Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „A fi român pentru mine era să exprim românismul în Franța”

„A fi român pentru mine era să exprim românismul în Franța”

Un articol de: Cornel Enache - 08 Apr, 2019

Părintele profesor dr. Jean Boboc, decanul Centrului Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” (CDS) din Paris, a trecut la cele veșnice joi, 4 aprilie 2019. Preot cu o înaltă pregătire în teologie, medicină și alte domenii conexe, a fost în Franța un specialist în probleme de bioetică și în dialogul interbisericesc. În cele ce urmează, prezentăm un interviu cu regretatul părinte profesor Jean Boboc despre situația românilor ortodocși din Franța realizat la Catedrala Mitropolitană „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris în anul 2014.

Părinte profesor Jean Boboc, spuneți-ne în primul rând câteva lucruri despre dumneavoastră.

Nu-mi place prea mult să vorbesc despre mine. Este adevărat că sunt o coproducție franco-română, asta e clar. Dar nici nu mai cred că sunt francez. La un moment dat, când eram copil, adolescent, am luat decizia să fiu român. Și să știți, nu mai știu cine a spus așa ceva în literatura română: „A fi român este o meserie”. A fi român este o meserie! Și am experimentat toată viața mea ce fel de meserie este a fi român. A fi român pentru mine era să exprim de fiecare dată, în fiecare moment, românismul în Franța. Era foarte important. Și când eram adolescent și student mai târziu, a fi român în Franța era foarte ușor, fiindcă icoana României era frumoasă. Era foarte bine văzută, fiindcă era plin de intelectuali refugiați, de oamenii de cultură fantastici și era ușor să spunem că suntem români. Astăzi e mai greu. Astăzi e mai greu fiindcă ce se petrece în România, în politică, ce se petrece cu imigrația rromilor, toate astea ne-au făcut aici o reputație foarte proastă. E foarte trist că e greu astăzi să spui că ești român. Dar eu am un fel de training în acest fel de a fi și m-am exprimat întotdeauna ca român. Adică faptul că m-ați întrebat dacă sunt francez-român, franco-român și așa mai departe... sunt român gata și ortodox gata. Mai bine să spunem: sunt ortodox și român.

Este o expresie foarte elocventă, dar foarte rar întâlnită: „Am luat decizia de a fi român”. Vă rog să deta­liați puțin care au fost resorturile care v-au dus la această hotărâre.

Foarte rar pentru un copil, când ești în brațele mamei, să fii îmbrățișat de George Enescu. Foarte rar pentru un adolescent să fii îndrumat de Vintilă Horia. O binecuvântare în momentul când cauți o identitate adevărată să fii în legătură cu un duhovnic adevărat. Și așa a fost. Adică a fost o binecuvântare pentru mine de când eram foarte tânăr. Și era normal că am vrut neapărat să fiu român. Și când am început să văd istoria, să mă uit la istoria românilor, am avut convingerea că noi suntem singurul popor autohton din Europa cu o istorie extraordinară. Și când ești convins de așa ceva, ești foarte mândru de a fi român, evident. Dar eram încă mai mult mândru, fiindcă am observat de foarte aproape situația din Basarabia și din Bucovina. Și foarte devreme am intrat în Asociația „Pro Basarabia și Bucovina” și m-am mirat ce oameni extraordinari, români extraordinari am întâlnit în viața mea, cu o verticalitate, cu o coloană vertebrală foarte, foarte solidă, înrădăcinați în matca românească, în glie, și cu capul sus, în cer.

Ați avut privilegiul de a cu­noaște atâtea personalități ale culturii române care au devenit și ale culturii franceze. Care v-au marcat cel mai mult parcursul în plan cultural, dar și religios?

Vintilă Horia m-a marcat profund. El nu era ortodox, dar trăia într-un fel de ecumenicitate națională. Acesta este unul. Al doilea a fost părintele Vasile Bordeianu. Am și o carte - La grande métamorphose - pe care i-am dedicat-o părintelui Vasile Bordeianu, pe care îl am foarte mult la inimă și în rugăciune. El m-a marcat enorm. După aceștia, este o pleiadă de intelectuali. Bineîn­țeles, i-am cunoscut pe Eugen Ionescu și familia lui. Da. Era interesant la el, fiindcă modul în care vorbea despre Dumnezeu era foarte interesant. L-am cunoscut pe Cioran. Dar modul în care el vorbea despre Dumnezeu era încă mai interesant. Toată lumea vorbește într-un mod negativ despre Cioran fiindcă nu l-a citit cum trebuie. A citit opere filosofice, dar dacă citești caietele lui este ceva, se vede că este o luptă permanentă. El vor­bește cu Dumnezeu. Era o luptă permanentă în ceea ce privește România, în ceea ce privește a fi ro­mân și în ceea ce privește Dum­nezeu. Adică nu se poate spune că era un ateu. Era un om, un cercetător, un om în luptă morală. Mulți au fost. Mulți au fost, au venit aici în biserică (Catedrala „Sfinții Arhangheli”, n.red.), s-au rugat. Un exemplu interesant este cazul lui Constantin Runcu, nu l-am cunoscut, dar eu îl pomenesc în fiecare duminică fiindcă a fost ipodiacon aici, în biserica noastră.

