Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Un model de rezistență: Episcopul mărturisitor Nicolae Popoviciu

Un model de rezistență: Episcopul mărturisitor Nicolae Popoviciu

Un articol de: Diac. Alexandru Briciu - 02 Iun, 2019

Relația Episcopului Nicolae Popoviciu cu aparatul administrativ comunist ne oferă un model de rezistență în fața încercărilor la care a fost supusă Biserica Ortodoxă Română de regimul ateu ce se instaura în România, la finalul anilor 1940. Slujirea sa arhierească s-a desfășurat în timpul a două regimuri opresive față de românii ortodocși din Transilvania: aparatul represiv horthyst legitimat de arbitrajul-dictat de la Viena, urmat la scurt timp de instaurarea regimului comunist în România.

Preotul profesor Nicolae Popoviciu a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în scaunul de Episcop al Oradiei la 28 aprilie 1936 și hirotonit arhiereu în data de 1 iunie 1936 în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Ceremonia de învestitură a avut loc la Palatul Regal din București, a doua zi după hirotonie. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a instalat în tronul arhieresc al Bisericii cu Lună din Oradea, la 28 iunie 1936. 

După patru ani de arhipăstorire rodnică, a fost silit să părăsească Reședința eparhială din Oradea, plasată de dictatul de la Viena sub administrare maghiară. S-a refugiat la Arad, după care și-a stabilit reședința la Beiuș, în partea de sud-est a județului Bihor, continuând activitatea misionară în eparhie. În perioada 2-27 septembrie 1941 a participat la „misiunea bisericească” din Basarabia și Transnistria, alături de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului și episcopii Andrei Magieru al Aradului, Vasile Lăzărescu al Timișoarei și Veniamin Nistor al Caransebeșului. Au urmat o inițiativă proprie dincolo de Prut în 1942 și o misiune pe frontul de vest în 1945.

Atitudinea anticomunistă a Episcopului Nicolae Popoviciu al Oradiei datează dinainte de instaurarea acestui regim în România. Alături de Mitropolitul Nicolae și episcopii Vasile al Caransebeşului, Andrei al Aradului şi Nicolae al Clujului, a semnat scrisoarea pastorală redactată la Sibiu, în 22 septembrie 1936, cu un pronunţat caracter anticomunist. Alături de ierarhii membri ai Sinodului mitropolitan din Ardeal, a refuzat participarea, la 1 decembrie 1946, la ceremonia de învestitură a noului Parlament unicameral comunist, în urma câștigării alegerilor de către Blocul Partidelor Democratice, gest sancționat în documentele Securității.

Adunarea eparhială a Episcopiei Oradiei din 15 mai 1949 a fost deschisă printr-un cuvânt al Episcopului Nicolae Popoviciu, care a vorbit despre greutățile prin care a trecut Biserica de-a lungul vremurilor, referindu-se explicit la presiunile regimului nou-instaurat asupra clerului și la inge­rințele partidului asupra rânduielilor bise­ricești.

La 30 ianuarie 1950, Episcopul Nicolae Popoviciu s-a aflat la București, unde a participat, în calitate de delegat al Patriarhului Justinian Marina, la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, patronii spirituali ai Institutului Teologic de Grad Universitar. Cu acest prilej, a rostit în fața clericilor și studenților teologi un cuvânt încurajator pentru acele vremuri, profund apreciat de auditoriu.

Elaborarea scrisorii pastorale adresate de Episcopul Nicolae Popoviciu clerului și credincioșilor din Episcopia Oradiei la sărbătoarea Sfintelor Paști în primăvara anului 1950, asupra căreia avea nevoie de bun de tipar din partea Ministerului Cultelor, a constituit încă un prilej de manifestare a atitudinii anticomuniste, după cum reiese dintr-o notă informativă datată 4 aprilie 1950. Importanța documentului constă în mențiunea atitudinii de rezistență tăcută a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, care a reușit, cu înțelepciune și tact diplomatic, să elibereze Biserica de ingerința politicului, lăsându-le conducătorilor falsa impresie a unei supuneri: „Nicolae Popoviciu, plângându-se Patriarhului Justinian în legătură cu cele de mai sus, i-a răspuns: «Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum o fac eu»”. „Observațiunile Biroului” notează că „s-a prezentat un referat la cabinet, în care s-a [sic!] făcut propuneri – în baza probelor anexate – ca Nicolae Popoviciu să fie deferit Justiţiei, pentru activitatea sa instigatoare contra regimului actual.” O notă a Securităţii din 6 mai 1950 arată că la sărbătoarea Învierii Domnului Episcopul Nicolae Popoviciu nu a citit propria pastorală, ci „a ţinut în Catedrala din Oradea o predică cu substrat antidemocratic”. Observaţiile serviciului continuă pe linia retragerii sub orice formă a Episcopului Oradiei din scaunul ierarhic. În cronica ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5 octombrie 1950 se amin­tește lapidar decizia pensionării Episcopului Nicolae Popoviciu și retragerea acestuia la Mănăstirea Cheia din județul Prahova. A părăsit oraşul Oradea în 19 octombrie 1950. Planul Securi­tă­ții fusese pus în aplicare: episcopul incomod al Oradiei fusese depus din scaun și retras la pensie, deși avea doar 47 de ani. Cu toate acestea, prigoana la care a fost supus sistematic nu s-a încheiat. „Acțiunea Popoviciu” avea să continue și la Mănăstirea Cheia.

