Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Oltenia Jertfa arhiereilor olteni pentru Biserica străbună

Jertfa arhiereilor olteni pentru Biserica străbună

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Oltenia
Un articol de: Pr. Constantin Olariu - 27 August 2016

Arhiepiscopia Râmnicului a sărbătorit săptămâna aceasta 141 de ani de la naşterea Episcopului Vartolomeu Stănescu. Personalitate a Bisericii Ortodoxe Române, distinsul arhiereu s-a născut la 25 august 1875, în satul Ciuperceni, comuna Flămânda din judeţul Teleorman, fiind cel de-al patrulea copil al familiei Stan şi Floarea Stănescu, după Ana, Alexandra şi Floarea.

La vârsta de numai 5 ani, moartea tatălui îi lasă pe cei patru copii ai familiei Stănescu în grija mamei, aceasta rămânând pentru dânşii „un rar exemplu de conştiinţă”. Viitorul Episcop de Râmnic a urmat şcoala primară în trei localităţi teleormănene: Flămânda, Dracea şi Traian. În 1888 este admis la Seminarul Central din Bucureşti, unde este remarcat pentru agerimea minţii, cât şi ca un bun orator. Perseverenţa, truda şi calităţile lui excepţionale erau răsplătite de atenţia directorului şi a profesorilor prin diverse premii în cărţi. În 1898 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând, cu cea mai mare medie, o bursă de merit. Se remarcă ca un student eminent, fiind atras în special de filosofie şi istoria poporului român.

Student eminent, cu preocupări oratorice

La Congresul Studenţesc de la Tulcea, din 1898, reuşeşte să atragă atenţia liderilor societăţilor studenţeşti printr-o frumoasă cuvântare. Este invitat să devină membru al uneia dintre cele două comitete studenţeşti, primul, condus de Pion, student al Facultăţii de Drept, iar celălalt, de medicinistul Dumi­tres­cu-Bră­ila. Intrat în comitetul condus de Pion, este ales casier. La 8 noiembrie 1899, cu prilejul comemorării domnitorului Mihai Viteazul, este invitat de profesorul Grigorie Tocilescu să ţină o conferinţă la Ateneul Român. Spirit practic, în anul al treilea, intră şi în atenţia directorului internatului teologic, Arhiepiscopul Pimen Georgescu, care-i va încredinţa secretariatul acestei instituţii. După terminarea anului universitar este numit secretar la Școala Învăţământului Poporului Român de către directorul Petre Gârboviceanu, căruia i-a şi ţinut locul în perioada în care era administrator la Casa Bisericii. Administratorul Casei Şcoalelor, Mihail Popescu, îl numeşte impiegat în această instituţie, iar ulterior, după șase luni, îl promovează ca arhivar.

Studii de teologie, sociologie şi drept în străinătate

La aproximativ 30 de ani intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, la 5 iunie 1905, de către arhiereul Nifon Ploeşteanul, cu aprobarea Mitropolitului primat Iosif Gheorghian. Slujeşte ca diacon la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti (1905), apoi la Capela ortodoxă română din Paris (1905-1909). Aici a urmat cursurile Facultăţii de Sociologie. Mai apoi a făcut şi Dreptul la Sorbona. Contactul cu Franţa l-a pus pe Vartolomeu în legătură cu catolicismul social, doctrina oficială a Bisericii Catolice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul celui de-al XX-lea. 

În 1909 este chemat în ţară de către Episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru postul de arhimandrit-vicar la Episcopia Dunării de Jos, prin adresa 308/2 decembrie. Hirotonit ieromonah şi arhimandrit, ocupă acest post până în aprilie 1910, când revine la Paris, unde susţine licenţa în drept. La sociologie și-a realizat teza de doctorat cu titlul „La Portée sociale du pricipe d’Autorité”.

La sfârşitul anului 1911 revine definitiv în ţară, retrăgându-se mai întâi la Mănăstirea Secu, din judeţul Neamţ, pentru o perioadă de trei luni. Preşedintele Sfântului Sinod şi Mitropolitul primat Conon îi face cunoscut că a fost ales arhiereu cu titlul de Băcăuanul. Pe 8 aprilie 1912 este hirotonit arhiereu, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La 24 mai 1912 este numit redactor al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Este ales egumen al Aşezămintelor „Sfântul Spiridon” din Iaşi, unde se remarcă prin activitatea oratorică şi prin bogata activitate socială, manifestată prin vizitarea bolnavilor şi a celor cu diverse neputinţe. Consistoriul Superior Bisericesc, prin adresa 108/12 octombrie 1912, îl numeşte inspector general al seminariilor din ţară, iar ulterior este ales şi membru în Consiliul Permanent al Ministerului de Instrucţiune.

De la catedră, pe frontul apărării naţionale

După moartea profesorului I. Cornoiu, Catedra de Noul Testament a Facultăţii de Teologie din Bucureşti rămăsese vacantă. Prin Decretul regal 7016/20 din decembrie 1913 a fost numit profesor titular la Catedra de exegeză în Noul Testament, a Facultăţii de Teologie. În timpul Primului Război Mondial, poziţia socială nu-i permitea să se manifeste de la marile tribune, însă, prin câteva strofe patriotice şi articole de ziar, el se înscrie în rândul universitarilor care sprijineau intrarea în război, alături de Franţa. Pe durata conflagraţiilor, este nevoit să se retragă în Moldova, unde locuieşte câteva săptămâni la un preot din Bârlad. De aici a plecat la Iaşi, implicându-se activ în activitatea socială. În fiecare zi vizita spitalele, mângâind, îmbărbătând şi înflăcărând pe cei în suferinţă. Cere, de asemenea, ministrului de război, Vintilă Brătianu, să fie trimis pe front pentru a vorbi soldaţilor şi pentru a-i îmbărbăta. Neprimind răspuns, se adresează ministrului de instrucţie, Ion Gh. Duca, pentru a i se da o însărcinare, prin care să fie de folos ţării. I s-a răspuns că i se va da spre educaţie şi instrucţie religioasă şi naţională o cohortă de cercetaşi, care se aflau trecuţi în Basarabia. Răcirea relaţiilor cu Rusia a dus la înlăturarea acestor demersuri.

