Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina educaţiei Dincolo de hotare, o credinţă fără graniţe

Dincolo de hotare, o credinţă fără graniţe

Un articol de: Prof. Dr. Cristina Benga - 31 Aug, 2019

Lucrarea lui Dumnezeu este una vie, oriunde am merge, pentru că este plină de iubire. Ea dăinuie prin noi, oamenii care trăim pe meleagurile strămoşeşti sau în alte ţinuturi, acolo unde ne-au fost îndreptaţi paşii. Depărtarea de casă deschide întotdeauna o poartă a cunoaşterii şi ne apropie de Dumnezeu. Ochii încep să vadă frumosul, tainicul. Un rol înălţător în acest context îl are Biserica, prin misiunea ei. Despre apostolatul zilelor noastre, misionar-spiritual și educațional, am vorbit cu părintele Răzvan Ionescu de la Parohia Ortodoxă Română „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris (Franța) și cu pr. Constantin Totolici - Parohia „Sfintele Femei Mironosiţe şi Sfântul Serafim de Sarov” din Modena (Italia). 

Cum descoperă românii din diaspo­ră Biserica, faptul că aparţin unei lumi mult mai profunde, care ţine de transcendent? Ce fel de revelaţii trăiesc?

Pr. Răzvan Ionescu: Aici, în Paris, trăim într-un amestec de culturi şi de civilizații în care se întâmplă atâtea, încât poți spune că happening-ul e la el acasă. Strada, muzeul, sala de concert, Biserica, clădirea de între­prindere, toate găzduiesc continuu ceva şi te stârnesc în a descoperi. Te simți în miezul acți­unii. Însă, pe termen lung, muncind şi navigând peste valurile solicitărilor de tot felul, ajungi să te întrebi dacă merită să fii aici. Pentru că ai lăsat în urmă prieteni, familie, un mediu cunoscut, toate acestea abandonate pentru a răzbate în străinătate. Pe măsură ce te iei în serios la scara întregii vieți şi nu cauți doar reuşita de moment, problematizarea sensului se impune. Depinde şi cu ce zestre lăuntrică ai venit de acasă.

În parohia noastră, mulți au descoperit Biserica aici, în Occident. Pentru că liniştea venită din rugăciune răspunde în chip minu­nat „luminilor oraşului” de afară, aju­tând la interiorizare, la descoperirea de sine. Copiii născuți aici (un fel de ,,struțo-cămile” ar spune ei, glumind, pentru că nu sunt perce­puți neapărat ca francezi de colegii lor, dar nici români nu le e simplu să fie, ca unii care niciodată nu au locuit pe plaiurile miori­tice, pe care le cunosc doar din vacanțe) au setea de a-şi înțelege propria identitate. Bise­rica îi ajută prin cultivarea lăuntrului lor. Omul din afară se poate simți răsfățat de o socie­tate a happening-ului, dar cel lăuntric are nevoie de altceva. În sete de identitate, de putere de a răzbate, de sens, aşa Îl desco­perim pe Dumnezeu şi viața Bisericii.

Pr. Constantin Totolici: Parte dintre români au descoperit Biserica în urma unor probleme. Prin ea şi-au găsit liniştea, pacea sufletească. Alţii din nevoia de `acasă”. Nu puţini sunt cei care au descoperit Biserica datorită necesităţii de a transmite propriilor copii valorile culturii române (limba, scrisul, istoria şi aşa mai departe). Nu trebuie să ne uităm rădăcinile, Biserica fiind de fapt trans­­miţătoarea românismului peste veacuri. Nu în ultimul rând, şi destul de important, pen­tru foarte mulţi Biserica este şi „ofer­tantă” în ceea ce priveşte problema locurilor de muncă, la Biserică românii îşi transmit in­formaţii, ajutându-se şi rămânând în comu-­ niune unii cu alţii.

Cum reuşesc tinerii cu care vă întâl­niţi să înţeleagă şi să păstreze tra-­ diţiile noastre sau să interacţio­neze între ei, atât timp cât unii sunt năs­cuţi departe de ţară şi alţii stu­diază în limba poporului care i-a adoptat? Păstrează ei conştiinţa că sunt ro­mâni sau se dezic de identi­tatea lor?

Pr. Răzvan Ionescu: Nu ştiu cât reu­şesc. Exprimă tradiția românească prin port popu­lar şi interpretare muzicală cu conşti­ința unei frumuseți care vine din rădăcinile lor de familie; e şi cumva trendy să porți ia româ­nească, mai ales că a fost descoperită şi de cei din moda actuală, dar nu cred că e un feno­men de masă.

Parohiile găzduiesc prietenii adânci între tineri prin intermediul credinței, şi asta este esențial, pentru că mediul şcolar nu urcă la acelaşi nivel, relația colegială fiind mai rece, din ce spun ei. În ceea ce priveşte limba ro­mână, doar în familiile unde aceasta se cul­tivă între membrii ei rezistă, franceza le este prin educația şcolară mult mai fami­liară.

Identitatea, îi învățăm în Biserică, nu ține exclusiv de naționalitate, cât de ceea ce îi animă lăuntric şi îi uneşte, desigur, cu neamul din care vin. Ortodoxia este mai curând moto­rul configurării lor identitare.

Pr. Constantin Totolici: Păstrarea ro­mâ­nismului la copii şi tineri depinde foarte mult de părinţi. Nu credem că Biserica poate suplini întru totul rolul pe care ar trebui să îl îndeplinească familia. Şcoala de Duminică, precum şi activităţile organizate în cadrul Bisericii se adresează unui grup destul de redus de copii şi tineri, astfel încât mare parte dintre ei rămân cumva extra muros.

