Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Sinodul al IV-lea Ecumenic, victorie a Bisericii dreptmăritoare

Sinodul al IV-lea Ecumenic, victorie a Bisericii dreptmăritoare

Un articol de: Mihai Grobnicu - 29 Iul, 2009

Secolul al IV-lea, denumit pe bună dreptate „veacul de aur al teologiei“, datorită marilor figuri bisericeşti care au trăit în această perioadă, a fost deopotrivă şi începutul marilor erezii. De abia ieşită din catacombe, Biserica se vedea atacată acum nu de păgâni, ci de proprii ei membri, care nu reuşeau să pătrundă adevărul Scripturii. Adunaţi în sinoade ecumenice, Sfinţii Părinţii au reuşit să arate care este adevărata învăţătură a Bisericii. Sinodul al IV-lea Ecumenic a fost cel mai mare dintre acestea, nu numai prin numărul mare de Părinţi participanţi (630), dar mai ales prin importanţa hotărârilor luate aici. Biserica Ortodoxă serbează pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic în a VI-a Duminică după Rusalii.

Contextul crizei hristologice

După ce Sinodul Ecumenic de la Niceea (325) arătase, prin Simbolul de Credinţă, că Fiul este „deofiinţă cu Tatăl“, adică este egal în slavă şi putere cu Acesta, şi nu este o simplă creatură a Tatălui, condamnând învăţătura lui Arie, accentul se va muta, în veacul al V-lea, pe Persoana şi natura Persoanei Mântuitorului Hristos.

Faptul că cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi Se făcuse om, luase aşadar trup omenesc şi suflet raţional, ridica semne de întrebare care nu puteau fi şterse decât prin luminarea Duhului Sfânt. Astfel, pe bună dreptate, oamenii se întrebau: Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, era mai mult Dumnezeu sau mai mult om? Trupul Său era unul adevărat sau unul aparent? Avea El două naturi: una dumnezeiască, prin naşterea din veci din Tatăl, şi una omenească, prin naşterea din Fecioara Maria, după cum mărturiseşte Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan? Cum era posibilă unirea divinităţii cu umanitatea? La toate aceste întrebări vor răspunde Sinoadele al III-lea, dar mai ales al IV-lea Ecumenice, care vor dogmatiza înţelesul termenului de „persoană - ipostas“.

Aşadar, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea aveau greaua misiune de a explica termenul de persoană, dar mai ales de a arăta cum în Persoana Mântuitorului Hristos există două firi: una dumnezeiască şi una umană. Cu toate că foarte mult timp s-a crezut că noţiunea de persoană (ipostas) apare pentru prima dată la acest sinod, adevărul este că acesta apare mult mai devreme, fiind introdus de Sfântul Vasile cel Mare, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic folosind teologia vasiliană în demersul lor.

Sfântul Vasile cel Mare, în umbra Părinţilor de la Sinodul al IV-lea

Cu aproape un veac în urmă, ierarhul capadocian vorbea despre persoană (ipostas) şi fire în contextul ereziei ariene. Pe scurt spus, firea (fiinţa sau natura) este materialul, conţinutul din care constă o realitate. Ea e, de exemplu, lemnul din care constă o masă, sângele din care constă trupul viu, spiritualitatea din care constă omul interior. Pentru aceasta ea înseamnă şi ceea ce e comun tuturor indivizilor sau lucrurilor din aceeaşi specie.

Spre deosebire de natură, dar strâns legată de aceasta, ipostasul (care, în cazul în care desemnează umanitatea, este numit „persoană“) nu e un adaos de conţinut, de material, la ceea ce este natura, ci este felul propriu de a fi ca întreg de sine stătător. De pildă, o materie lemnoasă rotunjită în întregul masă a devenit ipostas.

După chiar cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, „fiinţa şi ipostasul se deosebesc aşa cum se deosebeşte comunul de fiecare în parte, ca de exemplu, firea umană în general de omul cutare sau cutare“. Astfel, Sfântul Vasile va contribui, prin explicaţiile sale, la clarificarea termenilor de fiinţă şi persoană, termeni care erau foarte mult denaturaţi de filosofia aristoteliană şi care conduceau la multe neînţelegeri între Răsărit şi Apus.

Erezia lui Eutihie pune sub semnul întrebării mântuirea adusă de Hristos

Mergând pe urmele învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi ceilalţi Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic au arătat că Fiul lui Dumnezeu întrupat are o singură Persoană, dar două firi, dumnezeiască şi omenească. Cu alte cuvinte, firea umană nu se rotunjeşte într-o persoană proprie, ci este asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta se hotăra împotriva lui Nestorie, arhiepiscop al Constantinopolului, care învăţa că în Hristos ar fi două persoane, una divină şi una umană, şi, în consecinţă, Fecioara Maria nu ar mai fi fost Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de om. Astfel, cele două firi ale Fiului lui Dumnezeu întrupat erau complet separate, între ele existând doar o relaţie morală, iar Iisus Hristos fiind mai mult om decât Dumnezeu.

