Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Transilvania Pelerinaj pe urmele primelor veacuri ale creștinismului, în Turcia (IV)

Pelerinaj pe urmele primelor veacuri ale creștinismului, în Turcia (IV)

Un articol de: Marilena Asănica - 23 Sep, 2019

Un grup de credincioşi de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca au participat la un pelerinaj pe pământul Turciei, pentru a cunoaşte istoria primelor veacuri ale creștinismului, pentru a trăi istoria acestuia la el acasă, povestită de ruinele fostelor biserici creștine, dar mai ales de măreața Catedrală Sfânta Sofia din Constantinopol.

Pelerinajul în Turcia a fost organizat de Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca prin Centrul de Pelerinaje „Renașterea” al Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, prin implicarea lui  Cristian Moldovan și a Georgetei Plăcintar. Cei 50 de credincioși, au parcurs traseul Çanakkale, Pergam, Efes, Kușadasî, Pamukkale, Denizlî, Hierapolis, Istanbul.

La Istanbul, vechiul Constantinopol, după vizitarea mai multor obiective şi am avut bucuria de a ne odihni sufletele în maiestoasa Catedrală Sfânta Sofia, dedicată Înțelepciunii lui Dumnezeu, una dintre cele mai frumoase creații arhitectonice din lume care a inspirat modele arhitecturale vreme de 1500 de ani.

Am avut o surpriză plăcută ajungând la Marele Bazar, Kapalicarsi, unul dintre cele mai mari și vechi piețe acoperite din lume, cu 61 de străzi și cu peste 4.000 magazine pe 30.700 metri pătraţi.

Este un adevărat oraș, situat spre vest, către zidurile Istanbulului, cu tarabe de-o parte și de alta ale unui tunel larg, zidit, având  bolțile pictate, din care se deschid altele paralele cu acesta și  perpendiculare pe el; aici mărfurile se răsfață pe tarabe în voie, iar cumpărătorii sunt tratați ca niște regi, cum zice proverbul „clientul nostru, stăpânul nostru”, primiți cu zâmbetul și vorba pe buze, cu ceai, apă. Am simțit ce relaxant este să nu vezi fețe posomorâte: chiar dacă îți scot toată marfa să-ți alegi și nu cumperi, nu e nicio supărare. Este o rumoare continuă, toți se tocmesc pentru orice, de la bijuterii, la ceramică lucrată manual, covoare, broderii, antichități, condimente, dulciuri, îmbrăcăminte și încălțăminte pentru toate vârstele. Istoria bazarului este lungă, a fost creat de sultanul Mehmed al II-lea în 1455 pentru comercializarea textilelor; peste câțiva ani, este construită o altă piață acoperită; deși la început izolate, între cele două piețe au fost deschise alte magazine și apoi, până în secolul al XVII-lea a atins forma actuală.

Seara am trecut pe malul asiatic al Bosforului cu renumitul tren feroviar ce străbate tunelul subacvatic construit între Asia și Europa pe sub Bosfor numit Marmaray. Pe o lungime de aproape 14 kilometri, la o adâncime de 55 de metri, trenul feroviar leagă în patru minute cele două continente. Început în 2004, a fost inaugurat la 29 octombrie 2013, de Ziua Națională a Turciei.

De pe malul asiatic, am admirat Turnul Fecioarei și am ascultat legenda prințesei bizantine închise în turn pentru a nu se împlini prezicerea de la naștere că va muri mușcată de un șarpe; iubitul ei îi trimite în turnul din mijlocul apelor un coș de fructe, un dar de ziua ei și în el s-a strecurat un șarpe, iar prezicerea s-a transformat în realitate. Turnul are 23 de metri înălțime, pe el flutură steagul Turciei și a fost, pe rând, centru de control al traficului naval, centru de colectare a taxelor, centru de carantină pentru holeră, închisoare.

Soarele cobora spre mare, aurind țărmul european îmbrăcat elegant cu construcții mărețe ce aparțin tuturor timpurilor, iar luminile încep să se aprindă delimitând cele trei poduri ce traversează Bosforul: Podul Martirilor (1973), Podul Fatih Sultan Mehmet (1988), Podul Yavuz Sultan Selim, cu zece benzi (2016).

Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”

Am urmat drumul spre Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” sau Baliklî, Biserica cu pești. Este una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din cetatea Împăratului Constantin cel Mare; aflată în Cartierul Zeitinburnu, la câteva sute de metri în afara zidurilor vechi ale orașului. A fost construită de Împăratul Leon (457-474) datorită unei minuni întâmplate când era soldat: când se plimba printr-o pădure de lângă Constantinopol, a întâlnit un orb care i-a cerut apă și l-a rugat să-i arate drumul spre cetate. Un glas de femeie i-a poruncit să caute un izvor care se afla în apropiere și spălându-i ochii orbului, acesta își va căpăta vederea, lucru ce s-a și întâmplat; glasul femeii i-a spus că va deveni împărat și pe locul izvorului să ridice o biserică. După această întâmplare, cele spuse de Maica Sfântă s-au împlinit, iar Împăratul Leon i-a ridicat o biserică mare Maicii Domnului pe acel loc. O altă minune legată de această biserică este cea a vindecării Împăratului Iustinian (527-565) de o boală grea de ochi după ce a băut apă din acest izvor și care, drept recunoștință, a ridicat aici o biserică și mai mare, dărâmată de turci în 1453.

Am intrat dincolo de zidul împrejmuitor, și aici este o capelă mică deasupra izvorului; în 1932, a fost construită o biserică mare, în stil grecesc cu trei altare, cel principal făcut din marmură. O altă legendă spune că, atunci când a căzut cetatea, cel care a deschis porțile era un călugăr care avea în mână o tigaie plină cu pești aproape gătiți și a fost neîncrezător, spunând că va crede atunci când peștii din tigaie vor învia: și au înviat.

Am coborât întâi în paraclisul micuț ca un potir unde, în dreapta altarului, ca într-o scoică uriașă, în apa azurie a izvorului se oglindește Chipul Maicii Domnului din Potirul nesecat. Iconostasul din marmură este împodobit cu icoane frumoase și ghirlande aurii, încrustate, cad generos pe partea catapetesmei de deasupra icoanelor; am mers apoi în cimitirul unde sunt îngropați în cavouri de marmură patriarhii trecuți la Domnul începând din anul 1848; am urcat apoi în biserica mare care își aștepta rugătorii, oferindu-le pace și binecuvântare.

Mănăstirea Chora

O altă minune a Istanbulului de azi este Mănăstirea Chora (întemeiată în sec. V-VI, rezidită de mai multe ori până azi), aflată inițial în afara zidurilor Constantinopolului construite de Constantin cel Mare, de unde și etimologia numelui (din afara zidurilor), cuprinsă între zidurile Cetății  de Teodosie cel Mare (413-414). Zidurile cetății în partea de nord au fost înlăturate pentru construcțiile bulevardului; prin porțile Edirne am mers spre Mănăstirea Chora.

Era în renovare, dar intrând înăuntru am fost impresionați de mozaicurile și frescele din biserică realizate de Teodor Metochites între anii 1315-1321. Cele mai reușite modele de artă bizantină din perioada renascentist-paleologă au meșteri anonimi. În 1555, biserica a fost transformată în moschee și mozaicurile și frescele au fost acoperite cu tencuială. În 1935, sub presiunile Institutului American de Bizantologie, tencuiala a fost înlăturată, și Biserica Mănăstirii Chora a devenit muzeu. Mozaicurile bine păstrate rivalizează în frumusețe cu cele din Ravena.

Teodor, născut în Tracia, secretarul Împăratului Andronicus, demnitar de stat cu mari influențe, a mărit biserica, adăugându-i două pridvoare (nartexuri) interior și exterior și paraclisul (capela laterală); părțile bisericii pridvorul, naosul și paraclisul sunt împodobite cu mozaicuri neasemuite după Evanghelia lui Iacob.

În paraclis, se distinge Icoana Învierii, Dreapta Judecată, Fecioara cu Pruncul, cetele îngerești și cele două table ale Legii ale lui Moise.

În pridvor, admirăm mozaicurile ce înfățișează Visul lui Iosif și Fecioara Maria, Plata taxei în Ierusalim, Nașterea Domnului, Inchinarea Magilor, Fuga în Egipt și Omorârea Pruncilor de către Irod, Visul lui Iosif și Întoarcerea din Egipt în Nazaret, Hristos în Ierusalim, Sfântul Ioan Botezătorul și Hristos, minuni ale Mântuitorului, Fecioara Maria și îngerii rugându-se; în pronaos, se află Genealogia lui Hristos alături ce Sfinții Petru și Pavel, Deisis fără Sfântul Ioan Botezătorul, având la bază ctitorii, precum și scene din viața Maicii Domnului.

