Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina educaţiei Cuvântul elevului: Călătorie la capătul timpului

Cuvântul elevului: Călătorie la capătul timpului

Un articol de: Ziarul Lumina - 14 Ian, 2017

Poate că în aceste vremuri tineretul are de înfruntat cea mai grea criză identitară a ultimului deceniu. Vizibilă peste tot, degradarea mediului de formare a moștenitorilor pământului duce inevitabil la o lipsă de modele și la pribegia tinerilor în zone în care moralitatea pare să fie un principiu de mâna a doua.

Gata mereu de dialog vertical, instituția familiei (și aceasta cu o vastă experiență de prigoane) ar trebui să aducă interesele celor mici cât mai aproape de Dumnezeu, scoțându-L în evidență în frumosul și durabilul ce ne înconjoară.

Totuși, lucrarea aceasta se lovește adeseori de societatea aflată în derivă față de cea mai de preț valoare creștină: iubirea. Crunta degradare a societății a înlesnit o degenerare și la nivelul mass-mediei, o oglindă a noilor frivolități ce frământă o lume întreagă. Un exemplu elocvent este tocmai promovarea unor non-valori și a unor siluete obscure cu o teribilă poftă de vorbă, asaltând - entuziasmate - cu un flux copleșitor de cugetări fără substanță (eternele „forme fără fond” ale lui Caragiale) și transformându-l pe telespectator într-un sinistrat abandonat de simțul normalității, al adevărului, în fața viiturii atât de orgolioase a mediocrității cu miresme de mahala. Simplul cetățean, chiar și cel lipsit de contactul cu discursul scripturistic, are tendința de a se lamenta, găsind sub lumina reflectoarelor prea puține lucruri demne de a fi urmărite fie și pentru o clipă. Persoanele de valoare, înzestrate cu darul de a deschide celor din jur ochii asupra sublimului, sunt păstrate - parcă spre a nu fi „uzate” - departe de privirea avidă de cunoaștere a neinițiaților.

Schimbarea pe care o poate declanșa televizorul se bazează tocmai pe accesul pe care îl are în perimetrul vieții potențialului interesat și neinițiat. Un acces într-atât de facil, încât mass-media reușește să servească informația caldă, pe tavă, direct acasă, ca și cum deja ne-ar fi aparținut. Odată degustată, hrana cea nouă - de o prospețime surprinzătoare - solicită viitoarelor gustări o savoare cel puțin la fel de îmbătătoare. Și iată cum funcționează progresul. Cui nu i se satisface pofta din puținul televizat va simți neînduplecata nevoie de a ieși din confortul fotoliului și de a adulmeca drumul spre foruri mai înalte ale adevărului.

Mulți dintre acești aventurieri se vor opri în pridvorul bisericii, vor arunca o privire înăuntru. Alții, mai curajoși, onești cu sine și curajoși din fire, vor păși în pronaos, admirând pisania și primele fresce. Vor traversa apoi naosul, ajungând sub atenta îndrumare a Mântuitorului și a sfinților, în fața Sfântului Altar pe Masa căruia Mielul Se jerfește pentru desăvârșirea fiecăruia dintre noi, invitându-ne - duminică de duminică - să facem un pas în plus spre ușile împărătești și să-I dedicăm trupul ca templu al dumnezeirii. Dar Îl refuzăm de fiecare dată, fie din atașamentul pe care-l clădim inconștient față de păcat (născut la rându-i dintr-o comoditate aproape patologică), fie din pură ignoranță. Îndepărtat de fundamentul credinței, de principiul iubirii, în virtutea căruia Dumnezeu Şi-a trimis Unicul Născut pe tărâmul deșertăciunilor, creștinul devine fără să vrea o stâncă ce se scufundă treptat în oceanul morții, erodată cu răbdare de patimi înjositoare.
Cu toate acestea, fiecare ceas poate fi prilejul de a ne înălța din mocirla neființei, de a ne întoarce la Lumina Sfintei Treimi. Singurul efort necesar este însă acela de a fi cu adevărat sinceri cu noi înșine, de a vedea la justa grandoare edificiul hidos cu care ne-nconjoară păcatul și de a ne căi în fața Părintelui pe care cu atâta nerecunoștință L-am trădat. Această reîntoarcere la absolut, la vechile valori, trebuie însă declanșată de o trezire a conștiinței, moment în care simțim intervenția Celui Preaînalt asupra lutului ce transfigurează intimitatea noastră cea mai de preț: dimensiunea spirituală. Marii convertiți (C.S. Lewis, Sfântul Ciprian) stau mărturie acelui entuziasm, acelui fior cu origini mistice care are puterea de a reorganiza întreaga ființă, de a trezi inima din somnul trândăviei și de a-i arăta calea spre desăvârșire.

Victor-Ioan Popa, elev în clasa a X-a A la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București