine a văzut pe Tatăl“ (In 12, 9). Şi a existat pururea şi nu a fost niciodată când nu a fost. Căci Tatăl fiind veşnic, veşnic este şi Cuvântul şi Înţelepciunea Lui. (Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor 1, 9)

„Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl S-a unit cu trupul după ipostas (…), să fie anatema!“

Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuil este cu adevărat Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară pentru aceasta Născătoare de Dumnezeu, căci a născut trupeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, să fie anatema!

Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl S-a unit cu trupul după ipostas şi că Hristos este numai unul cu propriul Său trup, Acelaşi, adică Dumnezeu şi om deodată, să fie anatema! (…)

Dacă îndrăzneşte cineva să zică cum că Hristos este om purtător de Dumnezeu şi nu mai vârtos că este Dumnezeu adevărat, ca Fiu unic şi natural - întrucât „Cuvântul trup S-a făcut“ (In 1, 14) şi „S-a împărtăşit întru toate asemenea nouă sângelui şi trupului (Evr. 2, 14) -, să fie anatema! (…)

Dacă îndrăzneşte cineva să zică cum că omul cel luat trebuie împreună adorat cu Dumnezeu-Cuvântul şi împreună-mărit şi împreună-numit Dumnezeu, ca un altul, şi nu cinsteşte mai vârtos cu o singură închinare pe Emanuil şi nu-I înalţă o singură doxologie, deoarece „Cuvântul trup S-a făcut“ (In 1, 14), să fie anatema! (…)

Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este făcător de viaţă şi propriu al Cuvântului lui Dumnezeu-Tatăl, ci zice că este al altuia oarecare afară de El, împreunat cu El după demnitate, adică ca şi unul care a avut numai locuirea divină şi nu e mai vârtos de-viaţă-făcător, precum am zis, fiindcă S-a făcut propriu al Cuvântului, Care pe toate le poate însufleţi, să fie anatema!

Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul şi a fost răstignit cu trupul şi a gustat moartea cu trupul şi S-a făcut întâiul născut din morţi, întrucât ca Dumnezeu este viaţă şi de-viaţă-făcător, să fie anatema! (din Sfântul Chiril al Alexandriei, Cele 12 anatematisme împotriva lui Nestorie)