Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie HomePage „A înconjurat pentru totdeauna cu strălucire numele românilor”

„A înconjurat pentru totdeauna cu strălucire numele românilor”

Un articol de: Augustin Păunoiu - 09 Aug, 2015

Mihai Viteazul nu are egal printre ai săi decât pe Ioan Corvin și Ștefan cel Mare. Politician înzestrat, a știut să țină în șah timp de opt ani Ungaria, Polonia și Poarta. Ilustru om de arme și mare căpitan, a știut să le învingă întotdeauna. 9 august 1601 rămâne o pagină neagră în istoria românilor. Mihai nu a meritat o moarte atât de neașteptată și un sfârșit atât de nedrept și crud. Dacă ar fi fost mai prevăzător, mai gata la minciuni și la călcarea jurămintelor, stăpânirea lui s-ar fi prelungit, afirma N. Iorga. Dar amintirea i-ar fi rămas alta, și el n-ar fi cum este, un chip de curată și desăvârșită poezie tragică.

Mihai nu a fost crescut la curtea domnească cu rigori și cutume de neclintit. Sufletul lui nu a fost educat în spiritul urii și al egoismului dinastic. A trăit printre oameni simpli, din popor, printre negustori și boieri. Mihai, spun cronicile, era „creștin cu milă pentru săraci și cu frică de Dumnezeu”, având o „inimă deschisă și lipsită de răutate”.

Acest comportament sensibil, plin de omenie se poate observa cu acuratețe din relatările contemporanilor care l-au cunoscut. Polcovnicul Walentyn Walawski, comandantul cazacilor, scria la 24 decembrie 1599 din Turda despre domnul român: „... când mergem la dânsul ne primește pe noi, polcovnici și rotmiștri, cu mare cinste; la masă ședem cu el și nu ne privește ca un domn, ci se poartă cu noi ca un tovarăș de luptă. Aproape nu trece o zi să nu ne dea nouă câte ceva din al său, ca haine, blănuri scumpe, cât și galbeni. Nu se zgârcește cu banii și la masă închină el pentru sănătatea slugilor sărace și le dă chiar cu mâna sa mâncăruri, îndestulându-le bine cu galbeni”.

Viața lui Mihai stă sub semnul milostivirii divine

Încă de când era ban al Craiovei, „scornindu-i-se nume cum că iaste fecior de domn”, voievodul țării, Alexandru cel Rău, a trimis să-l prindă spre a fi pedepsit cu moartea ca unul care umbla după domnie. Execuția trebuia să aibă loc fără alt termen de judecată. Adus la București, sub escortă, Mihai trece pe lângă Biserica Albă, la vremea Liturghiei. Cronica lui Radu Popescu arată că banul Craiovei a cerut armășeilor care-l înconjurau să-l lase să asculte slujba. A intrat în biserică, s-a rugat și a făgăduit Sfântului Nicolae, hramul Bisericii Albe, că, de-l va mântui, o să-i facă mănăstire în numele lui, ceea ce a și împlinit.
Ruga i-a fost ascultată, căci o mărturie contemporană ungurească ne încredințează că țiganul călău, atunci când Mihai a urcat pe eșafod, n-a cutezat să-i taie capul. Intervenția imediată și jurămintele boierilor l-au înduplecat mai apoi pe Vodă să-și schimbe hotărârea.