Biserica nu este atât de mare ca dimensiuni, are doar 743 metri pătraţi, dar haina aleasă a picturii îi dă o strălucire aparte. Mozaicurile sunt de o frumusețe uluitoare care rezultă din finețea trăsăturilor cu fundaluri accentuate pentru a conferi adâncime picturii, din scenele clare care redau în culori pastelate întâmplări din Evanghelii. Impresionant este chipul Mântuitorului de pe  cupola din pridvor care parcă binecuvintează din centrul unui soare de la care pornesc raze aurii în relief, pe fiecare fiind reprezentat câte una din cele 24 de ramuri din genealogia lui Hristos.

Biserica Sfintei Muceniței Paraschevi

Următoarea biserică din Istanbul în care am intrat a fost Biserica închinată Sfintei Muceniței  Paraschevi, Pikridion (cea de pe Valea Tembi din Grecia, vindecătoarea de ochi) unde am avut bucuria să ne deschidă biserica o româncă, Măndița din Focșani, care trăiește de ani buni în Turcia. În această biserică slujește preotul român, Silviu State.

Sfântul locaș poartă și numele bizantin al cartierului vechi bizantin în care a fost ridicată în primul mileniu creștin; a fost construită din temelii cu donațiile domnitorului Constantin Brâncoveanu în anul 1692, renovată de comunitatea greacă în 1883, în vremea Patriarhului Constantin I, și este situată pe malul de est al Cornului de Aur în Cartierul Haskoy.

Din vechea ctitorie brâncovenească au rămas patru icoane aflate acum pe catapeteasmă: la care ne-am închinat cu evlavie: Mântuitorul Pantocrator, Maica Domnului cu Hristos Prunc, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfânta Muceniță Paraschevi, ocrotitoarea bisericii. În naos, ne-am rugat la icoana Sfintei Noi Mucenițe Arghira ce străjuiește racla de marmură ce a păstrat moaștele Sfintei care a impresionat prin frumusețe trupească și sufletească; a fost întemnițată și torturată timp de 16 ani datorită credinței sale; martirizată în jurul anului 1735 pentru credința ei nestrămutată, după ani grei de temniță este îngropată în cimitirul bisericii; pe mormântul ei se adunau păsările și florile nu se ofileau niciodată, acolo descoperindu-se trupul rămas intact și frumos mirositor. Este ocrotitoare croitoreselor și a femeilor asuprite. Aceeași vitejie a arătat și Sfânta Muceniță Paraschevi care a trăit la Roma pe vremea împăratului Antonin, născută într-o zi de vineri, iubind credința creștină. Se călugărește după moarte părinților propovăduind la elini credința. Refuzând să se lepede de credință, la insistențele împăratului este suspusă la torturi, dar din toate, coif de fier ars pe cap, baie cu ulei fierbinte, aruncată la un balaur, a ieșit nevătămată, murind de moarte martirică prin tăierea capului (26 iulie).

Biserica din Vlaherne

De aici am pornit mai departe și cu multă emoție am pășit în curtea Bisericii din Vlaherne. Am trecut pe sub poarta mai înaltă și rotunjită pe sub porticul pe care scrie și grecește numele mănăstirii. O grădină minunată se deschide dincolo de poartă, cu spațiu verde îngrijit, de o parte și de alta a aleii, cu o boltă bogată de verdeață și leandri înfloriți.

În biserică, ne-a întâmpinat aceeași căldură ca în bisericile noastre pe care ne-o dăruiau icoanele de pe catapeteasma de marmură albă, dar mai ales Icoana Maicii Domnului, care și-a ridicat mâinile asupra poporului din Biserica din Vlaherne pentru a-i binecuvânta. Este cea mai cunoscută și importantă biserică din Capitala Bizanțului după Sfânta Sofia. Prima biserică a fost ridicată pe locul unde se afla izvorul cu apă sfințită de Împărăteasa Augusta Pulcheria între 450-453 și soțul ei Împăratul Marcian (450-457); a fost terminată de Împăratul Leon I care a adăugat fântâna cu apă sfințită, „Hagiasma” și a construit paraclisul „Hagia Soros”.

Una din minunile Maicii Domnului din icoana „Blachernitissa” a fost în 626 când avarii asediază cetatea, Împăratul Heraclie cu soldații era plecat în luptele cu perșii, iar patriarhul Sergius scoate în procesiune pe câmpul de luptă icoana, avarii se retrag și Imnul Acatist al Maicii Domnului a răsunat toată noaptea în Biserica din Vlaherne.

