Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie HomePage Imnurile Întâmpinării Domnului, „leagăn” al Luminii

Imnurile Întâmpinării Domnului, „leagăn” al Luminii

Un articol de: Lucian Petroaia - 02 Feb, 2019

În ziua a 40-a de la Naşterea Domnului, creştinătatea prăznuieşte un moment semnificativ legat de viaţa pământească a Mântuitorului, aducerea Lui, ca Prunc, la templu. În vechime, creştinii aprindeau făclii de ceară, pe care le purtau în mâini, arătând „strălucirea luminii divine”, dar şi „luminile strălucitoare ale sufletelor” care Îl întâmpină pe Hristos, după cum tâlcuieşte Sfântul Sofronie al Ierusalimului. Și astăzi, poporul nostru ortodox se bucură de acest praznic împărătesc, numit „Întâmpinarea Domnului” sau „Stretenia”.

Despre acest eveniment consemnează, detaliat, Sfântul Luca în Evanghelie (cap. 2, 22-40), arătând că Maica Domnului vine cu Pruncul la templu, la sorocul cerut de legea mozaică – „când s-au împlinit zilele curăţirii ei” (Levitic 12, 4), pentru a-L afierosi (închina) Domnului (Ieşirea 13, 12; 22, 29; Numerii 8, 16). Ritualul presupunea aducerea, pentru jertfă, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbei (Leviticul 12, 8).

Din însemnările pe care le lasă pelerina Egeria în „Jurnalul” său, cât şi din alte surse, aflăm că această sărbătoare se ţinea, cu fast, la Ierusalim încă din veacul al IV-lea. În secolele V-VI, sărbătoarea se extinde în tot Răsăritul creştin, apoi se generalizează în întreaga creştinătate, având o particularitate: creştinii aprindeau făclii de ceară, pe care le purtau toţi în mâini, arătând astfel „strălucirea luminii divine”, dar şi „luminile strălucitoare ale sufletelor” care Îl întâmpină pe Hristos, după cum tâlcuieşte Sfântul Sofronie al Ierusalimului. Dată fiind „ţinerea” cu mare cinste a acestui praznic, mulţi dintre cunoscuţii scriitori de cântări şi melozi ai Bisericii Ortodoxe s-au străduit a înfrumuseţa sărbătoarea prin compoziţii imnografice de rafinament. Amintim aici de Sfinţii Roman Melodul, Ioan Damaschinul, Andrei Criteanul şi Cosma al Maiumei, de Patriarhul Gherman, de Anatolie şi Andrei Pirus. Aceste „faceri imnografice” ilustrează şi desluşesc multe dintre sensurile teologice şi duhovniceşti ale praznicului.

Pruncul

Cine este acest Prunc, între ceilalţi copii aduşi la templu, în jurul Căruia toţi exultă? E întrebarea care, cu certitudine, îi frământa pe martorii oculari ai evenimentului. Aparent un copil obişnuit, Pruncul Iisus este „Cel Unul Născut din Tatăl mai ­îna­in­te de veci şi Unul Născut din Fecioară” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a III-a) şi „Cuvântul cel fără de început, Pricinuitorul fiinţei tuturor” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IV-a). Imnografii doxologesc şi mărturisesc, deci, pe Fiul lui Dumnezeu, Care Se întrupează, Se naşte şi Se arată ca Prunc, El fiind „Lumina cea Neînserată, Cel ce stăpâneşte pacea…” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a V-a) şi „Mântuirea Care a venit popoarelor de la Dumnezeu” (Catavasie, Canonul Utreniei, Cântarea a VI-a).

Fiul lui Dumnezeu vine în Templu, ca Prunc, fiind de fapt „Făcătorul Legii şi Stăpânul tuturor…”, pentru a-Şi începe lucrarea Sa de mântuire a omului şi de restaurare a întregii creaţii. Pe de o parte, El împlineşte Legea, dar mai mult o de­săvârşeşte prin aceea că, în Persoana Sa, El aduce firea umană în ascultarea şi sub înrâurirea directă a firii Sale dumnezeieşti; „tămăduieşte firea umană de neascultare şi preface blestemul în binecuvântare”, după cum învaţă Sfântul Grigorie Palama.

Nu întâmplător, bătrânul Iosif pregătise pentru jertfă doi porumbei – simbol al păcii, nevinovăţiei şi blândeţii, după cum tâlcuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi două turturele – simbol al sfinţeniei şi al armoniei cu care urma să se umple întregul Cosmos, prin Hristos, precizează Sfântul Chiril al Alexandriei. Toate aceste calităţi aveau să se regăsească şi să se arate la cotele sublimului, în Persoana Domnului Care vine să „întindă mâna lui Adam” şi să îndrepte „pe cel întâi zidit, care prin înşelăciune ajunsese cu minte de prunc” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a III-a).

