Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina educaţiei „Încă din primii ani de viaţă îmi amintesc de Tine”

„Încă din primii ani de viaţă îmi amintesc de Tine”

Un articol de: Ziarul Lumina - 20 Apr, 2019

Bunul meu Părinte,

Mă adresez Ție astfel pentru că știu (de la bunica și de la mama) că Tu ești Acela care ne poartă de grijă, ne ocrotește, ne îndrumă pe calea cea bună, ne iartă, deși, ca orice muritor, greșim prin faptă și prin cuvânt, în fiecare zi. Știu că auzi, de aceea vin către Tine, cu toate speranțele mele.

Sunt Ștefan, am 11 ani, sunt un copil bun și ascultător, îmi respect părinții și bunicii. Între noi fie vorba, mă mai mustră din când în când, căci îmi place să mă joc cât este ziua de lungă. Dar o spun cu seriozitate: nu îmi neglijez temele. Am lăsat carnetul de note pe biroul meu, cred că ai văzut rezultatele frumoase la învățătură. De fapt, Tu ai fost Acela care m-a întărit în fiecare moment și îți mulțumesc pentru aceasta!

Trebuie să-Ți spun că nu-mi neglijez nici rugăciunea. Acesta este momentul meu preferat, căci atunci mama mea grijulie mă mângâie și mă sărută pe frunte. Ne rugăm împreună și-ți mulțumim pentru toate darurile pe care le-am primit: o familie frumoasă, liniște, sănătate și un trai bun. Mă simt protejat, ocrotit și iubit, de aceea cred că sunt un copil privilegiat.

Mama m-a învățat să mă bucur de toate acestea, iar tata mi-a oferit sfat bun. M-au luat de mână și am mers la o serie de evenimente desfășurate la biblioteci și instituții de cultură, în care se vorbea despre cei care au scris versuri în închisoare și s-au întâlnit „cu Iisus în celulă”. Nu îmi puteam imagina de ce a trebuit să se întâlnească în celulă. La școală învățasem că doar oamenii răi ajung în închisoare. De aceea mă întrebam: de ce Iisus nu Se întâlnea cu oamenii buni și prefera să Se întâlnească cu cei din închisoare? Tata mi-a spus după aceea că, de-a lungul timpului, mulți oameni buni care credeau în Tine au fost alungați din casele lor, au fost bătuți și aruncați în temnițe. Unii chiar au fost omorâți și au primit cununa muceniciei. L-am întrebat de ce oamenii răi au făcut aceste lucruri, iar tata mi-a răspuns că nu Te-au cunoscut: nici când Tu erai alături de ei, în copilărie, nici când erau bolnavi sau când îi țineai în brațe pentru a-i feri de primejdii. Și, pentru că nu Te-au cunoscut și nu Te-au putut iubi, i-au urât și i-au omorât pe toți aceia care Ți se închinau.

L-am întrebat pe tata cum îmi pot da seama dacă Te iubesc. El nu mi-a răspuns, însă, în câteva rânduri, m-a dus în centrele pentru orfani. Aici am înțeles cât de prețioase sunt lucrurile din viața mea și cât de importanți sunt oamenii care au grijă de mine. M-am întristat pentru cei sărmani, neputincioși și singuri și am încercat să întind o mână către ei. Le-am ascultat suferința, dar cred că este foarte puțin. Într-o zi, tata mi-a spus: „Dacă îi iubești pe ei, Îl iubești și pe Dumnezeu!” De aceea, mă întorc către Tine: „Ajută-i, Doamne, cu marea Ta bunătate, întărește-i, cu nețărmuita-Ți putere, dă-le forță și înțelepciune!” Din inimioara mea mică, dar plină de iubire, Te rog să le oferi și lor o viață mai bună și să-i ajuți pe oamenii mari să înțeleagă faptul că hotărârile lor influențează existența celor mulți. Să fie mai responsabili, mai implicați și mai umani, căci fiecare faptă își are răsplata ei. Uneori, cu mintea mea de copil, nu reușesc să înțeleg răutățile și indiferența lor. Ce îmi rămâne de făcut? Să mă rog Ție, Părinte, să le deschizi mintea și sufletul!

Cu mâinile tremurânde, cu sufletul încărcat de emoție, îmi îndrept ruga spre Tine: ai milă de noi!

Al Tău fiu, Ștefan

Bunule și de viață Dătătorule,

De multă vreme doream să-ţi scriu această scrisoare, dar, ştiind cât eşti de îngrijorat şi mâhnit de faptul că cea mai dragă făptură a Ta, omul - cununa creaţiei Tale, a ales să trăiască cât mai departe de Tine şi de Sfintele-Ţi învăţături, mă gândeam că Ţi-aş răpi din preţiosul Tău timp pe care-l duhovniceşti pentru fiecare în parte, ca nimeni să nu se simtă părăsit sau nedreptăţit.

