Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova După cum ţi-e plânsul, aşa ţi-e şi postul

După cum ţi-e plânsul, aşa ţi-e şi postul

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 09 Mar, 2019

Peste două zile începe Postul cel Mare al Sfintelor Paşti. Liturgic, el este integrat în ceea ce numim perioada Triodului, care debutează cu trei săptămâni speciale, fiecare cu o rânduială diferită în privinţa (ne)postirii.

După Duminica Vameşului şi a Fariseului, în prima săptămână din Triod nu se posteşte deloc. Este dezlegare şi miercuri, şi vineri la toate bucatele. A doua are un regim obişnuit, adică miercuri şi vineri se posteşte. În a treia săptămână nu se mănâncă deloc carne, în nici una dintre zile, dar se mănâncă toate celelalte bucate, inclusiv în zilele de miercuri şi vineri. Întotdeauna m-am întrebat ce poate să semnifice faptul că fiecare săptămână are o rânduială diferită de celelalte. Ştim că în Biserică toate sunt aşezate cu un rost. Dar care?

Evident, nu pot avea pretenţia că am studiat exhaustiv această problematică. Dar toate tâlcuirile de care am cunoştinţă subliniază o abordare progresivă, o pregătire tot mai intensă în aceste trei săptămâni pentru debutul Postului Mare. Duhovniceşte, cu siguranţă aşa stau lucrurile. Drept dovadă sunt temele din duminicile ce precedă şi din cele ce încadrează aceste prime trei săptămâni din Triod. Dar din punctul de vedere al postului alimentar, lucrurile nu prea au logică. Cum putem spune că prima săptămână, cea în care este dezlegare totală, ar fi „pregătitoare” pentru un post care este cel mai aspru din tot anul liturgic? Asta îmi aduce aminte de cei ce petrec şi se desfată cu mâncăruri la lăsata secului. Că doar de a doua zi urmează „restricţiile” şi trebuie să „compenseze”. Sau de un călugăr care îmi povestea cum în primul său an de mănăstire fiind, ca frate începător, a mâncat peste măsură în ziua lăsatului sec de brânză – „crezând că asta îmi va ajunge pentru următoarele trei zile, primele din Postul Mare, când toată obştea trebuia să ţină post negru”. Dar a obţinut efectul contrar: chiar a doua zi după ce mâncase copios, i-a fost cumplit de foame. Experienţa ascetică ne arată că, pentru a putea ţine post aspru, este nevoie de o înfrânare graduală. Or, nu asta se întâmplă în cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare. Totul apare cumva fără noimă: mai întâi mâncăm de toate, apoi „obişnuit”, după care se renunţă la carne, dar pe toate celelalte le putem mânca în fiecare zi.

Nu cumva perioada aceasta, a primelor trei săptămâni din Triod, de fapt trebuie privită ca fiind un soi de întoarcere în timp? Nu cumva avem nevoie să înţelegem care este condiţia noastră de acum şi cum de s-a ajuns aici, cum am ajuns să ne naştem pe acest pământ al suferinţei, în această „vale a plângerii” (cf. Psalmi 83, 7)? Începutul Triodului este marcat de troparul: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!”. Pocăinţa este întoarcerea spre Dumnezeu. Ea poate fi jalonată şi simbolic, ca o călătorie înapoi în timp, până se ajunge la momentul în care omul pierde Raiul. Până conştientizează ce a pierdut.

Perioada premergătoare Postului Mare

În prima săptămână este harţi (adică dezlegare totală) în zilele de miercuri şi de vineri nu pentru ca trupul nostru să-şi facă „provizii” pentru mai târziu, când vine postul, ci pentru a vedea că nu ne putem pune nădejdea în mâncare - adică în cele create - pentru a dobândi îndumnezeirea. Această primă săptămână prefigurează şi perioada noutestamentară, căci neînfrânarea la mâncare e menită să-mi aducă aminte de cuvinte precum: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12) sau „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

În a doua săptămână, în care se posteşte două zile, suntem chemaţi să conştientizăm faptul că „omul nu se îndreptează din faptele Legii” (Galateni 2, 16). Călătoria noastră ajunge astfel în perioada veterotestamentară, când râvnitorii farisei posteau două zile, dar nu aflau „îndreptare” în această nevoinţă a lor. Urmează cea de a treia săptămână. Lăsatul sec de carne ne plasează, călătorind înapoi în timp, în epoca de până la Noe. Acesta şi familia sa au primit pentru prima dată în istoria omenirii permisiune de la Dumnezeu să mănânce carne (cf. Facerea 9, 2-3).