Lucrare misionară la Roman şi Argeş

În calitate de arhiereu-vicar al Episcopului Romanului, îi cere acestuia din urmă, Teodosie al Romanului, o însărcinare. Neprimind vreo atribuţie, începând cu 16 noiembrie 1917, s-a înscris să predea religia şi limba română la Şcoala normală „V. Lupu” din Bogzeşti, un sat aflat la 16 km de Roman. La Bogzeşti, trăia singur într-o căsuţă mică, retrasă, ducându-şi viaţa în rugăciune şi meditaţie, dobândindu-şi o caldă simpatie din partea sătenilor. Neavând veşminte arhiereşti, în duminici şi sărbători, cânta în strană, apoi impresiona auditoriul prin cuvântările sale.
În ianuarie 1919, după punerea în disponibilitate a Episcopului Teofil al Argeşului, Episcopul Vartolomeu Stănescu este numit locotenent de episcop la Curtea de Argeş. Porneşte spre acţiuni pastorale viguroase, luând severe măsuri de organizare a centrelor parohiale. Fixează teme bisericeşti pentru a fi tratate în centrele parohiale şi dă lămuriri asupra lucrării pastorale în parohii.

Episcop al Râmnicului Noului Severin

Parlamentul ţării şi Sfântul Sinod l-au ales Episcop al Eparhiei Râmnicului Noului Severin, la data de 17/30 martie 1921. Venea în scaunul Sfântului Calinic cu autoritatea cărturărească a profesorului universitar, care a stârnit elan şi admiraţie în viaţa universitară şi cu prestigiul unei solide culturi, cu seriozitate de cugetător. Urca scaunul ierarhicesc cu o pătrunzătoare agerime duhovnicească, cu o minte de vizionar, cu o nepotolită râvnă de muncă, de reforme, de înfăptuiri.

În acest scaun, în perioada Primului Război Mondial (1913-1921) se perindaseră mai mulţi ierarhi şi din această cauză situaţia spirituală şi materială în eparhie era în mare criză. Clerul, în special cel de la sate, se zbătea într-o cruntă mizerie şi sărăcie. La începutul anului 1921, salariile preoţilor nu au fost plătite timp de cinci luni. Statul aducea mereu cuvinte de recunoştinţă pentru activitatea clerului, dar când era vorba de îmbunătăţirea stării materiale a acestuia, vorbea numai de răbdare şi iar răbdare. Episcopul cere ferm, în Senat, al cărui membru de drept era, o mai bună salarizare a clerului. Între interpelările sale memorabile din Senat este aceea privind salarizarea preoţilor de către stat pentru a nu-i face de batjocură şi a nu-i determina să aibă alte preocupări decât cele spirituale.

Din 1921, începe o intensă verificare a stărilor de fapt în care se găseau clerul şi poporul, atât la sate, cât şi la oraşe. Zile, săptămâni şi luni întregi a cutreierat satele, văile şi dealurile, unde credincioşii îşi aveau sfintele lor locaşuri de închinare. Pretutindeni îndruma, îndemna, lumina şi stimula. În vizitele canonice, pe care le-a făcut, cucerea sufletele nu numai prin prestanţa, seriozitatea şi evlavia ce-i învăluia întreaga sa figură, dar şi prin cuvântările pe care le ţinea în fiecare parohie poporului.

Un rol deosebit l-a avut în lucrările pentru unificarea bisericească din România întregită. Astfel că, în 1921, a întocmit un documentat studiu în legătură cu intrarea Bisericii Ortodoxe Române în Mişcarea Ecumenică, iar în 1924 a elaborat referatul de bază privind îndreptarea calendarului.

În 1925 a fost delegat din partea Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţa Ecumenistă de creştinism practic de la Stockholm. A mai participat şi la alte conferinţe mondiale creştine, iar în 1936 a găzduit la Râmnicu Vâlcea, în sediul episcopiei sale, conferinţa Secţiei balcanice a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică. Episcopul Vartolomeu a fost cel mai înfocat adept al Patriarhului Miron Cristea în încercarea acestuia de a impune principiul autonomiei Bisericii în raport cu Statul. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod din data de 4 februarie 1925, a dat citire „Actului Oficial de Înfiinţare a Patriarhiei Române”, al cărui referent era. Politica Patriarhului Miron Cristea era de fapt şi o reacţie a Bisericii la climatul de corupţie şi imoralitate din perioada interbelică. Intervenţiile sale din cadrul Senatului, dar mai ales hotărârea de a retrage banii episcopiei din băncile politicienilor liberali şi ţărănişti au dus la izbucnirea conflictului deschis între Episcopul de Vâlcea şi o parte a clasei politice. La 1 noiembrie 1938, Sfântul Sinod i-a cerut să intre în concediu, pe fondul „şubrezirii sănătăţii” sale, însă la 1 noiembrie 1940, se aprobau retragerea din funcţie şi pensionarea. A locuit într-o chilie alăturată Mănăstirii Bistriţa, până la sfârşitul vieţii, adică 2 noiembrie 1954. A fost înmormântat pe 4 noiembrie 1954 în cavoul de lângă casa personală.