După cucerirea Constantinopolului, în 1453, din biserică nu a mai rămas decât izvorul, locul a rămas sub stăpânirea turcilor până în 1867, când a fost dat grecilor care au construit micuța biserică „Hagiasma”. Cele patru scene pictate deasupra izvorului sunt realizate de Eirenarchos Covas în 1964, cu marile momente din istoria bisericii; icoana veche „Mijlocitoarea” aflată acum în dreapta pe peretele cu iconostasul, a fost găsită la renovarea bisericii în 1030, în spatele unui zid, ascunsă.

Maica Domnului „Blachernitissa” ne întâmpină cu duioșie pe chip din icoana din care binecuvântează în picioare cu mâinile ridicate spre Hristos în rugăciune și mijlocire. Mântuitorul este pictat în medalion pe pieptul ei. O altă minune a icoanei s-a petrecut în 911: orașul era asediat, poporul cerea ajutor Maicii Sfintei împreună cu Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său Epifanie cărora li s-a descoperit Maica Domnului care a intrat pe ușile bisericii însoțită de Sfântul Ioan Botezătorul și Ioan Teologul împreună cu cetele îngerești; s-a oprit în mijlocul bisericii, a îngenunchiat și s-a rugat cu lacrimi; a intrat în altar, s-a rugat, apoi și-a scos Sfântul Acoperământ (pânza de pe cap), l-a întins peste credincioșii din biserică, în timp ce se înălța de la ei.

Complexul patriarhal din Fanar

Am pornit mai departe la Patriarhia ecumenică grecească de la Istanbul. Orașul găzduiește centrul spiritul al Bisericii Grecești Ortodoxe. Am intrat în curtea unde se află „Catedrala Patriarhală a Bisericii Sfântul Gheorghe” și clădirile complexului patriarhal din Fanar, cartier al Istanblului unde, după cucerirea otomană, s-au mutat aristocrații greci din Constantinopol (dintre ei erau numiți între 1711-1821 domnitorii în Valahia și Moldova de către sultanii otomani). Orașul lui Constantin cel Mare a fost centrul religios al bisericii creștine începând din secolul IV, când s-a mutat aici capitala Imperiului roman.

Până în secolul XV, Palatul Patriarhal a funcționat în Biserica „Tuturor Sfinților”, când a fost transformată în Moscheea Fethiye. Spre sfârșitul secolului XVI, s-a mutat în Biserica „Sfântul Gheorghe”. Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din cartierul Fanar al oraşului Istanbul (Turcia) este cea de-a cincea catedrală a Patriarhiei Ecumenice, începând din anul 1601. Am intrat înăuntru și am descoperit un lăcaș maiestuos, cu o arhitectură impresionantă care se remarcă prin frumusețe și bogăţie, pe care, de-a lungul anilor, patriarhi ecumenici, dregători greci și români l-au păstrat, l-au restaurat și l-au înnobilat cu valoroase obiecte de cult. Din tezaurul adăpostit de acest loc binecuvântat din Fanar, fac parte moaște de sfinți, o bucată din coloana de care a fost legat Mântuitorul când a fost biciuit, adus de împărăteasa Elena la Constantinopol de la locurile sfinte. În absida din dreapta sunt raclele cu moaștele Sfintei Împărătese Teofana, ale Sfintei Solomoni și Mucenițe Eufimia, așezate spre închinare în spatele icoanelor din mozaic cu chipul acestora. Aici sunt păstrate și raclele cu moaștele Sfinților Ierarhi Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, readuse la Constantinopol și depuse cu mare cinste în noiembrie 2004. Iconostasul din lemn aurit, coloanele de marmură albăstruie laterale, stranele meșteșugit sculptate din lemn sporesc grandoarea acestei biserici.

Au urmat câteva ore în care am fost prieteni cu marea, cu cerul, străbătând cu vaporul Bosforul, plecând dinspre malul european spre cel asiatic într-o croazieră ca un vis frumos, în care valurile ondulate ale mării ne-au purtat pe sub cele trei poduri suspendate peste apă și ne-au povestit zbuciumata  istorie a acestui loc, cu  poveste pe care o spun toate clădirile ridicate de-a lungul timpului pe cele două maluri ale orașului cu rădăcini adânci în negura vremurilor.

