Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Bisericuța de lemn din raiul de la Pârvești

Bisericuța de lemn din raiul de la Pârvești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 01 Noiembrie 2015

Capăt de drum și de lume, sub chip de frumusețe desăvârșită, așa ni se înfățișează Albia Pârveștilor, căușul de sub pădure în care e așezată biserica de lemn. Locul pare ireal. Ca și cum Dumnezeu, în imensa-I bunătate, a croit, la Facerea lumii, și un rai mai mic, aici, la Pârvești, în județul Vaslui.

Călătoria spre Mănăstirea Pârvești, pitită pe sub codrii vechi ai Vasluiului, la loc retras, abia știut de lume, e una dintre acelea pe care n-o uiți o viață. Și nu pentru drumul greu sau distanța mare de străbătut, ci pentru că, odată ajuns acolo, începi a înțelege cum arată raiul.

Harta e cam zgârcită cu drumurile, și pe aici, la fel ca în tot ținutul Vasluiului, așa că incursiunea te ține în suspans. După ce cârmești din E85, te întâmpină un drum de asfalt, e drept nițel cam ciuruit, dar acceptabil, față de groaznicele căi de acces din alte zone ale județului. Apoi, prin sate, gropile se tot răresc, până dispar cu totul. Asfaltul devine fin, impecabil, ca un văl de mătase. Așa că urci versantul în fuga mare, fără să-ți pese de panta uriașă și de curbele ce se răsucesc una după alta. În vârf de deal minunea se stinge. Spre dreapta, prin câmp deschis, pe lângă pădure, un drumeag de piatră ți se așterne dinainte, gata să te ia în spate. Câmpul se pregătește de toamnă, așa că parcelele colorate de luminile sfârșitului de vară seamănă cu un bazar oriental, în care negustorii și-au scos pe tarabă țesături vesele, colorate, îmbietoare. În zare, pe orizont, abia se disting alte loturi, împărțite după socoteli pe care doar pământul le cunoaște, ca niște petice năstruș­nice. Porumbiștile se văd cel mai bine, cu texturile lor delicate, de catifea cafenie. Curând și pustietatea asta rămâne în urmă. Drumul de piatră își mai sugrumă din lărgime, înaintând prudent. În vale, se văd acoperișuri mici și puzderie de pomi. Din sătucul ăsta cotim spre Pârvești, la fel de prudenți ca drumul de până acum, căci calea, deși pietruită, e tot mai anevoioasă, iar ploaia începe să ne dea de furcă. Numai un pic și ajungem în poarta mănăstirii.

Capăt de drum și de lume, sub chip de frumusețe desăvâr­șită, așa ni se înfățișează Albia Pârveștilor, căușul de sub pădure în care e așezată biserica de lemn. Locul pare ireal. Ca și cum Dumnezeu, în imensa-I bunătate, a croit, la Facerea Lumii, și un rai mai mic, aici, la Pârvești. De frică să nu fie doar o închipuire, ai vrea să-ți poți ține respirația. Să nu tulburi cu nimic frumusețea ce s-a desăvârșit în culcușul văii.

Sub picurii grei ai ploii mocănești, verdele livezii și al ierbii și-a sporit tonurile. Aleile de flori s-au primenit și ele; culorile sunt vii, puternice, pătrunzătoare. În spatele merilor mustind de rod se vede biserica de lemn, ostaș blând, îmbrăcat în platoșă cenușie, de lemn. În față, pe dâmb, șade clopotnița - fratele mai mic - cu aceeași dulamă de bârne. Și, pe fundal, ca un acoperământ grijuliu, se întinde Pădurea Călugărița, bătrână ca o Sfântă Vineri, dătătoare de viață ca o zi de duminică. În raiul ăsta, zgomote nu există; doar șuierul difuz al frunzișului din codru și țipătul stingher al vreunei păsări cuibărite primprejur. În rest, vorba unui creștin ajuns aici tocmai din sudul României, „îți plesnesc urechile de-atâta liniște”.

Măicuțele, cinci la număr, au grijă ca splendoarea asta să nu fie nicicum întinată. Ordine, bun gust, gingășie, rost și rânduială în toate, astea-s coordonatele micului așezământ. „E un loc mai retras aici, la noi. Se ajunge greu. Dar e atâta liniște! Știți, să ai liniște pe dinăuntru e mai important decât toate bogățiile lumii”, îmi spune maica stareță Antonia Bălău.

Și mai e ceva aici, ceva ce numai cu sufletul poți simți și atinge: duhul locului.

