Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Semnal editorial „Românul, un mare estet al exteriorizării ființei umane”

„Românul, un mare estet al exteriorizării ființei umane”

Un articol de: Augustin Păunoiu - 28 Iul, 2019

Volumul 9 al integralei Dumitru Stăniloae, publicat la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2018, sub titlul Reflecții despre spiritualitatea poporului român, adună între paginile sale ideile, gândurile părintelui Stăniloae cu privire la specificul acestui neam și locul pe care Ortodoxia îl ocupă în viața românilor din cele mai vechi timpuri până azi. Identitatea românească nu ține doar de apartenența la o comunitate cu aceeași limbă, credință și strămoși, la un popor, ci și la un anumit spațiu. Și aici apare menționat satul străbun, cu tot ceea ce ține de existența lui, portul, melosul și dansul popular, biserica și casa românului.

Colecția Opere complete a celui socotit cel mai mare teolog ortodox al secolului trecut, proiect desfășurat la inițiativa și cu binecuvântarea Prea­fe­ri­ci­tului Părinte Patriarh Daniel, a debutat în 2012 și a ajuns în prezent la volumul cu numărul 13, care cuprinde Teologia ascetică și mistică a Bisericii Ortodoxe. Nu este ultimul volum din seria pomenită mai sus, ci Editura Basilica le anunță pe următoarele unde se vor regăsi articolele, dar și, inedit, predicile părintelui Dumitru Stăniloae apărute în diferite reviste teologice, la care se adaugă reeditarea lucrării Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă.

Volumul 9, compartimentat în 4 capitole și o anexă, însumează 504 pagini. În Cuvântul înainte semnat de Patriarhul României, acesta subliniază modul în care autorul cărții surprinde spiritul comunitar și cultura armoniei ce domină lumea satului. Totodată, arată noutatea pe care o aduce prezenta ediție a cărții (apărută în ediție princeps în 1992), articolele și studiile publicate de părintele Stăniloae în diferite periodice, materiale neapărute până acum în vreun volum.

În Reflecții despre spiritualitatea poporului român, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că, spre deosebire de evrei, armeni, greci și alte neamuri care se pot așeza în zone depărtate geografic, dar și cultural-civilizațional de patria lor, românii nu pot face același lucru fără modificarea substan­țială a ființei lor lăuntrice.

Românul nu poate zâmbi atunci când satul lui suferă

„Sinteza originară a ființei românești se menține prin alipirea de locul în care dăinuiește de milenii, sau, invers, alipirea la locul acesta menține nealterată ființa românească, după cum mărturi­sește și poetul când spune: «Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem».”

Identificarea românului cu spațiul propriu naște în el, atunci când este rupt de acest spațiu, dorul, care reprezintă pentru el o adevărată boală. Iar dorul nu se referă numai la persoane, ci la locul de care ții, la satul propriu. Dorul te cheamă continuu să te întorci la spațiul originar. În multe doine de la noi, fiica își mustră mama pentru că a măritat-o în alt sat.

Dar românul se simte legat nu doar de satul său, ci și de cele din jurul acestuia. El simte că face parte dintr-o „țară”, în sensul cel mai vechi al cuvântului: „Țara Bârsei”, „Țara Oltului”... „Țările” în vechime erau adunări de sate, însă ele niciodată n-au fost doar niște unități politico-administrative, ci și „unități” afective. Fiind­că satul conferă acel cadru familiar inconfundabil.

Există, scrie părintele Dumitru Stăniloae în reflecțiile sale privind poporul român, o corespondență între chipul țării, chipul satului și chipul românului. Atunci când satul, când țara suferă, românul nu are cum să zâmbească. Iar atunci când vine din străinătate acasă, românul, văzând pământul țării sale, e ca și cum și-ar vedea propria față. Satul nu e o simplă așezare umană, ci o comuniune plină de viață, unică și extrem de bogată.

Imitarea Apusului nu e demnă, nici folositoare

Într-o analiză subtilă, părintele Dumitru Stăniloae face o com­parație între cultura românească, ce s-a născut „spre luminarea și întărirea sufletească a poporului”, și cultura occidentală, marcată de individualismul și exclusivismul pe care le imprimă caracterul inaccesibil, din cauza gradului înalt de abstractizare al acesteia.