Apoi, m-am gândit mai bine şi mi-am zis că totuşi ar trebui să fac acest lucru pentru că ştiu faptul că aproape toată lumea Te cheamă cu ardoare de cele mai multe ori atunci când se află în vreun necaz. Şi după ce cu marea şi puternica Ta milostivire picuri balsam vindecător peste orice rană sufletească sau trupească a fiecărui om, acesta mândru şi nerecunoscător uită să-Ţi mulţumească şi să Te slăvească. Aşa că eu, Daniela, ieşită din spital, odinioară abandonată de către mama noastră, vreau să-ţi mulţumesc şi să-Ţi mărturisesc dragostea şi recunoştinţa ce Ţi-o port.

Încă din primii ani de viaţă îmi amintesc de Tine. Văd aievea cu ochii minţii primele icoane din casa noii mele familii. Icoane cu chipuri blânde şi pure sau cu chipuri mai aspre de nevoinţă, post şi suferinţă. Nu mai văzusem până atunci, pentru că în căminul în care locuisem nu erau şi acum mă atrăgeau. Mă atrăgeau ca un magnet, poate pentru faptul că nu mai văzusem icoane. Mă aşezam în faţa lor, le priveam îndelung, mutându-mi privirea de la una la alta, vorbindu-le.

Comportamentul meu a atras atenţia mamei, care a venit către mine, iar eu, cu vorbele-mi stâlcite, am întrebat cine se află în poză, iar mama mi-a spus numele fiecăruia şi eu încercam să-l reproduc, dar nu reuşeam, aşa că mama mi-a spus din nou că acolo este Doamne, Doamne. În scurt timp, Tu, Doamne, ai devenit foarte important pentru mine, mai ales că Te-am descoperit şi la biserică. Aici am aflat că prin intermediul rugăciunilor şi al cântărilor pot vorbi cu Tine.

Şi am vorbit de multe ori, uneori în şoaptă, alteori cu voce tare, uneori smerită, alteori agitată, cu ochii-n izvoare de lacrimi, întrebându-Te de cele mai multe ori: De ce am fost abandonată? Şi Tu, Doamne, mi-ai răspuns de fiecare dată, fie prin cuvinte, fie prin fapte sau prin oameni, că acest lucru îmi va fi de folos.

La început nu înţelegeam prea bine tâlcul răspunsurilor Tale, dar pe măsură ce timpul a trecut şi eu am crescut, mi-ai luminat mintea şi am reuşit să descopăr înţelesurile răspunsurilor Tale. De la o zi la alta Te iubeam şi doream să Te cunosc mai mult. Citeam pilde şi rosteam rugăciuni. Aşteptam cu nerăbdare zilele de duminică sau alte zile închinate Ţie şi mergeam la biserică, unde, după priceperea mea, Îţi aduceam cântări de mulţumire şi slavă. Am început să devin Bunătatea şi Dragostea Ta. Binecuvântarea şi harul Tău mă înconjurau şi mă însoţeau peste tot. Toată fiinţa mea rezona cu cântările din timpul Sfintei Liturghii. Am început să-Ţi cânt din ce în ce mai mult şi mai frumos. Tu m-ai ridicat deasupra celor care mă considerau inferioară lor şi i-ai smerit pe ei, iar mie mi-ai arătat cât de bun şi drept eşti. Încetul cu încetul, am înţeles că dacă mama naturală nu m-ar fi părăsit, eu nu aş fi avut aceleaşi şanse să mă descopăr şi că Tu, Doamne, mi i-ai trimis pe părinţii aceştia pe care i-ai ştiut capabili, responsabili şi cu frică de Dumnezeu. Aşa ai devenit confidentul meu cel mai bun, pe umărul căruia îmi plâng neîmplinirile şi căruia îmi deschid larg uşile sufletului, pentru a-i mărturisi toate ispitele.

Şi, indiferent de ce am gândit sau rostit, Tu nu m-ai depărtat de la Tine, dimpotrivă, mi-ai arătat căile pe care trebuie să merg pentru a avea o viaţă creştinească şi a câştiga Împărăţia cerească cea mult râvnită de tot omul drept credincios.

Am înţeles, Doamne, de ce păsările zboară spre cer! Ca să nu se depărteze de Tine şi să-ţi fie cât mai aproape. În rugăciune, mă simt asemenea unei păsări care, cu aripi îngereşti, se înalţă către Tine. Tu, Doamne, eşti pretutindeni, iar atât timp cât Tu crezi în mine, eu nu o să dezamăgesc. Sufletul meu este împăcat cu mine însămi de când Te-am cunoscut prima dată, în visul cu „Icoanele”. Atunci am promis că nu voi înceta să mulţumesc tuturor celor care, sub orice formă, au contribuit la zâmbetul din ochii şi din inima mea.

În încheiere, Doamne, vreau să Te asigur de sinceritatea acestor gânduri, aşternute din tot sufletul pe filele vieţii mele. Nădăjduiesc că nu sunt gânduri efemere şi că icoana credinţei îmi va călăuzi zborul spre lumi senine.

Cu dragoste și credință, Daniela