Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Unsul lui Dumnezeu - stăpân al Ţării, de la voievod la rege

Unsul lui Dumnezeu - stăpân al Ţării, de la voievod la rege

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 03 Iulie 2009

Unul dintre cele mai importante evenimente consemnate de istorie de-a lungul vremii în Ţările Române este încoronarea domnului ales pentru a fi stăpânitor al ţării. Viaţa de la Curţile Domneşti ale Moldovei şi Ţării Româneşti medievale ne-a fost păstrată prin cronici, documente ale vremii sau jurnale de călătorie ale pelerinilor străini. În provinciile româneşti, principele era învestit de Dumnezeu, Biserică şi popor cu actul guvernării, într-un ritual cultic, având drept centralitate ungerea cu Sfântul Mir. Mirungerea săvârşită de mitropolit aducea în faţa tuturor, într-o procesiune solemnă, pe cele mai importante figuri ale comunităţii medievale româneşti: conducătorul pământean consacrat de conducătorul religios. Fie că au avut loc în vremuri de libertate sau sub stăpânire străină, pentru voievozi sau regi, momentele încoronării păstrează acelaşi ritual de început al stăpânirii, prin îngenuncherea în faţa divinităţii şi primirea pecetei Duhului Sfânt din mâna arhiereului.

Statele feudale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, au fost organizate, în perioada medievală, drept monarhii conduse de un domn sau voievod ajutat de Sfatul domnesc. Prerogativul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile ţării) făcea din domnul Moldovei „singur stăpânitor a toată ţara Moldovei“, iar cel al Ţării Româneşti devenea „domn stăpânind şi domnind peste toata Ţara Ungro-Vlahiei“. De altfel, vocabula „Io“ din titulatură invoca moştenirea imperială bizantină a celui ce ocupa tronul „din mila lui Dumnezeu“. În secolele XIV-XVI, la domnie s-au succedat întemeietorii statelor feudale - dinastia Muşatinilor în Moldova, respectiv a Basarabilor în Ţara Românească.

În perioada de început a statului feudal moldav, cel care moştenea domnia se ştia încă de pe când trăia tatăl sau fratele său şi, ca să se urce în scaun, nu era nevoie de altceva decât să-l vrea norodul. Succesiunea dinastică se derula în baza sistemului ereditar - domni aleşi dintre membrii familiei domnitoare - exprimat, simplu, prin sintagma: „să fie neam de domn şi tot neamul său domni!“. Ca să evite luptele pentru tron între membrii familiei după moartea lor, unii voievozi îşi asociau la domnie, încă din viaţă, un frate sau un fiu. Cel desemnat de domn era ales de boieri după moartea sa.

„În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!“

Un tablou complet ne-a rămas, prin grija cronicilor vremii, de la învestitura Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Alexandru Vlahuţă, în opera „Din trecutul nostru“ creionează evenimentul din ziua de 12 aprilie, Sfânta şi Marea Joi a anului 1457, astfel: „Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e «primirea»; aici se opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan şi, ridicând spre mulţimea care-l priveşte cu drag, frumoşii lui ochi albaştri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă aşa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Şi toţi într-un glas îi răspund: «În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!» (...) Lin încep cădelniţele de argint să zornăie; îmbrăcaţi în odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc, bătrânul Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, şi glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea domnului. În lumina acestei măreţe sărbători, tânărul Ştefan pare un Făt-Frumos, şi toate privirile cată la el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor.“ Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, notează că, la Direptate, după ce a fost uns domn, Ştefan cel Mare a primit steagul Moldovei cu care s-a îndreptat spre scaunul Cetăţii de Scaun a Sucevei.

Această procesiune săvârşită în câmp se va repeta până la Despot Vodă, primul care a refuzat să fie înscăunat „în câmp, precum este obiceiul în Moldova“, după cum relata, la 24 aprilie 1562, în raportul său, Dandalo, trimisul dogelui Veneţiei la eveniment.

