Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Vivaldi sau despre preoție ca anticameră a muzicii divine

Vivaldi sau despre preoție ca anticameră a muzicii divine

Un articol de: Annie Muscă - 28 Iul, 2019

Claritatea muzicii lui Vivaldi, transparența și curăția sunetului tras de arcușul viorii, vivacitatea naturii care-și joacă sprinteneala în capsula vibrației sonore, iată câteva dintre motivele reîntoarcerii noastre la virtuozul violonist, figură marcantă a barocului. Slujitor la Altar prea puțină vreme din cauza suferinței sale, pedagog și maestru pentru copiii năpăstuiți din Ospedale della Pietà, ilustrul compozitor a revoluționat concertul, adaptându-l la o varietate de instrumente. După aproape două secole în care perdeaua uitării zăcuse peste creația lui, lumea muzicii europene își întoarce fața către nestematele vivaldiene. Încă mai așteptăm să fie descifrată biografia faimosului muzician venețian, care nu a încetat să-și poarte rasa și să citească canonul de rugăciune până în ultimele zile ale vieții.

Povestea violonistului, cu nume parcă legănat pe-o gondolă, începea la Veneția în secolul al XVII-lea, mai precis la 4 martie 1678. Data nașterii și cea a morții aveau să rămână mult timp cvasinecunoscute.

Primele lecții de vioară le-a făcut cu tatăl său, Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Capelei San Marco, cel care împreună cu soția sa, Camilla Calicchio, l-au socotit pe micuțul lor Antonio un supraviețuitor, prima lor fiică, Antonia Gabriela, murind la vârsta de doi ani chiar în anul apariției viitorului geniu al familiei. La două luni după naștere, l-au botezat în Biserica San Giovanni in Bragora, adăugându-i și prenumele Lucio, în memoria Sfântului Lucius, papă și martir în calendarul catolic. Antonio a crescut alături de cinci surori și doi frați. 

Capela Dogilor - prima școală de muzică pentru tânărul Vivaldi

La vârsta de 10 ani, Antonio începea cursurile la școala Parohiei San Geminiano, urmate de studiul teologiei la Seminarul patriarhal pentru a deveni preot. Învaţă să cânte la orgă, afișând primele sale compoziții. La 15 ani primește tonsura spre consacrare, iar la 18 ani, grație tatălui său, este admis ca violonist la Capela San Marco. Aici, în Capela Dogilor, tânărul Vivaldi a deprins tainele muzicii cu maestrul Giovanni Legrenzi, profesor și preot slujitor la capelă. La 21 de ani, Antonio este hirotonit diacon, iar la 25 primește Taina Preoției. Părul roșcat, moștenit de la tată (cunoscut și el drept Rosso), îi va aduce supranumele Il Prete Rosso. În 1706, cei doi Vivaldi, tată și fiu, sunt desem­nați cei mai buni muzicieni ai orașului într-un ghid destinat străinilor. 

Din cauza astmului care îi îngreuna respirația, Vivaldi avea să slujească la Altar doar un an. Conștient de agravarea bolii, a decis să se retragă de la oficierea mesei, întrucât crizele îl forțau să întrerupă slujba. Deși părăsise Altarul independent de el, se spune că unii superiori ai Bisericii nu ar fi fost de acord cu acest lucru, incriminându-l că ar fi renunțat la preoție în favoarea muzicii. Despre cum renunțase preotul compozitor la activitatea ecleziastică circula și o anecdotă: „Rostind într-o zi mesa, i-a venit o idee muzicală. Fermecat parcă, părăsește Altarul și se retrage în sacristie pentru a scrie tema muzicală. Revine apoi și își continuă mesa. Dat pe mâna In­chiziției, fu considerat nebun, iar pedeapsa aplicată a fost inter­dicția celebrării mesei”. 