E adevărat că ne putem mândri în Italia cu peste 30 de tabere sub egida `Nu uita că eşti român”, dar cu toate acestea numărul de participanţi reprezintă 20% din populaţia tâ­nără din peninsulă. Ogorul este mare, secerişul este mult, secerători sunt, dar de­pinde un pic şi de dorinţa familiilor de a transmite fiilor duhul românesc. Nepăsătorii nu vor avea niciodată conştiinţa aparte­nenţei la neam şi se vor dezice chiar şi fără `blidul de linte”.

Comuniunea pentru români este im­portantă şi are un anumit spe­cific. A trecut dincolo de hotare şi a îmbră­cat forme cât mai diverse. Ne puteţi povesti cum este trăită ea în cadrul Mitropoliei Europei Occiden­tale şi Meridionale?

Pr. Răzvan Ionescu: Parohia este prin excelență mediul în care oamenii sunt hră­niţi duhovniceşte. Tot ce se întâmplă într-o paro­hie, ca diversitate, reprezintă feluri diferite de mâncare pentru toate gusturile, care hrănesc cu prezenţa lui Hristos. Cate­heze, conferinţe, ateliere, slujire, ieşiri în na­tură, toate hrănesc cumva pe cineva. Există şi o masă mai mare, a congreselor, coloc­viilor, taberelor de vacanţă, universi­tăţilor de vară de la Sainte Croix, cursurilor Cen­trului de Studii și Cercetări Dumitru Stă­niloae, întâl­nirilor Nepsis ale tinerilor - toate acestea formează formatori şi oameni implicaţi în misiune. Calitatea formării lor continue se răsfrânge apoi asupra paro­hiilor.

Multe dintre acestea au fost iniţiate de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif, iar unele de preoţi în continuitate directă cu aşteptările sale ca ierarh. Greu nu este atât să iniţiezi, cât să susţii de-a lungul timpului. Scopul lor e să te facă să simţi Viul oferit de viaţa Bisericii.

Pr. Constantin Totolici: În cadrul Epis­copiei Ortodoxe Române a Italiei încer­căm să păstrăm comuniunea prin diferite activităţi dedicate atât copiilor şi tinerilor, cât şi adul­ţilor: taberele de vară, Festivalul popular, Fes­tivalul de colinde, Festivalul bucuriei, Slovă Românească, care promo­vează creaţia literară, congrese, întâlniri de cateheză, Uni­versitate de vară dedicată formării de for-­ ma­tori. Prin aceste eveni­mente românii au posibilitatea de a se bucura împreună de ceea ce îi caracterizează şi îi uneşte ca popor. Ini­ţierea unor astfel de lucrări este dificilă, pen­tru că lucrarea cu omul este cea mai delicată, dar bucuria re­zultatelor te face să uiţi greutatea începu­tului.

Există o particularitate a misiunii Bisericii în diasporă? Ce-i uneşte pe românii din întreaga lume şi ce-i desparte?

Pr. Răzvan Ionescu: Desigur. Nevoia de conştientizare a faptului că prezenţa noastră în Occident se poate arăta câştigă­toare în termeni de viaţă veşnică şi nu doar economici, dacă ne luăm în serios oportu­nitatea de a fi misionari aici, unde secula-­ ri­zarea e la ea acasă. Noi ca români suntem uniţi de aceleaşi rădăcini, dar ne rănesc neaşezarea corectă a priorităţilor şi judecata aproapelui. Biserica a făcut enorm pentru unitatea românilor în Occident.

Pr. Constantin Totolici: Pe români îi uneşte omenia, ca pe oricare, de altfel, şi îi despart ambiţiile şi orgoliile. Îi uneşte Hristos, Care S-a jertfit pentru tot omul, iară cei care nu L-au înţeles pe Hristos nu-L ur­mează, nu-L iubesc şi nici între ei nu se iubesc. Lian­tul este Hristos.

Credinţa, jertfa, dedicarea cu timp şi fără timp, omenia, mila, nădejdea, răbdarea sunt doar câteva dintre virtuţile sau calităţile slujitorilor Bisericii din diasporă. Ce motivaţie au ei pentru a nu regreta că sunt departe de ţara în care s-au născut? Unde găsesc resursele pentru o misiune atât de complexă?

Pr. Răzvan Ionescu: Ce ne odihneşte este conştiinţa că îl putem sluji pe aproapele nostru în viaţa Bisericii, aducând darul Orto­doxiei în Apus, aici unde în ultimul mileniu a fost mai puţin cunoscută şi trăită. Nu îmi este mie a vorbi de vreo calitate, ci de nevoi şi de încercarea de a ne ridica la înălţimea chemării veacului nostru. E o minune să faci parte din armata bună a celor care trebăluiesc la sfin­ţirea lumii. Re­sursele noastre sunt Însuşi Domnul. Duhul cerut la Sfânta Liturghie are resurse sufi­ciente să ne copleşească lăuntric cu bucuria de a face ceva în Hristos. Super­marketurile nu au în oferta lor harul, doar în Biserică te poţi bucura de el. Şi e o minune că vrea Domnul să ne transforme vieţile în ceva atât de viu, încât oferta lumii, în materie de interesant pentru viaţa noastră, e copleşită de darul lui Dumnezeu pentru noi.

Pr. Constantin Totolici: Resursele le aflăm în dragostea oamenilor, în răspun­surile pozitive pe care le descoperim, în bucuria lucrului împlinit, dar cel mai mult în Harul Duhului Sfânt, în Sfânta Liturghie, în Trupul şi Sângele Domnului, de care ne împărtăşim şi pe care îl oferim tuturor celor care cu credinţă, nădejde şi dragoste se apropie de Potir.