Bisericuța, vitregită de vremuri

Bisericuța de lemn, cea în jurul căreia s-a închegat această uluitoare vatră de frumusețe și spiritualitate, are o istorie pe cât de lungă, pe atât de plină de drame. Tradiția reține existența unui locaș de bârne, tot pe acest loc, din veacul al XVII-lea. Atunci ar fi fost adusă din satul Dărăști, sub poala pădurii, o biserică de lemn ctitorită la 1666 de vornicul de poartă Apostol Talpeș și de postelnicii Ioan și Simion Popescu, servind drept schit de călugări. Așezată în pâlnia dintre două dealuri, pe locul numit „Albie”, această bisericuță s-a degradat atât de tare, încât la începutul secolului al XIX-lea devenise de nefolosit. Tocmai de aceea, urmașii familiei ctitorilor, monahul Nicodim Popescu, Gheor­ghe Gociu serdar și Ioan Nedelcu au construit, din temelii, o nouă biserică de lemn, între anii 1816 şi 1820. Schitul a devenit vestit în toată zona, atât pentru viața duhovnicească intensă, cât și pentru frumusețea locului, și atunci, ca și acum, cu neputință să încapă în cuvinte. După 1864, când Cuza a ordonat secularizarea averilor mănăsti­rești, schitul a fost închis, iar biserica a devenit filie a Parohiei Puntișani. Din păcate, odată cu desființarea așezământului mănăstiresc, au fost distruse toate documentele și cărțile cu însemnări din decursul istoriei sale, într-un cuvânt toată arhiva, astfel că bisericuța a rămas, cumva, suspendată între veacuri, cu identitatea pierdută pentru totdeauna. Doar trupul bătrân, de bârne, al locașului a rămas să ducă mai departe, în timp, povestea acestui loc binecuvântat. „La secularizare, a fost arsă toată arhiva mănăstirii, așa că prea multe date, prea multe infor­mații despre istoria ei, despre pământurile și pădurile ce i-au aparținut nu avem. Se mai văd urmele chiliilor, pe lângă biseri­cuță. Mai este și un mormânt, despre care bătrânii satului spun că ar fi fost al călugărilor, dar noi n-am făcut dezgropământ; deci, nu putem spune sigur că este așa”, explică maica stareță.

Pârveștii au redevenit vatră monahală în 1993, ca mănăstire de maici. „Noi am venit de la Mănăstirea Brâncoveni, dar suntem din Vaslui, majoritatea. Aici era ca un loc pustiu. Drumul până în sat era de pământ; rămâneai împotmolit la orice ploaie. Veneau oamenii și ne trăgeau cu boii din noroi, din zăpadă... Noi am făcut tot ce vedeți pe-aici, cât am putut și noi, că n-am putut prea mul­te...”, spune maica stareță.

Astăzi, ansamblul Mănăstirii Pârvești este format din biserica de lemn cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și din clopotnița de bârne ridicată tot în anii 1816-1820. Dar drama biseri­cuței nu s-a încheiat. Deși este monument istoric de interes național, de o importanță deosebită atât sub aspectul vechimii, cât și sub cel al arhitecturii în lemn de sorginte populară, aceasta se află azi la un pas de colaps. Și, dacă nu se va interveni urgent, istoria noastră comună va fi cu o pagină mai săracă. „Îmi vine să plâng când o văd. Uitați cum putrezește talpa și se duce... Bârnele pur și simplu se desfac din încheieturi. Într-o bună zi o să cedeze. În timpul slujbei, auzi cum trosnesc. Dușumeaua e la fel de putredă. Păcat că nu se alocă niște fonduri; o să o pierdem în curând”, spune cu amărăciune maica stareță.

Bisericuța a suferit mai multe reparații în decursul timpului: în 1886, în 1935 și ultima de amploare în 1974. Astăzi, fiind monument istoric de categoria A, orice reparație stă sub strictețea canoanele legislației monumentelor istorice, ceea ce face cu atât mai dificil și mai costisitor un proces complet de restaurare.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” a Mănăstirii Pârvești este construită din bârne de stejar, pe talpă de stejar și temelie uscată, de piatră. La colțuri, pereții de bârne sunt încheiați „în cheutoare dreaptă”.

Pridvorul a fost la început deschis, însă, în timp, din cauza curenților reci de aer, ce vin înspre Pădurea Călugărița, a fost căptușit cu scândură de brad, pentru a proteja interiorul.
La exterior se remarcă, sub console, brâul de denticuli sculp­tați în relief.

Acoperișul are învelitoare de șindrilă, la fel ca la început. Locașul prezintă trei turle acoperite cu tablă, cele care conferă grație și zveltețe monumentului.

Interiorul

La interior, liniștea se amplifică, calmul te învăluie, ca să uiți de toate și să-i poți da sufletului odihnă. Pereții de bârne s-au păstrat neacoperiți, ca și la exterior, așa că ai senzația că te afli într-o cetățuie blândă, în care timpul nu și-a risipit ceasurile, ci le-a sporit, încercând să ne arate măcar o fărâmă din chipul veșniciei. Supusă vremurilor crâncene prin care a trecut, bisericuța și-a pierdut din odoare și din cărțile de cult. A rămas în zestrea sa catapeteasma originală, însă pictura se află într-o accentuată stare de degradare. „Din păcate, și catapeteasma se desface. Am încercat pe toate căile să facem rost de finanțare, dar n-am reușit. Costurile sunt uriașe pentru noi. Un arhitect a estimat numai proiectul la 10 miliarde de lei vechi. E o sumă mult prea mare pentru noi”, spune maica Antonia.

Tot în patrimoniul locașului se găsește o casetă argintată cu părticele din moaștele Sfântului Mucenic Mina, aduse, potrivit istoricului mănăstirii, de un călugăr Simeon, un ciucure din veșmântul Sfântului Ioan Gură de Aur, precum și un policandru al vechii biserici de la 1666.

Satul lui Pârvu

Dincolo de ograda mănăstirii, înaintând pe drumeagul îngust, ajungi în mica așezare de la Pârvești. Satul își trage numele, conform tradiției orale, de la un oarecare Pârvu, fost proprietar al moșiei. Pârveștii n-au avut niciodată biserică, așa că oamenii vin și acum tot la mănăstire, iar în cimitirul din jur își îngroapă morții. Îmbătrânit, aproape pustiit și acum, ca și pe vremea regimului comunist, când era pe cale de dispariție, satul aparține din punct de vedere administrativ comunei Costești. Așezarea, extrem de izolată, se află la circa 35 de kilometri de orașul Vaslui, reșe­dința de județ.