Neînţelegerile au continuat chiar şi după ce Nestorie a fost excomunicat, şi aceasta întrucât erezia mergea într-o altă direcţie, la fel de prăpăstioasă. Un bătrân arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, om cu vaste cunoştinţe teologice, dar şi foarte încăpăţânat, ducea, spre deosebire de Nestorie, la extrem unitatea dintre cele două firi ale Mântuitorului, spunând că, după întruparea Sa din Fecioara Maria, Hristos n-a avut decât o singură fire, cea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de firea Sa dumnezeiască, aşa precum o picătură de apă se pierde în imensitatea mării.

Consecinţa firească a acestei erezii este că, dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are, pe lângă firea dumnezeiască, şi firea omenească completă, primită prin naşterea din Fecioara Maria, atunci este nimicită întreaga operă de mântuire a omului, întrucât, după cuvintele mai multor Sfinţi Părinţi, Hristos putea mântui doar ceea ce asumase şi, de aceea, trebuia să-Şi asume întreaga fire umană, afară de păcat.

Eutihie şi sinodul tâlhăresc de la Efes (449)

Pentru ca această tulburare din cadrul Bisericii să nu crească, împăratul Teodosie al II-lea convoacă un sinod ecumenic ce se va întruni în anul 449, la Efes. La acest sinod au participat 138 de episcopi, fiind prezidat de Dioscor al Alexandriei.

După cum ne arată şi denumirea, „sinod tâlhăresc“, acesta a fost un pseudosinod. Astfel, cel abilitat cu ordinea la acest conciliu, eunucul Hrisafie, apropiat lui Eutihie, a făcut tot posibilul să fie opriţi adversarii acestuia, iar pentru a da sinodului caracterul de ecumenic, a primit pe patriarhul Constantinopolului, Flavian, şi pe delegaţii papei Leon cel Mare. Cu toate acestea, atât Flavian, cât şi delegaţii papei nu au reuşit să ia cuvântul în acest sinod, fiind intimidaţi şi ameninţaţi cu ciomegele de către soldaţii aflaţi în subordinea lui Hrisafie. De altfel, din cauza împotrivirii sale de a accepta eutihianismul, patriarhul Flavian fu depus din treaptă, iar după trei zile a încetat din viaţă, fiind grav brutalizat de către arhimandritul Barsauma.

Lăsând discutarea învăţăturii de credinţă pe un plan secund, cei adunaţi la acest sinod au fost mai interesaţi să lucreze la revizuirea condamnării lui Eutihie, anatematizat de către Sinodul de la Constantinopol, din 448. Ulterior, episcopii adunaţi în acest sinod au semnat mărturisirea de credinţă a lui Eutihie, care susţinea că „Domnul a fost din două firi înainte de unire, dar după unire e numai într-o fire“. Această mărturisire de credinţă făcea ca răscumpărarea adusă de către Hristos să nu mai aibă nici o valoare, întrucât, ca să-l poată mântui pe om, Dumnezeu trebuia să ia toată firea noastră umană, pe care să o curăţească de păcat.

Acest sinod se încheie la 22 august 449, iar împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în treburile politice şi problemele religioase, a probat hotărârile „sinodului tâlhăresc“ de la Efes (449).

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451)

Pe 28 iulie 450 împăratul Teodosie al II-lea a murit, în urma unui accident de călărie, locul său fiind luat de sora sa, Pulcheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care se căsători cu generalul Marcian.

Noua pereche imperială hotărî convocarea unui nou sinod ecumenic care să-l facă uitat pe cel din 449. În primul rând, a fost destituit eunucul Hrisafie şi înlăturat de la curtea imperială. Sinodul s-a ţinut între 8 şi 25 octombrie 451, la Calcedon (azi Kadi-Koy), fiind cel mai măreţ şi impunător sinod din întreaga Antichitate creştină. Numărul Părinţilor care au participat la acest sinod a variat între 520-630, cifră neajunsă de nici un alt sinod ecumenic.

Şedinţa de la 22 octombrie a fost cea mai importantă, în ea aprobându-se de către Părinţi celebra formulă dogmatică care mărturisea pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi din suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, şi deofiinţă cu noi, după omenitate, după toate asemenea nouă, afară de păcat; pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul -Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci salvându-se, mai degrabă, proprietatea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane“. Cu alte cuvinte, se arăta că Iisus Hristos are o singură Persoană dar şi că are două firi, care, deşi unite, nu se amestecă şi nici nu se despart, fiecare păstrându-şi proprietăţile specifice.

Formula dogmatică a fost alcătuită din Mărturisirea antiohiană a Sfântului Chiril al Alexandriei şi din scrisoarea Papei Leon cel Mare către Patriarhul Flavian. Astfel, această mărturisire dogmatică e cu atât mai importantă cu cât la formularea ei au participat atât Răsăritul, cât şi Apusul, care, până la acea dată, aveau unele imprecizii de terminologie. Sfinţii Părinţi din acest sinod au arătat încă o dată că, acolo unde este comuniune, este şi Duhul Sfânt, cu ajutorul Căruia orice confuzie poate fi dezlegată şi orice neclaritate poate fi luminată. Tocmai de aceea şi Evanghelia ce se citeşte în Duminica a VI-a după Rusalii este Evanghelia în care Mântuitorul Se roagă la Tatăl ca să-i ţină uniţi pe Apostoli şi, prin ei, pe viitorii conducători ai Bisericii.