Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Filosofiei şi profesorilor mei, cu recunoştinţă

Filosofiei şi profesorilor mei, cu recunoştinţă

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 16 Feb, 2019

Se tot spune că prea des ajungem să vorbim despre cei ce ne-au ajutat în viaţă, care ne-au marcat traseul profesional sau cel spiritual, doar după vremelnica despărţire adusă de moarte. Constatăm, dar nu prea îndreptăm mare lucru la acest capitol.

Chiar în prima zi a acestui an, Iaşul universitar şi Academia Română sufereau o grea pierdere: Academicianul Teodor Dima, după opt decenii de viaţă, trecea la cele veşnice. Fiind parte din promoţia 1993-1997 a Facultăţii de Filosofie din Iaşi, am avut şansa de a-i fi student domnului profesor Dima. De domnia sa m-au apropiat, în mod special, două lucruri. Mai întâi faptul că, prin vot, am fost ales reprezentantul colegilor mei în Consiliul profesoral, apoi în Senatul Universităţii „Al. I. Cuza”, finalmente fiind ales şi pentru a-i reprezenta pe toţi studenţii UAIC în Biroul Senat. În aceste circumstanţe, am avut şansa de a colabora îndeaproape şi cu domnul profesor Teodor Dima, decan, pe atunci, al Facultăţii de Filosofie. M-au impresionat, încă de la început, blândeţea patriarhală a domniei sale, infinita sa disponibilitate la dialog, atitudinea prietenească - dar sobră, capacitatea de a dărui fără a pretinde nimic în schimb. Ca să nu mai amintesc de umorul fin şi de o sănătoasă poftă de viaţă care-i luminau mereu chipul. Toate acestea şi faptul că era o somitate în domeniul Logicii au condus, cumva firesc, la o a doua etapă a relaţiei noastre, de mai multă apropiere, prin faptul că l-am ales ca îndrumător pentru teza mea de licenţă cu titlul „Problema antinomiilor în discursul filosofic”.

Alegerea ca membru corespondent (în 1996), apoi ca membru titular (în 2011) al Academiei Române nu a adus schimbări în modul de a fi al omului şi profesorului Teodor Dima. Aceeaşi disponibilitate, aceeaşi naturaleţe. Domnia sa se regăsea cu totul într-o spusă a lui Noica. Era, în fapt, întruchiparea acestui citat care îi era foarte drag: „Nevinovăţia e o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul bun nu vede răul pentru că refuză să-i înveţe numele, să-l individualizeze, să-l ştie. Există răul şi în el; dar intră, nu ştiu cum, în altă compoziţie” (Constantin Noica, „Jurnal filozofic”, Humanitas, 1990, Bucureşti, p. 66). Când îl pomenesc la proscomidia ce precede Sfânta Liturghie, tot am această încredinţare, că la înfăţişarea în faţa Dreptului Judecător nu s-a aflat în inima regretatului şi iubitului profesor Teodor Dima decât „omul bun” despre care vorbeşte filosoful de la Păltiniş.

Se tot spune că prea des ajungem să vorbim despre cei ce ne-au ajutat în viaţă, care ne-au marcat traseul profesional sau cel spiritual, doar după vremelnica despărţire adusă de moarte. Constatăm, dar nu prea îndreptăm mare lucru la acest capitol. Iar eu aş dori să repar cumva această ingratitudine. Încep prin a mărturisi că eu, ca preot, ca publicist, ca om, dacă vreţi, datorez enorm Filosofiei şi profesorilor pe care i-am avut îndrumători la facultatea ieşeană. Regretatul profesor Adrian Neculau şi profesorii Anton Adămuţ, Petru Bejan, Dan Chiţoiu, Tudor Ghideanu, Ilie Fârte, Marius Dumitrescu, Nicolae Râmbu, Cătălin Dîrţu sau Valeriu Gherghel şi-au pus, la un moment dat, amprenta asupra formării mele. Nu pot să nu amintesc aici şi pe profesorul Mihai Nistor, cel căruia îi datorez lectura unei lucrări prin care am început a-mi modela o conştiinţă dogmatică: „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit” a lui Vladimir Losski. Tot în acei ani, profesorii Constantin Cucoş şi Nicu Gavriluţă, chiar dacă nu le-am fost student, domniile lor predând la alte secţii, erau (şi continuă să fie!) adevărate modele pentru mine, atât în plan profesional, intelectual, cât şi în plan spiritual, duhovnicesc.

Răspunsuri pe pământ la semne de întrebare desenate pe cer

Special am lăsat la urmă pe cel care a avut, totuşi, cel mai puternic impact în evoluţia mea, în saltul de la Filosofie la Teologie. Domnul profesor Ştefan Afloroaei (membru corespondent al Academiei Române din 2015) este cel care, chiar din anul întâi de facultate, ne-a vorbit, în cadrul cursului de „Interpretarea textelor filosofice”, despre autori patristici precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie de Nyssa. Cursurile şi cărţile, dar mai ales viaţa domniei sale mi-au inspirat, discret, dar constant apropierea de Teologie. Sub îndrumarea domnului profesor Afloroaei am elaborat şi susţinut o teză de doctorat dedicată „metafizicii eshatologice” a gânditorului creştin (ortodox!) Nicolai Berdiaev. În fond, a fost o paradoxală, pe de o parte, parafare academică a preocupărilor mele de ordin filosofic şi teologic, iar pe de alta - o despărţire amiabilă, dar definitivă de calea „iubitorului de înţelepciune”. De la metafizică la filocalie, mai pe scurt.

Trebuie să mai recunosc un lucru pe care-l datorez Filosofiei. În vara anului 1996, înainte de a începe cursurile ultimului an de studenţie, tot stăruiam asupra „Criticii raţiunii pure” a lui Immanuel Kant. Reflectam la ideea că noi putem afla multe informaţii despre un obiect aflat în faţa noastră, dar nu avem acces la „lucrul-în-sine” (numit numen). Tot aşa, avem acces la manifestările sufletului nostru - gânduri, trăiri, adică „fenomene” - dar nu la ceea ce este el „în sine”. Asta m-a cutremurat. Şi eu cum ajung la adâncul din mine? Şi atunci mi-am adus aminte de un cuvânt din Confesiunile Fericitului Augustin, la care ajunsesem graţie profesorului Anton Adămuţ: „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe”. M-au prins zorii cu aceste frământări, dar şi cu decizia - de neconceput pentru mine până atunci - de a mă îndrepta către Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Teologia m-a ajutat să merg mai departe pe drumul început la Filosofie. Spre exemplu, mi-a lămurit despre ce „altă compoziţie” e vorba în acel text al lui Noica amintit mai sus. Explicaţia o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci, ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic” (Filocalia, vol. III, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 31). Iar concluzia mea, de dublu licenţiat, aceasta este: Filosofia autentică provoacă, „ştie” cel mai bine cum să deseneze pe cer semne de întrebare (acel „nu ştiu cum” al lui Constantin Noica), dar Teologia oferă răspunsurile. Şi Calea. Şi Viaţa.