Aproape 40 de ani dascăl pentru orfeline 

Pentru a-și câștiga existența, se angajează în 1703 la „Pio Ospedale della Pietà”, orfelinat și școală de muzică, care funcţiona pe lângă Bazilica San Marco. În noua funcție de maestru de vioară, a instruit și dirijat „Figlie di Choro”, orchestra de fete a instituției, susținând faimoase concerte chiar sub cupola frumoasei bazilici. Despre acestea și despre munca titanică a lui Vivaldi se împrăștiase vestea în toată Europa. Cei care treceau prin Veneția voiau să-l vadă și să-l asculte pe „Preotul Roșu”. Unul dintre ei a fost regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei, care, aflat în 1708 într-un voiaj privat pentru Carnavalul vene­țian, asistă la câteva concerte susținute de tinerele de la Pietà sub bagheta profesorului Vivaldi. La plecare, acesta i-a dedicat Concertul Opus 2. 

Teatro Sant’Angelo și prietenia cu Goldoni

În 1713, când aborda pentru prima oară opera, Vivaldi devenea impresar al Teatrului Sant’ Angelo, unul din cele 7 teatre lirice venețiene. De numele acestuia rămâne legat și cel al dramaturgului Carlo Goldoni, ale cărui comedii au fost montate aici. Creatorul comediei italiene moderne va fi unul dintre prietenii și colaboratorii lui Vivaldi, iar scrierile lui furnizează dovezi prețioase despre personalitatea prietenului său muzician. 

De-a lungul vremii, muzica lui Vivaldi avea să scoată din criză câteva teatre din Europa. Biletele se epuizau rapid, iar sălile deveneau arhipline când venea vorba de apariția lui pe scenă ca dirijor. Când Teatrul din Amsterdam sărbătorea 100 de ani, Vivaldi a fost cel ales să dirijeze orchestra, deși în joc erau nume celebre ale epocii: Händel, Rameau și marele Bach, despre care se știe că a transcris, din admi­rație, multe dintre compozițiile lui Vivaldi, asigurându-le involuntar supraviețuirea. 

Voiajor prin Europa

Călătoriile sale nu au fost puține. Unele erau destinate tratamentelor, altele concertelor. Oriunde ajungea, nu înceta să creeze. La Roma cântase în fața Papei Benedict al XIII-lea, la Amsterdam îi fuseseră publicate multe creații, la Dresda îl revedea pe fostul său elev J.G. Pisendel, iar Viena urma să fie ultima desti­nație. În peregrinările sale cu­noștea multă lume, iar la întoarcerile în urbea natală, ținea o corespondență regulată cu nobilii din alte țări, o pasiune care îl ajuta să treacă peste izolarea periodică impusă de boală. 

„Anotimpurile” - un regal pentru „mireni”

Compuse în 1725, „Anotimpurile” l-au apropiat pe Vivaldi de publicul larg, mai puțin consumator de muzică simfonică. Aceste sublime tablouri muzicale rămân, în repertoriul clasic, cele mai înregistrate opere, fiind vândute în milioane de albume. 

Ultima vară vivaldiană

În 1740, Vivaldi părăsea pe ascuns Veneția, iar un an mai târziu, la 28 iulie, murea în sărăcie la Viena, în casa unei văduve, ­situată nu departe de Theater Kärntnertor și de Bürgerspital. Serviciile funerare au fost oficiate la Biserica „Sfântul Ștefan” din Viena și mult timp a circulat știrea că în corul de copii al bisericii ar fi fost și Joseph Haydn. 
A fost îngropat în cimitirul Bürgerspital, pe locul căruia se află azi clădirea Universității Tehnice. Vestea morții lui Vivaldi ajun­gea la Veneția două luni mai târziu, dar a fost întâmpinată cu indi­ferență. 

Posteritatea 

Prea puține cărți, eseuri sau filme despre viața și opera compozitorului cu ochii vii și nasul acvilin din desenul italianului Ghezzi. La scrierile biografice semnate de Roland de Candé sau Michael Talbot, o aliniem și pe cea a lui Ion Ianegic, apărută în București la Editura Muzicală în anii ’60. 

Câteva sute de concerte pentru vioară, numeroase simfonii și ­concerte, sonate, oratorii, muzică sacră… 

Și totuși, opera lui Vivaldi intrase într-un con de umbră după moartea sa, până când în 1927, câțiva muzicologi italieni au descoperit în Biblioteca din Torino importante manuscrise ce apar­ținuseră unui colecționar. Publicarea integrală a operelor sale urma să înceapă în 1950. 

Așadar, fără tăgadă, am putea numi secolul XX secolul renaș­terii lui Vivaldi.