Dar nu e bine, nu e bine să spunem că am cunoscut unul, am cunoscut altul. Ce rămâne din asta este o credință puternică în etosul românesc. Și cu gene­rația voastră din când în când am o problemă fiindcă văd că sunt oamenii care n-au studiat istoria lor. În fiecare duminică, după ce am pomenit eroii din toate timpurile și din toate locurile, eu adaug sistematic o frază mai lungă, unde îi cerem lui Dumnezeu să îi pomenească pe frații noștri din Basarabia, din Bucovina, din ținutul Herței, din Transnistria și chiar din Voievodina, și chiar din Valea Timocului și chiar din Cadrilater, și pe toți cei care au fost exilați și care au dispărut în Gulag, pentru care nu mai este nimeni care să se roage. Și sunt oameni care vin la mine: „Părinte, vorbiți totdeauna de Transnistria, de Bucovina? Sunt ale noastre acestea?” Zic: „Ei, mă, tu mă întrebi așa ceva? Nu ți-e rușine? Dar se poate spune ceva, să știți, că de la Eminescu avem de la Nistru până la Tisa, se poate schimba așa ceva?” Mai bine să spunem de la Bug până la Pind, pentru că etnia românească a fost, îna­inte de â38, o hartă de expansiune românească, care era extraordinar de bine făcută și cinstită.

Acum nu mai este expansiune, este o emigrație teribilă, catastrofală. Catastrofală. Fiindcă cine rămâne în România? Săracii și bătrânii. Și cei care vin aici au o problemă. De aceea suntem misionari. Cei care vin aici se pierd. Și noi ar trebui să îi recuperăm. Fiindcă sunt mulți care se căsătoresc cu francezi, italieni, spanioli ș.a.m.d. Este datoria noastră să facem copii francezi? Să facem copii spanioli? Nu cred. Dar pe de altă parte este o dimensiune spirituală, fiindcă această emigrație reintroduce Ortodoxia în Occident, în Apus. Avem o datorie mare să botezăm în Ortodoxie. Și când sunt căsătorii mixte, eu fac o pregătire destul de lungă, șase luni cel puțin, și îi conving să vină la Ortodoxie. N-am făcut încă o căsătorie mixtă. Așa văd lucrurile.

Așadar, aceasta este misiunea actuală a Bisericii noas­tre de aici, din Franța. Care era misiunea Bisericii în perioada de dinainte de 1989, atunci când existau disidența, elita, refugiații?

La această perioadă era ceva interesant. Noi eram invitați la misiunea catolică, la greco-catolici, și au fost invitați și ei la noi. Când se făcea o aniversare, când începeam anul la Casa românească, pe care noi am întemeiat-o destul de demult, preotul ortodox și preotul catolic veneau împreună. Era dragoste între noi. În '89, s-a terminat. La trei zile după (Revoluție, n. red.), nu s-a mai văzut nici un catolic. S-a terminat. Ce s-a petrecut? Mă întreb dacă nu era o dragoste fățarnică. Dar ce spun eu este că înainte de '89 nu sunt convins că activitatea Bisericii era numai spirituală. Era foarte amestecată de ideea națională. Și Biserica era un centru de rezistență. Și spiritual și politic. Și astea merg împreună. Acum e diferit. S-a reorientat spre viața spirituală, bisericească, culturală, mai ales că avem francezi care sunt în bisericile noastre de pe tot teritoriul Franței. Adică suntem mai întâi orientați spre Ortodoxia universală.

Ați vorbit despre necesitatea de a fi misionari orto­docși într-o țară străină, în speță în Franța. Cum se poate face acest lucru și cât de importante sunt modelele care ne pot servi drept surse de inspi­rație?

Eu am tradus de la Eminescu niște texte de tip articol politic unde a vorbit despre modul în care turcii i-au decapitat pe Sfinții Martiri Brâncoveni. Cu ei avem un exemplu așa de recent, extraordinar, de credință mântuitoare. Și la ora actuală, când creștinii în Irak, în Africa, în diferite părți în lume sunt uciși, persecutați, decapitați, răstigniți, este momentul să spunem la fiecare botez: e greu să fim creștini la ora actuală, încă mai greu să fim ortodocși adevă­rați. Dar avem niște exemple, niște pilde naționale cu Brâncovenii și trebuie neapărat să ne tragem energia din sacrificiul lor. Să fim creștini adevărați și să rezistăm, dar cu energie, băr­bă­­tește. Nu numai cu fraze frumoase. Noi, ca și creștini, trebuie să apărăm credința noastră, familia noastră, țara noastră, cu energie. Și nu mi-e frică în Bise­rică să vorbim clar, fiindcă dacă vorbim clar, facem exact ce ne-a spus Hristos: dacă este da, da, dacă este nu, nu.