Cardinalul Bathory

Dar despre sufletul lui curat, care nu știa ce înseamnă răutatea, ne aduce mărturie o întâmplare de neimaginat, petrecută după bătălia de la Șelimbăr.
Principele Ardealului de atunci, cardinalul Andrei Ba­thory, a reținut în două rânduri banii trimiși lui Mihai de Rudolf al II-lea și papa Clement al VIII-lea pentru plata soldaților, fapt care a provocat o mare zarvă în oștirea românului. Mai mult, cardinalul, cu o insolență fără margini, a trimis sol la Mihai ca `să-i lase Țara Românească, să-i facă jurământ de supușenie și să înceteze lupta contra turcilor”. Da, principele maghiar îi trimitea vorbă să părăsească țara, adică domnia, pentru că nu-l suferă turcii și el, cardinalul, era hotărât să se alieze cu otomanii.
Lupta dintre cei doi era inevitabilă. Cineva trebuia să piardă și acela a fost Bathory. Învins la Șelimbăr, Andrei a fugit spre Moldova, dar a fost prins de secui și decapitat. După această faptă, i-a fost adus lui Mihai capul adversarului său. Iată relatarea: „Mihai a luat acest cap, a început să-l sărute plângând. Apoi a trimis după trupul cardinalului. La sosire, românul i-a ieșit înainte cu mare alai, cu întreaga sa oaste din Alba Iulia. Pe urmă, a cincea zi, a însoțit trupul cu cinste până la mormântul din biserica mare de la Alba Iulia. El însuși ducea lumânarea după mort și l-a îngropat acolo”.
Mihai a fost pus domn pe tronul Țării Românești cu ajutorul lui Andronic Cantacuzino, capuchehaie la Poartă pentru afacerile Țării Românești. Influența lui Andronic pe lângă turci devenise foarte importantă. Ajuns pe scaunul țării, Mihai Viteazul și-a îndreptat privirile spre creștinătate din primul moment. Occidentul prin „Sfânta Ligă” se coaliza împotriva turcilor. Această mișcare el o atribuie Atotputernicului, căci scria ducelui de Toscana: „Băgând eu de seamă că turcii poartă gând rău în paguba și nimicirea creștinilor, mă socotii să rup, cu orice preț, învoiala și să mă alătur la creștină­tate în pofida lor. Pentru aceasta mă rugai lui Dumnezeu să-mi dea o bună inspirație, ceea ce se și întâmplă”. Gestul lui Mihai putea să-l coste viața, fiindcă își făcuse astfel dușmani de moarte, însetați după sângele său, pe turci. Țara lui era în imediata lor apropiere, deci avea să le înfrunte mânia negreșit. Mijloace să le reziste nu prea avea și de aceea în nenumărate rânduri a trimis apeluri către popoarele creștine din jur. Dar așa cum s-a văzut mai sus, când împăratul Vienei și papa de la Roma îi trimiteau bani pentru plata oștirii, cardinalul Bathory oprea fondurile pentru sine. Transilvanul nu realiza că, în lipsa lui Mihai, singurul care le putea ține piept turcilor, vor trebui să treacă aproape 100 de ani (1686) până când coaliția antiotomană va recuceri Buda din mâinile păgânilor.

„N-am nici o pricină din partea lor să port război cu turcii... Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui întregii creștinătăți”

Prima bătălie importantă, dată de Mihai împotriva turcilor și tătarilor, a fost la Șerpătești, în 23 ianuarie 1595. Victoria românilor a avut un larg ecou, cronicarul ungur Szamosközy relatând: „La Șerpătești, înainte de răsăritul soarelui, în iarna aceea cumplită, Mihai îi nimici, în vremea cât ar fierbe un ou, de n-a scăpat nici unul… Au pierit acolo nepotul hanului tătăresc și imbrohorul; multe prăzi au luat atunci, căci numai bogățiile hanului tătăresc erau încărcate pe șase cai albi”.
A doua luptă împotriva otomanilor, câștigată, de asemenea, a fost cea de la Călugăreni, Giurgiu, din 13/23 august 1595. Raportul dintre forțe era 1 la 5 în favoarea otomanilor. Oastea domnului român nu depășea 10.000 de oameni, în timp ce a turcilor era de cinci ori mai mare. Discuția pe care a avut-o înainte de luptă cu câteva săptămâni cu solul polonez arăta diferența numerică a celor două oști și miza acestei lupte: „Plec mâine cu ajutorul lui Dumnezeu să le împiedic turcilor, cât voi putea, trecerea Dunării... N-am nici o pricină din partea lor să port război cu ei... Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui lui Hristos și al întregii creștinătăți. Văd cu ochii însă că n-am destulă putere să le rezist. Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă... căci se vor răspândi peste tot. Căci eu nu am avut de la turci nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu săracă țara noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine. De aceea, rog să nu ne părăsiți și să nu ne lăsați fără ajutor, pentru că sunteți datori pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne ajutați și să veniți pentru mântuirea creștinătății”.