Se mănâncă, deci, orice, mai puţin carne, adică exact aşa cum a fost până la potop. Iar călătoria noastră „inversă”, de întoarcere către începutul istoriei unde se opreşte? La Duminica Izgonirii lui Adam din Rai! Întâmplare? Nicidecum. Am ajuns, iată, la debutul istoriei postedenice. Punct de inflexiune pentru călătoria noastră. De acum ne plasăm pe traseul istoriei mântuirii care culminează cu Răstignirea şi Învierea. Ne tânguim împreună cu Adam la poarta Raiului în zilele care urmează, primele din Postul Mare, începând chiar cu vecernia iertării. Postul negru sau cât mai aspru posibil pe care-l ţinem în prima săptămână, marcată de slujba Canonului Mare, este menit să producă în noi un „şoc” precum cel pe care l-au avut Adam şi Eva când au conştientizat că au pierdut Raiul, adică deplina comuniune cu Dumnezeu.

„Nu deznădăjdui. Eu ţi-am spus că vei cădea, dar şi că te poţi întoarce şi chiar întări apoi pe fraţii tăi”

Aşa cum căderea protopărinţilor s-a produs din neascultare şi din pricina neînfrânării de la a mânca, acum reîntoarcerea către Dumnezeu nu mai e posibilă decât prin înfrânare de la cele create şi alipirea totală de Creatorul şi Mântuitorul nostru. Lucru greu? Nu. Omeneşte vorbind, e imposibil. Doar cu harul Domnului putem face această dublă mişcare: dezlipire de cele materiale şi lipire de cele duhovniceşti. Postul scoate la iveală toate patimile noastre, tot iadul din noi. Dar cunoscându-ne astfel pe noi, aşa cum suntem - nu cum ne făceam iluzii că am fi -, vedem şi ce Dumnezeu minunat avem. Căci „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8). Ca să înţelegem mai bine această de... neînţeles prezenţă a lui Dumnezeu în căderile şi în slăbiciunile noastre, am să vă relatez un fapt pilduitor. Un stareţ de la o mănăstire din zilele noastre are obiceiul ca, în primele zile din Postul Mare sau când sunt rânduite zile de post negru, să meargă să stea în trapeză. Nu pentru a păzi acest loc în care mănâncă de regulă obştea, nici pentru a alunga pe cei ce ar îndrăzni, din slăbiciune, să caute un ceai sau o gură de pâine. Ci dimpotrivă, pentru a-l întări pe cel ce ar ajunge într-o astfel de situaţie, din compasiune şi solidaritate, ca să nu se acuze că ar fi singurul care, din neputinţa firii, cedează şi bea sau mănâncă ceva. Acest stareţ împlineşte astfel cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29). Dar ne aduce aminte şi de Mântuitorul care S-a rugat special pentru Petru „să nu piară credinţa lui” (cf. Luca 22, 32). Iar când vulcanicul apostol s-a lepădat de trei ori, special a privit Domnul spre el: nu ca să-l mustre („ţi-am spus eu!”), ci ca să-l întărească. Mântuitorul „S-a întors şi a privit spre Petru”, ca şi cum i-ar fi spus: „Nu deznădăjdui. Eu ţi-am spus că vei cădea, dar şi că te poţi întoarce şi chiar întări apoi pe fraţii tăi. Îndrăzneşte, eu nu renunţ la tine. Dacă pe Iuda l-am numit prieten când Mi-a dat sărutare de vânzător, pe tine cu atât mai mult te numesc prieten al Meu!”. Iar finalul acestui moment este cu totul edificator: „Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar” (Luca 22, 61-62). Acest „plâns cu amar” este specific celui ce caută duhul de pocăinţă în perioada Postului Mare. Nu e bocetul celui ce se plânge de foame sau scâncetul celui ce face urări de „post uşor”. Ci e plânsul celui care se ştie iubit în continuare de Dumnezeul pe Care L-a trădat, dar pe care Îl doreşte din nou. Nu plânsul deznădejdii, ci unul al regăsirii. După cum ţi-e plânsul, aşa ţi-e şi postul.