Satul Epivat

Ziua următoare, am părăsit Istanbulul, și în drumul nostru spre țară ne-am oprit în satul Epivat, locul de naștere al Sfintei Cuvioase Parascheva, astăzi satul purtând denumirea Selim Pașa. Născută la începutul secolului al XI-lea într-o familie credincioasă lângă Kalicrateia în Tracia, la 50 de kilometri SV de Constantinopol. La 10 ani, a auzit cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Impresionată, a dăruit hainele sale unei fetiţe sărace, îmbrăcându-se ea cu cele rupte și au urmat multe fapte de milostenie. Mai târziu a plecat fără știrea părinților la Constantinopol, s-a închinat la bisericile de aici, a plecat la Ierusalim și la 25 de ani a părăsit pustiul după chemarea unui înger din vis care i-a vestit sfârșitul și s-a mutat la ceruri la 27 de ani, la Epivat.

Astăzi, pe locul nașterii Sfintei, este doar o placă pe care este schițată o biserică „Hosia Paraschevi” ridicată aici între anii 910-930. Distrusă în incendiu în 1817, a fost refăcută în 1820 prin bunăvoința conducătorului Moldovei și al Valahiei, Alexandru Killmachi și a unor locuitori din Istanbul; a fost din nou demolată în 1885 pentru a ridica altă mai mare în următorii şase ani. A fost cea mai mare biserică din Tracia de Est (16 metri înălțime, 26 metri lățime, 30 metri lungime), demolată în totalitate în 1979. Pe locul ei este un parc, iar la mică distanță, apele Mării Marmara se zbat pentru că ele au trăit toate cele întâmplate, ducând cu ele peste mări și țări adevărul unei vieți dedicate lui Hristos.

Edirne, ultima oprire în Turcia

Ultima oprire de pe teritoriul Turciei este la Edirne pentru a vedea Moscheea Selimiye, una dintre cele mai importante moschei istorice din Turcia, o capodoperă a istoriei arhitecturale turco-otomane și arhitecturii mondiale și, în primul rând, capodopera arhitectului Mimar Sinan.

Construită în secolul al XVI-lea, piatra de temelie a fost pusă de sultanul Selim al II-lea și a fost terminată la un an după moartea sultanului, numită Selimiye sau Moscheea cu 999 de ferestre; datorită perfecțiunii tehnice, a dimensiunilor și valorii estetice, moscheea a fost și este cea mai importantă cons­trucție a unei moschei. Cupola centrală uriașă ce acoperă moscheea este sprijinită de opt coloane și are o capacitatea de 6000 de credincioși. Are un spațiu imens în interior cu stâlpii care susțin cupola centrală foarte apropiați de ziduri, creându-se un spațiu foarte mare în interiorul moscheii. Materialele folosite sunt piatra, marmura, lemnul, sideful, ceramica. Culorile  sunt calde și delicate, cele patru minaretele situate în colțurile clădirii au o înălțime de 93 metri, cu trei balcoane fiecare minaret, dar cu balustradele balcoanelor diferite la fiecare; în anexele geamiei, a fost amenajat Muzeul de Artă Islamică.

Privită de sus, impresionează printr-o simetrie perfectă, cu coridoarele ce înconjoară pe trei laturi curtea interioară, semănate cu cupole rotunde, cu cupola uriașă centrală străjuită în patru colțuri de minaretele ca niște creioane uriașe care scriu pe cer cuvinte de rugăciune. Cerul încearcă să pătrundă pe ferestrele care se întrec în a oferi luminii loc. În cercuri, sau de-a lungul zidurilor, lumina dansează deasupra covorului roșu, cu motive florale și geometrice care delimitează locul de rugăciune și dă strălucire acestui spațiu imens, împodobit cu gresie de Iznik, faianță și marmură, pereții fiind decorați cu caligrafii, desene geometrice, colorate cu nuanțe roz și albastru. Cu această moschee s-a încheiat drumul nostru pe pământul Turciei.

La întoarcerea în țară, ne aștepta cu bucurie parcă, să ne închinăm și să mulțumim pentru toate, Mănăstirea Cozia scăldată de apele Oltului și de soare; privind în urmă ni se pare că oricâte granițe am ridica, oricâte popoare ar exista, singura care unește cerul și pământul și oamenii deopotrivă este credința care pune în sufletul omului darurile Duhului Sfânt, pacea bucuria, răbdarea, smerenia; privind în urmă la cele văzute, la toată zbaterea pentru cele materiale ale omului, bat la porțile inimii cuvintele  Mântuitorului: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul  său?” (Marcu 8, 36-37). Și zilele acestea sufletul nostru s-a hrănit din toate frumusețile dăruite de om și Dumnezeu fiilor Săi pentru a găsi liniștea și bucuria întru Hristos.