Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Sfânta Parascheva nu rămâne nicicând datoare

Sfânta Parascheva nu rămâne nicicând datoare

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 12 Oct, 2016

Ani de-a rândul, cu acest binecuvântat prilej, fiind rânduit la racla Sfintei, am văzut cum „marea“ de rugători, pur­tând în inimi credinţa ne­clintită în ajutorul Sfintei Pa­ras­che­va, îşi pleca genunchii cu toată evsevia înaintea sicri­u­lui cu odorul cel nepreţuit, hă­ruit de Dumnezeu cu darul ne­pu­trezirii.

Impresionează evlavia po­po­rului faţă de unii sfinţi care, prin minunile săvârşite, îşi merită pe deplin apelativul de „taumaturgi“. Mi se pare inte­resant totuşi că Biserica a re­ţinut în primul rând pentru Mân­tuitorul Hristos numele de „Doctor al sufletelor şi al trupu­rilor noastre“. Dumnezeieştii Pă­rinţi ne învaţă că Domnul le-a împărtăşit sfinţilor Săi din pu­terea Lui tămăduitoare. A­şa­dar sfinţii nu pot vindeca de­cât în numele lui Hristos, ei fiind numai mijlocitori. Bunăoa­ră, Sfântul Apostol Petru zice mulţimii ce îl văzuse tămă­duind un olog: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? ş...ţ. Prin credinţa în numele lui Iisus Hristos, pe aces­ta, pe care îl vedeţi şi îl cunoaş­teţi, l-a întărit numele lui Hris­tos“ (Fapte 3,12,16).

Carevasăzică, sfinţii, ducân­du-şi viaţa în Hristos, au ajuns să facă ceea ce a făcut El, de­oa­rece, prin puterea Lui, ei au devenit vindecători: „Toate le pot, în Hristos Cel Ce mă întă­reş­te“, spune Apostolul Neamu­ri­lor. Ce generos şi măreţ este Dom­nul! El nu păstrează în mod egoist puterea Sa vindecă­toare, precum un vraci doritor de renume şi de bani, ci o dă­ru­ieşte tuturor următorilor Lui.

Această realitate se vede şi în legătură cu Sfânta Paras­che­va. Nenumăratele-i binefa­ceri, împărţite cu dărnicie tuturor, confirmă că unul din nepreţuitele daruri primite de la Hristos este cel al tămăduirii cumplitelor boli. O sumedenie de vindecări minunate săvâr­şeşte Cuvioasa. O parte din ele s-au consemnat în paginile căr­ţilor, spre neuitare. Însă, multe altele au rămas înscrise doar în inimile celor care le-au trăit. Despre una dintre ele voiesc să vă vorbesc în continuare.

Se întâmpla în urmă cu vreo 15 ani. O bună creştină din părţile Constanţei, văduvă cu doi copii, venea în fiecare an în Moldova, ca să se închine la moaştele Cuvioasei Parascheva de hramul ei. Deţinând o afa­ce­re prosperă îşi permitea ca, o­dată ajunsă la Iaşi, să împartă câtorva credincioşi nevoiaşi (de obicei bătrâni de la ţară, cu mâi­nile crăpate de muncă şi feţele brăzdate de arşiţa verii ori de viscolele nemilostive ale iernii) sume frumoase de bani. Li se adresa într-un mod cu totul original: „M-a trimis Sfânta să vă dau un neînsemnat ajutor“. Vârstnicii rămâneau în­măr­muriţi primind în mănă plicul ce conţinea poate două, trei pensii de-ale lor. Într-un an, am găsit-o în catedrală, în­fo­folită într-o pătură, asistând la slujba privegherii. Am invitat-o să se odihnească la una din rudele mele din oraş. Re­plica i-a pornit imediat, tăioa­să: „Părinte, eu am cu ce-mi plăti cea mai bună cameră de hotel din Iaşi, dar nu din prici­na asta am venit aici! Trebuie să stau în casa Domnului, să fiu alături de Cuvioasa de ziua ei!“. O măcina o mare suferin­ţă pe statornica pelerină. Deşi nu-i lipsea nimic material, o mâhnea nespus faptul că a­mân­doi copiii ei, crescuţi cu mul­tă e­vla­vie, purtaţi pe la şcoli renumite, cărora le oferise lucruri de negândit pentru alţi tineri de vârsta lor, o luaseră pe că­rări greşite, trăind în bejenie faţă de valorile Sfintei noastre Or­to­doxii. Trudea a­cum duhov­ni­ceş­te şi se ruga cu stăruinţă Cu­vioasei, ca să-şi vadă feciorii ia­răşi oameni plă­cuţi Dom­nului.

