Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar „Vorbeşte-mi şi voi uita, arată-mi şi îmi voi aminti, implică-mă şi voi înţelege“

„Vorbeşte-mi şi voi uita, arată-mi şi îmi voi aminti, implică-mă şi voi înţelege“

"Sunt deseori întrebat de ce selectez întotdeauna materiale vechi: poveşti sau legende pentru creaţiile mele de scenă. Eu nu le privesc ca fiind vechi, ci drept materiale perfect valide. Elementul de timp dispare şi rămâne doar puterea spirituală. Interesul meu fundamental este cantonat în zugrăvirea realităţilor spirituale. Creez pentru a transmite o anumită atitudine spirituală." Cuvintele renumitului compozitor german Carl Orff (1895-1982) nu mai lasă loc de interpretări. El este unul dintre creatorii care au înţeles dimensiunea spirituală a actului artistic.

Carl Orff, pe numele său real Karl Heinrich Maria, a crescut într-o familie cultivată, care avea un renume făurit în regiune. Atât bunicul din partea mamei, cât şi cel din partea tatălui erau deja cunoscuţi în câteva domenii fundamentale. Astfel, Carl von Orff făcuse câteva descoperiri în geodezie, matematică şi astronomie, iar Karl Köstler fusese un profesor de istorie foarte apreciat. Părinţii săi, Heinrich şi Paula, erau pasionaţi de muzică. Tatăl său ştia să cânte la pian şi la câteva instrumente cu coarde, iar mama sa era o pianistă profesionistă. Datorită ei, micul Carl a fost îndrumat spre o carieră muzicală încă din copilărie. La vârsta de 5 ani lua primele lecţii de pian, iar la 7 ani învăţa să cânte la violoncel. La 8 ani, Carl mergea deja la piese de teatru şi de operă, păstrând acest obicei până la moarte. La 10 ani ştia deja să cânte la orgă. A început să se dedice din ce în ce mai mult muzicii. Şcoala obişnuită nu îl interesa prea mult. Compunea diverse cântece sau mici piese corale, pe care le-a publicat într-un volum la doar 17 ani. Odată admis la Conservatorul din München, a ştiut că are o singură pasiune mai puternică decât toate: sunetul muzicii.

Începuturile zborului

După doi ani petrecuţi la Conservatorul din München, Carl s-a hotărât să studieze în particular. Linia aleasă de profesorii de la conservator s-a dovedit prea... conservatoare. Luând contact cu creaţiile lui Debussy şi Schönberg, s-a hotărât să meargă în direcţia îmbinării muzicii cu teatrul. Muncind serios pentru a deveni un bun cunoscător al pianului, şi-a luat numeroase lecţii particulare. A devenit muzicianul principal al teatrului Kammerspiele din München la doar 21 de ani, dar nu a rămas aici mai mult de un an. Recrutat în armată, a trecut prin clipe groaznice atunci când un mal de pământ l-a îngropat de viu. A fost salvat în ultima clipă de un coleg, dar traumele războiului l-au afectat. A revenit acasă mult mai matur, serios, determinat să schimbe ceva în creaţia sa. Nu a mai ţinut cont de materialele considerate actuale în muzică şi s-a întors la subiectele şi creaţiile din secolele XVI şi XVII. Odată cu acceptarea sa în echipa care se ocupa de punerea în scenă a operelor lui Claudio Monteverdi (1567-1643), a reuşit să îşi creioneze primele etape ale propriilor creaţii. Lumea modernă nu-l mai ajuta la fel de mult ca în copilărie.

La 29 de ani, Carl Orff împreună cu un prieten apropiat, profesor la gimnaziu, Gunther, a hotărât să înfiinţeze o şcoală specială de muzică, unde tinerii talentaţi să poată crea liniştiţi, dincolo de rigorile academice. Şcoala susţinea un fel de metalimbaj muzical, conturând ideea că omul se poate exprima foarte bine şi prin muzică, nu doar prin cuvinte. Carl Orff a dorit să ofere tuturor celor aflaţi în situaţia lui posibilitatea de a împinge progresul muzical mai departe decât lecţiile învăţate pe de rost. A considerat această iniţiativă drept un experiment mai mult decât o şcoală întemeiată în mod clasic. Dansul era şi el considerat, alături de muzică, o formă de exprimare a propriei personalităţi. Carl Orff nu a obţinut un succes prea mare cu această iniţiativă, dar a putut extrage părţile bune din ceea ce părea a fi un eşec.

