Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Poţi fi misionar în propria familie?

Poţi fi misionar în propria familie?

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 17 Sep, 2019

Sunt de înţeles cei care, citind titlul, au avut ca prim gând acela că nu ai cum să fii misionar în propria familie. Însuşi Mântuitorul, atunci când Şi-a început lucrarea publică, a fost respins de cei din Nazaret: „Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui” (Matei 13, 54-57). Şi nu doar că nu L-au crezut, dar au încercat chiar să-L omoare: „Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie” (Luca 4, 29). Nu doar concetăţenii Săi, dar nici rudele Sale cele mai apropiate „nu credeau în El” (Ioan 7, 5), nici fraţii Săi, nici surorile Sale amintiţi în Evanghelie - adică acei copii ai Dreptului Iosif din căsătoria sa (acesta era de mai mult timp văduv, când a luat ca logodnică pe Fecioara Maria). Într-atât de mult se smintiseră de faptele minunate şi de cuvintele lui Iisus încât, la un moment dat, rudele Sale „au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire” (Marcu 3, 21).

Haideţi să inventariem, pe scurt, care sunt motivele pentru care nici Hristos nu a fost primit şi nici cei ce-L mărturisesc pe El nu sunt bine primiţi de propria familie.

1) Oamenii sunt obişnuiţi să pună etichete, să considere că, după un timp de împreună-vieţuire, îi cunosc foarte bine pe cei din casa lor. Mai ales când „convertiţii” au avut (mai au!) păcate şi neputinţe, schimbarea lor este extrem de greu de acceptat de către cei apropiaţi. Cel mai adesea, atunci când unul din familie devine un creştin practicant, râvnitor, este repede interpelat: „Te-ai pocăit şi tu, ce te-a apucat?”. Nu mai durează mult până să vină şi „diagnosticul” de fanatic, bigot, fundamentalist.

2) A vedea pe altul cum lucrează virtuţile poate stârni uşor invidia („ce, se crede mai bun decât mine?”). Ca şi cum ridicarea unuia din familie ar însemna „degradarea” celorlalţi. E reflexul unei mentalităţi egocentrice.

3) Prezenţa unui om duhovnicesc într-o casă e asemenea unei lumini aprinse într-un spaţiu până atunci cufundat în întuneric. Dacă în obscuritate nu sesizăm dezordinea şi mizeria, în lumină toate se arată, se descoperă. Şi e cel mai greu pentru un om să suporte prezenţa cuiva care, adesea nimic zicând, îi trezeşte conştiinţa, îl scutură de multe iluzii şi de părerea de sine.

4) Lipirea omului de Dumnezeu înseamnă şi un soi de rupere de cei din familie: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Legătura firească, naturală, este preschimbată acum într-o relaţie în care Dumnezeu ocupă locul central (totul e hristocentric). Iubirea faţă de cei apropiaţi nu dispare însă, ci se revarsă într-un mod dumnezeiesc, adesea greu de înţeles de cei ce trăiesc după logica lumii.

În acest context e, parcă, mai lesne de înţeles afirmaţia: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 36; v. şi Miheia 7, 6). Cu alte cuvinte: atunci când te apropii de Dumnezeu, să te aştepţi la cea mai mare împotrivire tocmai din partea celor din propria familie. Şi, totuşi, Evanghelia ne încredinţează că se poate face misiune printre cei apropiaţi. După ce l-a vindecat pe demonizatul din ţinutul gherghesenilor, Mântuitorul nu-i permite să-L urmeze, ci îl îndeamnă: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Chiar cei din casa Sa, care L-au respins iniţial, au ajuns să creadă în El. După Înălţare şi înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, ni se spune că apostolii Săi „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui” (Faptele Apostolilor 1, 14). Unul dintre aceşti fraţi (vitregi), anume Iacov, numit în sinaxar „ruda Domnului”, avea să devină primul episcop al Ierusalimului.

Aşadar, fără a fi scop în sine, misiunea în familie decurge în chip firesc din modul în care ne trăim relaţia cu Dumnezeu. Casnicul nostru ne ia cel mai repede „pulsul” spiritual, chiar şi când noi ne străduim din răsputeri să ascundem lucrarea de pocăinţă şi faptele noastre bune. Şi să nu vrem, şi să nu ne propunem, atunci când trăim cu adevărat în Hristos, devenim misionari - mai ales printre cei apropiaţi ai noştri.