Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Nu pot să mă „acomodez” cu această lume. Iată drama, iată şi începutul pocăinţei

Nu pot să mă „acomodez” cu această lume. Iată drama, iată şi începutul pocăinţei

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 18 Mar, 2019

Adâncă, plină de înţelesuri, zguduitoare această primă săptămână a Postului Mare. Ca intensitate şi tensiune se apropie cel mai mult de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului. Atunci, în acele zile de dinainte de Răstignire, toată atenţia noastră se mută pe iubirea jertfelnică şi răscumpărătoare, pe ascultarea până la moarte a Mântuitorului. Debutul Postului Mare scoate la iveală însă drama omului care conştientizează „starea de aruncare” în lume (v. Heidegger).

Deja momentul de „lăsat al secului” este numit Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Plânsul lui Adam la poarta Raiului devine plânsul fiecăruia dintre noi, cei care realizăm ce am pierdut prin neascultare, prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu. Prin căderea noastră, lumea devine „pământ blestemat”, loc al ostenelii şi al suferinţei (cf. Facerea 3, 16-19). Cum s-ar spune, îl „tragem” în jos după noi. Ne-am pus nădejdea în „rodul pomului din mijlocul Raiului” (cf. Facerea 3, 3) şi ne-am trezit în afara spaţiului edenic. Am vrut să ne hrănim din cele create, nu din iubirea Creatorului, şi ne-am procopsit cu amărăciunea gurii mereu nesătule. Am ales autoîndumnezeirea şi am aflat moartea.

„Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume”

Nu avem cum să ne „acomodăm” cu o astfel de viaţă trăită biologic, chiar de am trăi câte 930 de ani, precum Adam. Sătui de zile, am cere şi noi să se curme acest supliciu existenţial. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos înseamnă şi parafarea unui „diagnostic” metafizic pus ucenicilor care „au lăsat toate” (Marcu 10, 22) şi au urmat Celui ce are „cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68): „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16; cf. Ioan 8, 23 şi Ioan 15, 19). Cu adevărat, nici noi nu suntem din această lume, „n-avem aici cetate stătătoare” (Evrei 13, 14).

De fiecare dată când mă întrebam de ce m-a chemat Dumnezeu la Taina Preoţiei, ştiindu-mă împovărat cu multe şi smintitoare păcate, primeam acelaşi răspuns: „Pentru că tu, deşi te-ai lăcomit adesea la cele lumeşti, ai ştiut dintotdeauna că nu eşti din această lume”. Într-adevăr, încă de când am început a fi conştient de faptul că exist, am trăit această inexplicabilă – multă vreme – inaderenţă la tot ceea ce însemna lumea. Chiar copil fiind, deşi perfect adaptabil, o resimţeam ca pe ceva străin. Reîntoarcerea, după vâltoarea tinereţii, în Biserică, a adus cu sine şi o reevaluare a relaţiei mele cu lumea. Tot străină îmi este şi acum, dar am început să învăţ să o integrez, să transfigurez relaţia cu ea prin puterea harului dumnezeiesc. Încât, uneori ne simţim minunat împreună. Dar numai atât cât ne cuprinde pe amândoi îmbrăţişarea Domnului.

A doua mare lucrare din această perioadă este faptul că postim aspru. Fie că e post negru pentru o vreme, fie că se mănâncă mai târziu sau foarte puţin, folosul e acelaşi. Înţelegem că suntem dependenţi de mâncare, că suntem pe moarte. Chiar şi dacă plesnim de sănătate şi de vigoare, fără a ne alimenta şi a bea apă „murim negreşit” (cf. Facerea 2, 17). Fragila noastră condiţie ne trimite iar cu gândul către Cel Ce este Viaţa şi Izvorul vieţii. Nu noi ne-am dat viaţă şi nu putem evita moartea, chiar dacă, prin iconomie divină, o amânăm o vreme. Dar Dumnezeu-Omul ne oferă Trupul şi Sângele Său, ca să avem „viaţă veşnică” (cf. Ioan 6, 54): „Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan 5, 26). Omul nu are „viaţă în sine”, ci primeşte viaţă. Mare lucru dacă înţelegem asta!

De unde vine calmul postitorului

În fine, o a treia lecţie la fel de importantă a primelor zile de post ne oferă Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Dialogul fără menajamente cu sufletul conturează soluţia ieşirii din acest impas ontologic. Exist. Exist în această lume căzută, în care nu mă regăsesc. Eu sunt părtaş la cădere şi autor al acestei căderi. Îmi asum integral, fără rezerve, fără cruţare această vină şi cer mila Domnului. Iată traseul pocăinţei. Sau cum zice cântarea: „Cad înaintea Ta şi aduc Ţie ca nişte lacrimi cuvintele mele: Păcătuit-am, cum n-a greşit nici desfrânata şi am făcut fărădelege ca nimeni altul pe pământ. Dar fie-Ţi milă, Stăpâne, de făptura ta şi iarăşi mă cheamă” (Cântarea a 7-a din Canonul Mare).

Această permanentă osândire de sine (nu plâns de milă!, nu învinovăţire maladivă!) aduce nu doar împăcarea cu Dumnezeu, ci şi odihnă în relaţia cu ceilalţi. Să exemplific. Pentru a dobândi smerenia, un anume om a fost învăţat să plătească pe cineva care să-l ocărască zilnic. După o vreme, acel om s-a întâlnit cu un altul, care i-a vorbit într-un context extrem de jignitor. Omul nostru nu doar că nu s-a supărat, chiar a râs. „De ce râzi?”, l-a întrebat cel ce-i vorbise atât de urât. „Păi, cum să nu râd?, replică omul nostru. Eu am plătit bani grei ca să fiu jignit de cineva, iar tu o faci acum gratis”. Iată de unde vine serenitatea postitorului. Iată de ce el nici „nu-şi smoleşte faţa”, nici nu e „trist ca făţarnicii” (cf. Matei 6, 16). Aceeaşi lume care îl doare până la disperare îl face şi să zâmbească. Paradoxul crucii asumate.