Tensionată şi profund afectată de această situaţie, evla­vioasa credincioasă a suferit un accident vascular cerebral, a­jun­gând într-o stânjenitoare su­ferinţă fizică. Nu boala în si­ne o deranja, cât reproşurile vlăs­tarelor ei: „Toată viaţa ai alergat la sfinţi, la moaştele lor! Acum de ce nu te vindecă?“. În preajma hramului, am primit un telefon de la una din bunele sale prietene: „Părinte, roagă-te pentru noi, căci doamna vrea numaidecât s-o aduc la Iaşi, la hramul Cuvioasei. Ştiţi că stă imobilizată în cărucior şi-mi va veni foarte greu“. M-a impresionat înverşunarea suferindei. Dorea cu orice chip să ajungă la întâlnirea anuală cu Sfânta. De aceea, la stăruinţa ei, le-am binecuvântat drumul, urmând ca acolo, la Iaşi, s-o ajut să se în­chine. Revederea m-a emoţio­nat: trecuseră aproape zece luni de când nu se mai putea mişca. Prognosticul medicilor suna rezervat: cheagul de sân­ge, foarte mare, se resorbise destul de lent, afectându-i pro­babil funcţia motorie. Apropie­rea de Sfânta Parascheva a copleşit-o. Dusă lângă racla cu binefăcătoarele moaşte, credincioasa, cu lacrimile şiroind pe obraz, i-a spus: „Maica mea, te rog să mă faci sănătoasă, dar nu numaidecât pentru mine. Dacă băieţii mei vor vedea că voi merge din nou, vor crede în minuni, în Dumnezeu, în sfinţii Lui şi se vor întoarce la cre­dinţă“. Revenită acasă, viaţa-i curgea monoton. Nimic deose­bit nu se petrecea, dar credinţa nu i-a slăbit. Acatistul şi icoana Sfintei îi ocroteau aşteptarea, suferinţa. Încă nu se împli­ni­se­ră 40 de zile când, într-o dimi­nea­ţă, după relatările ei, Sfân­ta Parascheva i s-a arătat în vis, poruncindu-i să se ridice şi să aprindă candela. Buimăcită, s-a sculat brusc din pat şi, ca şi când nu ar fi fost nicicând imobilizată, a început să păşească înspre locul de unde candela îi veghea odaia. Dornică să împli­nească porunca primită, a uitat că de aproape un an picioarele nu o ascultau. Pe măsură ce î­na­inta, şi-a dat seama că tră­ieşte o minune. A îngenuncheat în faţa icoanei Sfintei Paras­che­va şi, plângând de bucurie, i-a mulţumit tămăduitoarei sa­le cu recunoştinţă.

Auzind suspine, unul din băieţi şi femeia care o îngrijea s-au năpustit în dormitorul bă­trânei să vadă ce se petrecea. Găsind-o îngenuncheată di­naintea icoanei, au înţeles că a primit tămăduirea îndelung aş­teptată. Intuise bine efectul minunii asupra feciorilor ei. Asistând nemijlocit la miracolul de netăgăduit, cei doi fii s-au apropiat iarăşi de Dum­ne­zeu, ducând o viaţă bine­plă­cu­tă Lui; şi-au temeluit familii fru­moase, mulţumindu-i ma­mei că a avut dragoste şi răb­da­re, rugându-se necontenit pen­tru întoarcerea lor.

În urmă cu vreo trei ani, un telefon din îndepărtata Dobro­ge îmi vestea că buna credin­cioa­să a fost chemată la Ce­reş­­tile locaşuri. Din dorinţa ei, exprimată în clipele agonizantei aşteptări, icoana Cuvioa­sei Pa­ras­cheva a însoţit-o până la bo­l­­ţile veşniciei. Nutresc bune nă­­dejdi că acum se bucură îm­pre­ună cu toţi sfinţii în Îm­pă­răţia lui Dumnezeu, dar îndeo­sebi că i-a mulţumit faţă către faţă Sfintei Parascheva, vinde­că­toa­rea ei şi a noastră, a tuturor.