Grija pe care i-a arătat-o Patriarhul Justinian în timpul șederii la Mănăstirea Cheia l-a încredințat pe Episcopul Nicolae Popoviciu că îi este alături, sprijinindu-l după măsura posibi­lităților în retragerea sa for­țată. Dintr-o notă informativă datată 28 februarie 1952 aflăm că delegații Arhiepiscopiei Bucureș­tilor tran­s­mi­teau obștii monahale recomandarea Patriarhului României să fie tratat cu toată cinstea cuvenită.

Aflat într-o scurtă vizită în Biertanul natal în toamna anului 1960, Episcopul Nicolae a fost chemat la Domnul în ziua de 20 octombrie și înmormântat lângă biserica unde fusese botezat. Dosarul său de urmărire avea să se claseze abia după confirmarea decesului. În 10 ani de domiciliu forțat, „Acțiunea Nicolae Popoviciu” a Securității a implicat sute de zile de filaj, zeci de persoane anchetate, șantajate și instruite pentru urmărirea Episcopului Nicolae, rezultând trei volume informative, ce numără 1.562 de file.

Un act de dreptate istorică

Numele său a putut fi reabilitat doar după căderea regimului comunist din România, într-un veritabil act de dreptate istorică. În august 1992, mass-media locală anunța ceremonia religioasă de reînhumare a Episcopului Nicolae Popoviciu în Biserica cu Lună din Oradea. Slujba de înmormântare a avut loc la 23 august 1992 și a fost săvârșită sub protia vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care a vorbit, în cuvântul de învățătură rostit la final, despre actul de dreptate al întoarcerii Episcopului Nicolae Popoviciu „întru ale sale”. Cu acest prilej, Mitropolitul Ardealului a prezentat un pomelnic al numelor ierarhilor alungați din scaun de regimul comunist proaspăt instaurat: „Am să vă amintesc, pentru că mulți nu știți, și prea se uită acest lucru, monopolizându-se suferința numai de către alții, că un val de 15 ierarhi ortodocși au fost obligați să-și părăsească scaunele și însărcinările bisericești între 1947 şi 1949, chiar înainte ca ei să aibă timpul să-și pună în practică actele de rezistență la care erau gata. Au trebuit sacrificați și trimiși în mănăstiri, de îndată ce regimul ateu s-a instaurat, pur și simplu pentru că existau, pentru că erau mulți și pentru că erau un obstacol potențial împotriva acelui regim. Ceea ce erau cu adevărat. Și așa au și rămas, până la moarte. 

Numele tuturor ar trebui amintit, pentru că, așa cum am spus mai înainte, prea se uită acest holocaust moral împotriva Ortodoxiei, menit să înfricoșeze și să-i sperie pe cei puțini care trebuiau să mai rămână: Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei și al Transnistriei, condamnat la moarte în contumacie, a murit în exil, la Paris; Tit Simedrea, Mitropolit al Bucovinei, scos din scaun, a murit la Cernica; Efrem Enăchescu, Mitropolit al Basarabiei, scos din scaun, a murit la Cernica; Nifon Criveanu, Mitropolit al Olteniei, scos din scaun, a murit în București, la Schitul Maicilor; înmormântat la Cernica; Irineu Mihălcescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, scos din scaun în 1947 și trimis la Mănăstirea Agapia, unde a și murit; Cosma Petrovici, Episcopul Dunării de Jos, scos din scaun în 1947, a murit în 1948 la Galați; Lucian Triteanu, Episcop de Roman, scos din scaun în 1947, a murit tot la Roman în anul 1953; Veniamin Nistor, Episcop al Caran­se­beșului, scos din scaun în 1949, a murit în 1963 și a fost înmormântat la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» de lângă Alba Iulia; Atanasie Dincă, locțiitor de episcop la Râmnicu Vâlcea, scos din scaun și trimis la Căldă­rușani, unde a și murit; Grigore Leu, Episcop al Hușilor, scos din scaun. A murit în această situație la Huși, în condiții încă neelucidate, în martie 1949; Emilian Antal, locotenent de arhiepiscop al Bucovinei, cu sediul la Suceava, scos din scaun și trimis la Mănăstirea Toplița, unde a și murit în 1973; Veniamin Pocitan, vicar la București, scos din funcție. A murit la Mănăstirea Cernica; Pavel Șerpe, vicar patriarhal, scos din funcție și trimis la Curtea de Argeș, unde a și murit; Valeriu Moglan, vicar la Iași, scos din funcție. A murit la mănăstire; Teodor Scorobeț, vicar la Sibiu, scos din funcție. E înmormântat la Rășinari”.