Carmina Burana

În latină expresia înseamnă "cântece profane", dar asta nu înseamnă că au un subiect demonic. Din contră, sunt cântece referitoare la viaţa cotidiană, cu lucrurile ei bune sau rele. La origine, Carmina Burana este o colecţie de astfel de poeme, păstrată încă din perioada secolelor XI-XII. Se împarte în şase secţiuni, fiecare cu tema ei: viaţa clerului, satire, cântece de dragoste, parodii, piese religioase şi versiuni speciale. Carl Orff a făcut o selecţie a textelor, iar în 1937 a avut loc premiera operei Carmina Burana, una dintre cele mai cunoscute creaţii la nivel mondial în secolul XX. Iniţial autorul a fost criticat destul de aspru, dar apoi i s-a permis să îşi continue activitatea. Să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă a nazismului în Germania. S-a speculat mult pe marginea colaborării lui Carl Orff cu naziştii, dar cercetările recente, culminând cu o biografie editată în 2004, au contrazis aceste declaraţii absurde. Carl Orff nu numai că nu a colaborat cu regimul nazist, dar nici măcar cu membri ai acestuia care conduceau entităţi culturale. Ignorând regimul, nici conducătorii nazişti nu i-au dat prea multă atenţie, lăsându-l să-şi continue opera. Şcoala de muzică i-a fost însă închisă în 1944, iar bombardamentele din ianuarie 1945 au dărâmat clădirea. Nu a putut decât din 1945 să redevină cunoscut la nivel internaţional. Zvonurile privind eventuala sa colaborare cu regimul nazist i-au făcut mult rău în carieră. Cu toate acestea, a primit distincţia de doctor onorific al facultăţilor din Tübingen şi München în 1959, respectiv 1972. A fost invitat la numeroase conferinţe peste hotare, unde a putut să-şi promoveze proiectul privind şcoala muzicală. Pe 29 martie 1982, s-a stins din viaţă, la München.

Dragostea faţă de copii

"De la începutul lumii, copiilor nu le-a plăcut să înveţe. Ar vrea în principal să se joace, şi, dacă le urmezi întru totul interesele, trebuie să îi laşi să înveţe în timp ce se joacă, aşa vor învăţa că lucrurile pe care le stăpânesc în realitate mai târziu nu sunt diferite de o joacă de copil." Ce frumos ar fi dacă majoritatea copiilor ar putea să înveţe în timp ce se joacă, dar, adesea, uităm că avem copii şi dorim să-i transformăm cât mai repede în mici adulţi. Carl Orff cunoştea capacitatea uriaşă de creativitate pe care un copil o posedă. Nevinovăţia şi jocul, iată calităţile de bază ale creativităţii. Nu inteligenţa sau raţionalitatea perpetuă, agasantă, obositoare, proliferată astăzi peste tot. Pentru a dezvolta creativitatea copiilor, trebuie să le îngăduim să se joace într-un mod constructiv. Dacă ar vedea cum se joacă astăzi copiii, Carl Orff ar fi îngrozit. Pistoale cu bile, întruchipări de personaje violente, jocuri eterne pe computer. Lucrurile acestea nu au cum să ne dezvolte frumuseţea propriei persoane. Este şi o vină a părinţilor care nu se implică la un nivel afectiv corect faţă de copiii lor: fie îi marginalizează, fie îi sufocă. Orff obişnuia să le spună celor din jur: "Vorbeşte-mi şi o să uit, arată-mi şi-mi voi aminti, implică-mă şi voi înţelege." Deseori doar vorbim, în modul nostru preferat (monologul!), uitând că un copil nu ne poate înţelege aşa cum vrem noi. Nu îi implicăm pe copii în evenimentele care trebuie şi nu ne implicăm în jocul lor. Mai târziu ajungem să ne plângem inutil că nu ne bagă în seamă. Este vina noastră, nu am ştiut cum să-i creştem.

Muzica esenţială şi darurile ei

"Muzica esenţială nu este niciodată doar muzică. Este aflată în conexiune cu mişcarea, dansul şi vorbirea, şi totodată constituie acel tip de muzică în care cineva trebuie să participe, în care este implicat nu ca ascultător, ci ca împreună creator. Acest tip de muzică este pământească, naturală, fizică, capabilă de a fi învăţată de oricine, mai ales de copii." Ni se pare în multe privinţe că viaţa artistică este complicată, şi, la prima vedere, aşa pare. Artiştii adevăraţi caută însă esenţialul. Nu insolitul, nu luxul, nu bogăţia sau slava deşartă de care oricum, vrând-nevrând, au parte. Carl Orff este un exemplu de artist adevărat: o persoană capabilă să se bucure atât de propriile daruri, cât şi de cele ale persoanelor din jur. A auzit adevărata muzică naturală... Să fi fost cumva un cor de îngeri trimis pentru a-l alina de dureri? Sau cântecele "profane" în care curge toată suferinţa vieţii cotidiene? Răspunsul îl veţi afla descoperind singuri muzica sa.