Rânduiala încoronării domnilor

Domnitorul Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei“, avea să considere „că merită osteneala să spunem câte ceva despre obiceiurile şi ceremoniile care se făceau la înscăunarea domnilor de odinioară“, într-un capitol dedicat exclusiv subiectului. Astfel, de cele mai multe ori, alegerea şi înscăunarea noului domn era precedată de ritualul de înmormântare a vrednicului său predecesor. După ce se încheiau rânduielile de îngropăciune, mitropolitul era cel ce rupea tăcerea, ţinând o cuvântare despre cel răposat şi plângându-i moartea în numele întregii ţări. Întreaga protipendadă însoţea apoi pe noul domn ales până la Mitropolie, cu mare alai, având în frunte mitropolitul şi slujitorii bisericeşti. În Moldova, ierarhul îl întâmpina la uşa Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc“ din Iaşi, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ce a servit drept catedrală mitropolitană şi loc de încoronare pentru voievozii moldavi, de la Despot-Vodă (1561-1563) până la Alexandru Ioan Cuza (1859-1862). La intrarea în biserică, protocolul cerea ca domnul să urce câteva trepte, iar mitropolitul să coboare, cădind, oferindu-i spre închinare Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, după care intrau în catedrală. Cu capul descoperit, în faţa uşilor împărăteşti ale sfântului altar, alesul îngenunchea. Era ridicat şi condus de braţ de cei doi episcopi - al Romanului şi al Rădăuţilor în Moldova, respectiv al Râmnicului şi al Buzăului în Ţara Românească - ocolind sfânta masă în cântarea „Isaie, dănţuieşte“. Apoi, domnul îngenunchea în faţa sfintei mese, iar mitropolitul citea rugăciunea cea de obşte la înscăunarea domnilor dreptcredincioşi. Acest moment al încoronării este păstrat în manuscris la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, copiat de Axinte Urticariul, după o traducere mai veche a unei scrieri bizantino-slave - „Rânduiala ce se face la încoronarea domnilor.“ După ungerea cu Sfântul Mir, mitropolitul îi săruta creştetul capului, iar domnul, la rându-i, săruta mâna înaltului ierarh şi icoanele din sfântul altar, îndreptându-se spre centrul naosului. Aici mitropolitul îi aşeza pe cap o coroană de aur împodobită cu pietre scumpe şi îl apuca de braţul drept, iar postelnicul de cel stâng, urcându-l pe tronul cu trei trepte aşezat în partea dreaptă a bisericii. După înveşmântarea în straiele domneşti, voievodul se îndrepta spre Curtea Domnească, însoţit de mitropolit şi de Sfatul ţării, şi urca pe tronul domnesc, pentru a primi jurământul supuşilor „întru deplină încredere şi dreptate şi credinţa lor nestămutată“. Mitropolitul păşea cel dintâi spre domn, îi săruta mâna şi-i ura „domnie norocită“, încredinţându-l de sprijinul său şi cerându-i ocrotire pentru dânsul şi pentru oamenii Bisericii. După mitropolit, urmau episcopii şi celelalte feţe bisericeşti, abia apoi marele logofăt şi ceilalţi boieri.

„Preamilostivul sultan s-a milostivit de tine şi ţi-a dat domnia Moldovei“

După ce Ţările Române au devenit principate autonome sub suzeranitate turcească, imixtiunea Porţii otomane în alegerea domnitorului era aproape totală. Boierii nu mai aveau nici un cuvânt, doar marele vizir cerceta printre feciorii domnului răposat sau înlăturat din scaun sau chiar alegea dintre boierii de la Constantinopol şi trimitea sultanului o scrisoare numită „talhîş“, prezentându-i situaţia vacantării scaunului domnesc şi persoana propusă spre înscăunare. Primul domn român învestit sub supravegherea Porţii a fost Ştefan Lăcustă, în 1538, la Suceava, în prezenţa sultanului Soliman Magnificul. Pentru prima dată, un domn a fost numit numai prin voinţa unilaterală a sultanului, în timp ce până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri, evenimente consemnate în cronicile turceşti.