„Șuvoiul turcesc venea necontenit mărindu-se...”

Adversarii lui Mihai erau conduși de vizirul Sinan Pașa, în vârstă de 83 de ani, căruia i se alăturau trupele a patru comandanți turci: Mustafa Pașa, Husein Pașa, Haidar Khidr Pașa și Hasan Pașa.
Valahii au atacat primii, surprinzând armata islamică. Deru­tați de îndrăzneala „ghiaurilor”, păgânii s-au trezit și, printr-un iureș nespus de sălbatic, au reușit să stăvilească înaintarea creștinilor. Mihai Vodă introduce după mai multe ore de luptă câteva cete de pedestrași odihniți; cei care luptaseră mai bine de patru ceasuri abia se mai puteau ține pe picioare. Iată ce consemnează și cronicile: „Lupta era tare din amândouă părțile, dar valahii văd mereu cum șuvoiul turcesc venea necontenit mărindu-se și oricâți cădeau în luptă, alții îndoiți sau întreiți le luau locul. Numărul mare al turcilor izbuti să-i îndepărteze de podul Neajlovului pe bravii apărători români care luptaseră toată ziua”. Atunci când soarele era gata să apună, voievodul valah intră pe câmpul de luptă. „Bizuindu-se pe ajutorul cerului și pe dreptatea cauzei sale”, Mihai își dă seama că fără el românii vor fi înfrânți. Și atunci, sesizând momentul psihologic al bătăliei, face acel act de mare curaj cu care trece în legendă, acum fiindu-i pecetluit supranumele de Viteazul.
Dar să lăsăm cronica a vorbi: „Vodă a pornit însuși cu sabia în mână și vitejii lui după dânsul au intrat ca lupii în oi. Iară Mihai ca un fulger umbla prin oaste, tăind și oborând jos, și cu mâna lui pe Caraiman Pașa (Haidar Khidr Pașa) l-au tăiat... Era să-l ajungă pe Hasan Pașa, să-l taie cu mâna lui, însă au scăpat”.
Văzând că se apropie dezastrul înfrângerii „steagurilor strălucitoare”, Sinan Pașa intervine în luptă pe calul său cel semeț, încurajându-i pe otomani. Marele vizir a fost recunoscut imediat și o lance i-a străpuns obrajii, zburându-i și dinții pe care-i mai avea în gură.
Turcii se retrag în debandadă, lăsând pe câmpurile de luptă 15 tunuri și mai multe steaguri, printre care și steagul verde al profetului, foarte prețuit și respectat de islamici. Pierderea acestui din urmă steag a fost regretată cu mare durere de otomani pentru că ei îl considerau sfânt.
Vestea înfrângerii a ajuns repede și la urechile sultanului. Din cauza eșecului suferit de Sinan la Călugăreni, „într-atât se tulbură sultanul Mehmet că rămase fără să mănânce câteva ceasuri...”

„O așa pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”

