Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Scopul vieţii creştine şi mijloace de atingere a acestuia

Scopul vieţii creştine şi mijloace de atingere a acestuia

Data: 11 Iul, 2019

Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt, ne învaţă Sf. Serafim de Sarov. Cum se ajunge la atingerea acestui scop găsim în îndemnurile Părinţilor. Postul şi rugăciunea, Spovedania şi Împărtăşania sunt pentru întărirea pe această cale. Alături de ele stau faptele bune şi milostenia din dragoste de Hristos, precum şi înţelegerea că pornirea pe această cale este totodată şi o angajare într-un război duhovnicesc ce nu va înceta până la moarte. Despre toate acestea puteţi citi în materialul pregătit pentru astăzi la rubrica Cuvinte duhovniceşti.

„Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: «Cel ce nu adună cu Mine risipeşte» (Luca 11, 23).

Până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul

Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Sfânta Scriptură spune: «În orice neam, cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El» (Fapte 10, 35).

Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Domnului. Vedem Îngerul Domnului înfăţişându-se, la vremea rugăciunii, lui Cornelie, sutaşul cel drept şi cu frica lui Dumnezeu, şi grăindu-i: «Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale». Astfel, Domnul întrebuinţează toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea spre câştigarea binecuvântărilor vieţii ce va veni.

Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Ziditorul dăruieşte mijloacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6, 1). Stă în puterea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea, Domnul a spus iudeilor: «Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră» (Ioan 9, 41). Dacă un om precum Cornelie este plăcut în faţa Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos.

Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor.

Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bună pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lumea ce va veni, dar şi în această viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură» (Ioan 3, 34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.”

(Sf. Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt)

În vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat

„Spovedeşte-te des, aşa încât, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic, nu doar când vei săvârşi un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei săvârşi unul mic şi care se iartă.

Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc, după cuvântul Scărarului: «Vânătăile, care sunt date la iveală, nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui» (Cuvântul 4, pentru ascultare).

Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi pe lângă acestea au mai spus că, în vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Şi, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.

Evanghelistul Ioan a dat mărturie: «Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele» (I Ioan 1, 9).”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru suflet, Editura Fotini, 2007, p. 177-178)

Niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni

„Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.

Sfântul Epifanie a fost întrebat: «Cum să împărţim timpul?» Timpul?! Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârşită tot timpul, în tot ceasul şi în orice clipă. Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: «Ce înseamnă a ne ruga neîncetat?». Iar el a răspuns: «Să ai în inimă starea de rugăciune şi te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar mintea să o înalţi la Dumnezeu». Apostolii au înconjurat tot pământul şi câte osteneli au săvârşit?! Dar în acelaşi timp s-au rugat neîncetat. Şi porunca aceasta ei au scris-o. Duhul credinţei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.”

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumeniţa, p. 38-39)

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile

„Înţelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.

Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai «elevate». Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Hristos. Însă, pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său...

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.”

(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, p. 102-103)