Acceptat şi confirmat de sultan la Constantinopol, noul domn, însoţit de alai, se îndrepta spre Biserica Patriarhiei Ecumenice. La poarta dinspre drum, îi ieşeau înainte preoţii de mir ai Patriarhiei; la scările catedralei îl întâmpinau mitropoliţii, episcopii şi alte feţe bisericeşti, iar în uşa bisericii stătea patriarhul, care-l binecuvânta cu semnul Sfintei Cruci. În cântări de axion, voievodul se îndrepta către altar, sărutând icoanele de pe iconostas, pentru a se aşeza, apoi, în strana hotărâtă pentru domnii Ţărilor Române. În timp ce urca întâia treaptă a stranei domneşti, protodiaconul catedralei rostea ectenia de pomenire a noului domn: „Încă ne rugăm pentru bine-credinciosul, prealuminatul şi preaînălţatul nostru domn cutare, să-i dea lui biruinţă, tărie, sănătate şi noroc, şi Domnul Dumnezeul nostru să-l ajute şi să-l călăuzească şi să-i pună la picioare pe toţi vrăjmaşii săi“. După ectenie, patriarhul, îmbrăcat în veşminte, intra în altar, însoţit de patru sau mai mulţi mitropoliţi şi urmat de domn, care, îngenunchind, îşi rezema fruntea pe pristol. Patriarhul ecumenic, aşezându-i epitrahilul pe cap, citea rugăciunea rânduită la încoronarea bazileilor de odinioară, încheind cu mirungerea. Domnitorul se îndrepta, din nou, către strana sa, în vreme ce psalţii cântau polihronul: „Doamne, Dumnezeul nostru, dă-i viaţă lungă bine-credinciosului, preaînălţatului şi prealuminatului voievod şi domn al întregii Moldove, domnul nostru cutare. Dă-i, Doamne, ani mulţi!“. Urma cuvântul patriarhului, rostit din strana sa, continuat cu polihroniu pentru el, asemănător cu cel rostit domnului. În mijlocul bisericii, patriarhul binecuvânta pe domnitor, iar acesta din urmă săruta ierarhului mâna dreapta. Noul domn avea să mai zăbovească o perioadă la Constantinopol, împlinind ritualurile impuse de sultan, gazdă fiindu-i marele vizir care l-a propus pentru domnie. Odată acestea încheiate, întregul alai se îndrepta spre Curtea Domnească din Ţările Române. Domnitorul Moldovei era întâmpinat la Galaţi, cel dintâi târg moldav ieşit în calea celor ce se întorceau de la Ţarigrad, de boierii din Ţara de Jos, dar şi de unii din Ţara de Sus. La o milă de Iaşi era întâmpinat de boieri, ostaşi şi târgoveţi, care-l conduceau cu alai până la Biserica „Sfântul Nicolae“ din apropierea Curţii Domneşti. În curtea bisericii îl aşteptau mitropolitul, cei doi episcopi şi alte feţe bisericeşti, împlinindu-se aceleaşi ceremonii de încoronare a voievodului. În Ţara Românească, voievodul era întâmpinat la Mitropolie, cu acelaşi ritual religios al înscăunării.

Încoronarea suveranilor României Mari

Semnarea Tratatului de la Trianon şi a celui de la Paris (28 octombrie 1920) însemna recunoaşterea de către diplomaţii occidentali a noilor graniţe ale României, în urma Marii Uniri din anul 1918. Oraşul Alba Iulia şi data de 15 octombrie 1922 au fost alese pentru a-i încorona ca rege şi regină a României Mari pe Ferdinand şi Maria, într-un act simbolic al unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi monarh. Duminică, 15 octombrie, cortegiul regal s-a oprit în faţa Catedralei din Alba Iulia, ridicată în perioada 1921-1922 tocmai pentru a adăposti acest eveniment. În biserică, regele şi regina au luat loc pe două tronuri, stând faţă către faţă, regele de-a dreapta, iar regina de-a stânga. Regina Maria, în jurnalul tipărit recent sub titlul „Însemnări zilnice“, marca momentul: „Ziua încoronării noastre (...) Am sosit la biserică (...) Nando (Ferdinand, n.r.) şi cu mine stăteam pe scaunele-tronuri, unul în faţa celuilalt“. În catedrală, serviciul religios a fost oficiat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care a citit pericopa evanghelică rânduită. Mitropolitul primat, Miron Cristea, a citit rugăciunea pentru sănătatea regelui şi a reginei, după care a sfinţit coroanele şi mantiile regale. Pentru rege, s-a păstrat coroana lui Carol I, confecţionată din oţelul unui tun turcesc cucerit în urma luptelor din Războiul de Independenţă (1877), în timp ce reginei i-a fost confecţionată o replică din aur a acesteia. Continuă regina Maria în al său jurnal: „După ce s-a terminat slujba, Nando şi cu mine, urmaţi de cei ce ne duceau coroanele şi mantiile, am ieşit în faţă, în marele scuar din partea cealaltă a bisericii, unde se ridicase o estradă cu un baldachin deasupra. Toţi oaspeţii au luat loc în jurul estradei unde doar Nando şi cu mine stăteam singuri. Bătrânul Ferekide, ca preşedinte al Senatului, şi Orleanu, preşedintele Camerei, au înaintat cu coroanele noastre, generalul Lupescu cu mantia Maiestăţii Sale, şi generalul Popovici cu a mea. (...) Eu am îngenunchiat apoi în faţa lui Nando, care a pus greaua coroană pe capul meu, în timp ce toate clopotele au sunat şi acele salve de salut regal au fost trase. Nando m-a ridicat şi m-a sărutat în vreme ce toţi cei prezenţi au aclamat din toate puterile şi toate muzicile militare au cântat imnul naţional“.