Cancelariile occidentale au primit cu bucurie izbânda lui Mihai asupra musulmanilor. Agentul englez de la Constantinopol, Edward Barton, trimitea un raport la Londra în care dădea amănunte despre campania lui Sinan Pașa în Valahia și în special despre bătălia de la Neajlov: „Cu siguranță, este un lucru demn de cea mai mare conside­rație și glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, anume, ca să învingă oștile marelui sultan”.
După această luptă, Vodă s-a retras spre Târgoviște, unde a așteptat ajutoarele militare promise din partea lui Sigismund Bathory, dar ardelenii nu au venit. Sinan Pașa a pornit în urmărirea oștii `ghiaure“. Otomanii au intrat în București, iar vizirul a poruncit ca toate bisericile din oraș să fie transformate în moschei. A fost construită o fortărea­ță în jurul Mănăstirii Radu-Vodă. Turcii s-au dedat unui jaf cumplit. Au dat foc așezărilor și culturilor agricole, au scos din pământ vițele-de-vie, au luat vitele sătenilor și au făcut peste 20.000 de robi pe care i-au trimis la Constantinopol.
Dar în timp ce Sinan Pașa se pregătea să plece în urmărirea oștilor valahe, a ajuns vestea că principele Ardealului, Sigismund Bathory, a trecut munții cu oaste, venind în ajutorul lui Mihai. Știrea că armata creștinilor în fruntea căreia se afla domnul valah l-a speriat atât de tare pe pașă, încât a ordonat retragerea fără să mai aștepte confruntarea cu el. La 11/21 octombrie, după ce a minat fortificația ridicată la Radu-Vodă, turcii au pornit spre Dunăre.
Dar Mihai i-a prins înainte de trecerea fluviului. A atacat cu cavaleria ariergarda otomană care rămăsese de strajă la prăzile aflate la capul podului, pe malul valah al Dunării. Artileria crești­nă a lovit în plin și a deteriorat podul. Otomanii, care se înghesuiau să treacă podul cu tunurile și ceea ce jefuiseră din Țara Românească au căzut în Dunăre. Mulți s-au înecat. Cuprins de groază, Sinan, de pe malul celălalt al Dunării, privea cum creștinii îi decimau ariergarda. Elita akîngiilor, altădată spaima Europei, era distrusă. Sângele turcilor uciși înroșise apele fluviului. Dezastrul era total. O recunosc și cronicile turcești. Ibrahim Pecevi: „O așa pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”. Mustafa Naima: „O asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere n-a mai fost pomenită în istorie”.
În urma acestei campanii, Sinan Pașa a fost mazilit la 18/28 noiembrie 1595.
Dar țara era epuizată din cauza acestor lupte. Pentru că românii se împuținaseră, au fost aduși coloniști din Bulgaria. Mihai s-a îngrijit de adăpostirea și asigurarea traiului tuturor locuitorilor. A adus din Ardeal vite, alimente și semințe pe care le-a împărțit poporului în vederea asigurării semănăturilor din primăvara anului 1596. Chiar și cetatea de scaun a trebuit să fie mutată de la București la Târgo­viște fiindcă orașul lui Bucur era distrus și pustiit.
Peste numai trei ani, în toamna lui 1599, la 18/28 octombrie, Mihai cucerește Ardealul în urma luptei de la Șelimbăr, unde înfrânge pe principele Andrei Bathory.
Stăpân pe Transilvania, Vodă era neliniștit de atitudinea dușmănoasă a lui Ieremia Vodă. Pentru aceasta, în mai 1600, trece munții cu armata și în mai puțin de trei săptămâni toată țara Moldovei i se închină. Astfel, într-un document din 6 iulie 1600 Mihai semna cu următoarea titulatură: „Domn al Țării Româ­nești și Ardealului și a toată țara Moldovei”.

„Fiecare e Jupiter în cerul său, iar nu într-al altuia”