„Dacă, în Apus, Racine, Montaigne, Goethe și Dante sunt străini de universul spiritual al țăranului francez, german sau italian, Creangă este gustat de tot poporulÎ fiindcă în Amintirile și poveștile sale ne regăsim cu toții.

Contrar opiniei largi, împăr­tă­șită până astăzi de cei superficiali sau ignoranți, conform căreia creația folclorică poate fi privită doar ca o arheologie spirituală, iar rămânerea la ea o adevărată catastrofă culturală, părintele Dumitru Stăniloae propune o aplecare mai atentă asupra bogăției și profunzimii acesteia, aproape în întregime neluată în seamă de cercetători.

Nu trebuie să pornim într-o goană gâfâită pentru a ajunge Occidentul din urmă, atunci când Apusul însuși este într-o febrilă căutare după normalitate, sens, ordine și încredere în viață. Imitația exterioară a unei culturi care nu prezintă rodul spiritului nostru și rezultatul așezării noastre geografice denotă o atitudine servilă, nedemnă și inacceptabilă. Cu toate acestea, părintele Dumitru Stăniloae nu demonizează Occidentul, ci face distincție între situația generată în Apus de Renaștere, pe de o parte, și celelalte sectoare ale culturii, filosofie, artă, literatură.

Spre deosebire de creația cultă occidentală, creația populară românească nu trăiește senzația de epuizare. Ea este capabilă să stimuleze imaginația creatoare, oferă posibilitatea poporului să se hrănească la nesfârșit din con­știința caracterului său inepuizabil, mereu indefinit și stimulator al realității pe care această creație îl sugerează.

Până și eroii basmelor populare românești sunt impregnați de trăsăturile țăranilor din satele noastre, persoane ce inspiră bunătate și omenie, care nu au în minte dominația asupra celorlalți, ci sunt animați de principiile sănătoase care stau la baza firii. „Personajele din povești înving prin binele făcut celor mici și asupriți, prin istețimea lipsită de viclenie, prin puritatea și modestia cărora le repugnă fanfaronada. Ei țin cumpăna dreptății și conduc spre biruința binelui.”

Cântec, joc și port, expresii ale complexității sufletești a românului

Referitor la exteriorizarea spiritului românesc, așa cum apare el în portul, melosul, dansul ­popular, în casele și bisericile de la sat, în sculptura și pictura lor, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că ele scot în evidență și accentuează trăsăturile sufletului românesc și remarcă legătura dintre acesta și ceea ce ține de lumea unde țăranul își duce traiul.

Portul românesc spiritualizează trupul celui care-l îmbracă. Sufletul e frumos, iar exteriorizarea lui, trupul, e firesc să fie acoperit cu un veșmânt de o frumusețe pe măsura sufletului, o frumusețe de o armonie complexă. „În portul ­popular se manifestă cu tărie con­știința misiunii revelatoare a omului, conștiința misiunii cultivării prin aceasta a complexității și armoniei sufletești pentru a o face normă a relațiilor dintre oameni.”

Aceeași armonie bogată de note variate caracterizează și melosul popular. Cântecul e legătura dintre poporul român și relieful țării. „Prin cântec, sufletul românesc se revarsă peste țară, o scaldă, o umple de duioșie, de strălucire, de seninătate și bucurie, ca și de jalea sufletului românesc. (...) În cântecul popular de la noi, spiritul poporului e sesizat la un nivel aflat deasupra unei filosofii sau unor filosofii unilaterale și prea precis articulate. E în el o finețe suprafilosofică și supraideologică, pentru că și interpretul lui e scufundat într-o realitate dincolo de structurile ideologic exprimabile. Doina românului, de pildă, este expresia trăirii directe a adâncului indefinit de bogat și dincolo de orice determinare al tainei exis­tenței.”

Jocul popular redă o altă dimensiune a spiritului românesc delicat, grațios, complex și armonios. El nu e un simplu dans, ci e joc. Jocul nu înseamnă distracție, ci exprimă bucuria de comunitate și în comunitate. Nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu frumosul și cu buna-cuviință, spune părintele Stăniloae. Portul popular stă în legătură cu jocul și cu viața de la sat. Sau jocul este încadrat în ansamblul vieții. Nu e detașat de seriozitatea vieții, nici de estetica ei. „Cuviința este termenul sub care-și trăiește exis­tența românul. Cuviința este o bună estetică a ființei umane, nedespărțită de etică. Poporul român este un mare estet al exteriorizării ființei umane.”