Bătrânul Simeon

El nu este un om obişnuit, nu este un moş învechit în zile. În textul imnografic este numit „dumnezeiescul bătrân” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a V-a), sintagma amintind de caracterizarea pe care i-o face Sfântul Evanghelist Luca: „Drept şi temător de Dumnezeu… şi Duhul Sfânt era asupra lui” (2, 25). El fusese, odinioară, „slujitorul cel ce a sfârşit de lucrat în umbra Legii” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IX-a). Aceasta este o aluzie la întâmplarea care face din neîncrezătorul traducător al textului de la Isaia 7, 14 subiectul unui miracol: depăşind cu mult epoca stăpânirii lui Ptolemeu Philadelphul, Simeon „nu poate muri” până ce nu are să vadă „cu ochii” pe Fecioara şi pe Pruncul dumnezeiesc. Nimeni însă nu a ştiut noima acelei „nemuriri” pe care bătrânul ascultător de graiul îngerului (ebraicul „simeon” se tâlcuieşte cu „ascultare”), exponent al poporului care aştepta pe Mesia, şi-o asumase fără voia lui. Toată viaţa sa, de peste trei veacuri şi jumătate (potrivit tradiţiei creştine), rămâne „tăinuitor al celor negrăite” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IV-a). Ţinuse taina în inima sa. Acum, când vede Pruncul şi pe Maica Lui, bătrânul devine, într-o clipă, „slujitorul propovăduitor al Harului celui nou” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IX-a). Simte că sub fragilitatea Pruncului pe Care Îl primeşte pe braţe Se ascunde Dumnezeu în atotputernicia Sa. Are acum certitudinea că Dumnezeu pogorâse ca Om între oameni. Înţelegând că vestirea îngerului şi aşteptarea i s-au împlinit, bătrânul uitat de timp strigă cu putere către Fecioara: „O, Preacurată! Bucură-te! Căci cuprinzi ca un Tron pe Dumnezeu! Foc porţi, Preacurată, şi mă înfricoşez… tu ca un cleşte, cu mâinile mă luminezi dându-mi pe Acela pe Care Îl porţi” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a V-a). Ochii săi, mai mult orbi decât văzători, străvăzând duhovniceşte în Prunc pe Însuşi Mesia, îi aduc înţelegerea că lucrarea dumnezeiască de mântuire a lumii a început. Împlinit în cuget, el rosteşte tulburătoarea rugăciune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”, text care a intrat în rânduiala Vecerniei. Bătrânul, hristofor cu mâinile sfinţite de dulcea şi mult-aşteptata povară, Mesia – Prunc, cere şi dezlegarea de a spune tuturor taina: „Luminează-mi sufletul şi cu lumină simţită să văd limpede şi să Te vestesc pe Tine Dumnezeu” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IX-a). Iar imnograful ne spune ce poate Simeon a mărturisi celor care văzuseră demult, proroceşte, „ca prin nor”, pe Mesia şi pe care are să-i întâlnească Dincolo, aşteptând şi ei izbăvirea din şeol, tărâmul umbrelor: „Lui Adam, celui ce locuieşte în iad, merg să-i dovedesc şi Evei să-i aduc bună vestire!” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a VII-a).

Maica şi Fecioara

Este învăluită în discreţie. Sfântul Luca Evanghelistul nu consemnează nici un cuvânt al ei rostit acum. Ea grăieşte prin însăşi prezenţa sa luminoasă şi prin persoana sa graţioasă, plină de lumină dumnezeiască, fapt pentru care imnografii o numesc: „sfinţita Maică, cea mai presus decât Templul” (Stihiră, Vecernia mare, la Litie), „Nor Uşor, pe care a venit Soarele Hristos” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea I), „Chivotul sfinţirii… Maică nepătată” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IV-a), „Cleştele cel tainic ce a luat în pântece pe Cărbunele Hristos” (Stihiră, Canonul Utreniei, Cântarea a IX-a). Prin Pruncul Cel împreună cu dânsa, pe ea o preacinsteşte bătrânul Simeon, care, deşi „om după fire, devine acum lăudător al ei, ca un înger”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Pe ea o laudă Prorociţa Ana, cea „logodită cu Templul” şi neîncetat-rugătoare, arătând tuturor că Pruncul cel minunat avea să aducă izbăvirea lumii. Pe ea o preaslăvesc imnografii, în chip unic, prin cântarea a IX-a din Canonul Utreniei, care, intonată dulce, seamănă cu un cântec de leagăn: „Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară ce în tine s-a săvârşit…”. În spaţiul monahal, aceste cântări specifice praznicului se numesc „Legănuşul” şi trimit la duioşia cu care Maica ţine Pruncul, Îl leagănă şi Îl proaduce la Altar. Scena, de o delicateţe necuvântată, a trecut şi în icoana praznicului, „cronică” în lumină, culoare, contururi şi har, care nuanţează textul imnografic.

Daruri ale praznicului pentru noi, cei de astăzi

Din locul său de aşteptare, bătrânul a suit în calendarul creştin, fiind cinstit, împreună cu Prorociţa Ana, în ziua de 3 februarie, ca „Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu”. Este cântat prin imnologii măiestrite şi acatist şi este invocat ca „apărător al copiilor mici”. Despre sfintele sale moaşte ştim că, sub împăratul Justin II (565-578), au fost aduse în Biserica Chalkoprateia din Bizanţ; răpite de cruciaţi, au ajuns o vreme în oraşul Zadar-Croaţia de astăzi, iar după 1243 au fost luate de veneţieni şi aşezate în fosta Biserică „San Simeone” din Veneţia.