Din august 1600, adică imediat după unificarea celor trei provincii românești sub un singur sceptru, diplomația imperială habsburgică a lucrat cu perfidie și cinism la eliminarea voievodului valah care stătea de strajă la hotarul Ardealului. Mihai pierde lupta de la Mirăslău (18 septembrie 1600) contra lui Gheor­ghe Basta, dar explică acest eșec în memoriul adresat împăratului Rudolf al II-lea astfel: „Eu, creștin fiind și neînvățat a mă bate împotriva creștinilor, deși eram împins de nevoie, nu m-am luptat după cum eram deprins, ca împotriva dușmanului firesc, înflăcărând pe ai mei cu cuvântul și cu pilda mea și înfruntând eu însumi cea dintâi lovitură a dușmanului. Ci, văzând înaintea mea oaste crești­nă, nu am sprijinit, după obiceiul meu, cel dintâi atac, ci m-am retras, nu pentru că aveam oaste mult mai mică, nici pentru că aș fi pierdut încrederea, ci pentru că mă îngrozeam a muia în sânge de creștin o sabie ce băuse până acum atâta sânge de păgâni. Și astfel, oștenii mei, deprinși a mă vedea în luptă întotdeauna în fruntea lor, de astă dată, nevăzându-mă de față, au devenit neîncrezători și au părăsit în grabă lupta, nu de frică, ci temându-se ca nu cumva să mi se fi întâmplat mie vreo nenorocire”.
Turcii intraseră și ei în Țara Românească pârjolind totul în calea lor. Mihai era într-o situa­ție dificilă. Nemaiavând cu ce să plătească soldații angajați, a slobozit o parte dintre ei. Voievodul român pleacă la Viena și Praga pentru a stabili un nou acord cu împăratul. Acesta îi ceruse să renunțe la Ardeal, pe care ar fi trebuit să i-l cedeze lui Georgio Basta. Întors în țară cu armată întărită, Mihai nu e dispus să renunțe la Ardeal. Iar atunci când este chemat la ordine de Basta, el spune emisarului occidental: „Vor să-mi dea mie ordine cei ce n-au nici un drept asupra mea... Cine sunt acești Rudolfi și cezari de care îmi vorbește unul ca Basta? Sau cine este acest Basta pe care mi-l trimite Rudolf ca monitor? Cum? În aceste trei țări ale Daciei, supuse cu primejdia vieții mele, dobândite prin victoriile mele, mai cutează încă cineva să-mi prescrie legile îndurării (cu voia Celui de sus), ale prudenței, ale înțelegerilor și ale alianțelor? Basta, dacă voiești a grăi, domnește peste ai tăi, iar pe mine să mă lași în pace, pentru că în treburile mele și în țările supuse cu brațul meu nu recunosc pe nimeni deasupra mea, necum pe un Basta și nici pe vreun Rudolf și pe alți cezari. Fiecare e Jupiter în cerul său, iar nu într-al altuia”.

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu...”

Reacția lui Mihai Viteazul nu va fi trecută cu vederea. Așa că, în dimineața duminicii de 9/19 august 1601, cei doi căpitani ai generalului Basta, germanul Petz și valonul Beaury, au intrat în cortul domnului român și, declarându-l prizonierul împăratului, l-au ucis cu halebardele și i-au tăiat capul, după cum consemnează și cronica: „Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru că nu știuse, nici se înprilejise (găsise, aflase) sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”. Mihai avea atunci 43 de ani neîmpliniți.
Toate cronicile, atât cele maghiare, cât și cele occidentale, cu excepția celei de la cancelaria habsburgică, au regretat moartea lui Mihai. Ungurul Petthö Gergely scria: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neaștep­tate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv... pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”. Richard Knolles: „O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros... cel de care sultanul se temea atât de mult tocmai în palatul său de la Constantinopol, mai mult decât tot restul comandanților împăratului”. Christian von Engel: „A pierit un principe valah de interes universal”. Ucigașii lui Mihai nu au fost până la urmă cei de care el se temea mai mult, turcii, ci chiar partenerii creștini în lupta dusă împotriva musulmanilor, soldații generalului Georgio Basta. (Surse: prof. Cristian Marin, Mihai Viteazul, restauratorul Daciei și al Bisericii strămoșești; pr. prof. dr. Niculae Șerbănescu, Dimensiunea religioasă a personalității domnitorului Mihai Viteazul)

Patria română

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoșii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Și la Neajlov te făcură
Fără dinți, Sinane, în gură,
Și punând dușmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roșii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoșii! (George Coșbuc)