Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Aceasta ar trebui să redescopere fiecare: datoria lui“

„Aceasta ar trebui să redescopere fiecare: datoria lui“

Un articol de: Augustin Păunoiu - 16 Iul, 2014

Dialogul cu medicul Galina Răduleanu, fiica preotului basarabean Boris Răduleanu, este unul răscolitor pentru intervievată. Dar în acelaşi timp şi cutremurător pentru cine îl citeşte sau ascultă. Fiindcă vorbeşte despre esenţa omului, adică nevăzutul lui, despre sufletul capabil să se jertfească şi să-L mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii. Anii de temniţă au constituit pentru dr. Galina Răduleanu revelaţia unei profunzimi sufleteşti imposibil de atins în viaţa de dinafara gratiilor închisorilor comuniste.

Doamnă doctor, cum era viaţa în Basarabia în vremea de dinainte de al Doilea Război Mondial? Când s-a refugiat în România de dincolo de Prut familia preotului Răduleanu?

Prea multe despre viaţa din Basarabia anilor de care faceţi pomenire nu aş putea să vă spun. Fiindcă atunci când am plecat, eu eram copil. Şi nu-mi amintesc decât lucrurile foarte frumoase din vacanţele petrecute la bunica. Am plecat pe când aveam 11 ani, în primăvara anului 1944, când trupele sovietice se apropiau de oraşul Bălţi şi când toţi fugeau din faţa „eliberatorilor“.

Provin dintr-o familie de preoţi. Tatăl meu s-a născut în comuna Izbeşti, judeţul Orhei, unde bunicul meu era preot. A fost al 11-lea din cei 12 copii ai familiei. Părinţii lui s-au mutat după un timp în comuna Trifeşti, tot în Orhei, unde bunicul a murit când tatăl meu avea 17 ani. Trebuie să menţionez, din amintirile pe care le păstrez de la tata, că bunicul meu era foarte credincios, foarte evlavios. Nu l-am cunoscut, dar figura lui din poza păstrată cu el are ceva din lumina unui apostol. De ce vă spun lucrul acesta? El a murit pe 21 mai 1923. După 1944, biserica unde slujea el a fost transformată într-un depozit de grâne, iar mormântul bunicului meu, aflat în curte, a fost nivelat. După foarte mulţi ani, în 1990, când biserica a fost redată cultului, nu se mai ştia nimic despre soarta mormântului. Dar oamenii săpând un şanţ pentru a îngropa un cablu electric au dat peste locul unde fusese înhumat bunicul meu. Şi căutând în registrele care se mai aflau încă prin podul bisericii au descoperit groapa bunelului meu, preotul Grigore Babcenco.

Numai aşa am putut să-i ridic o cruce la mormânt, să-i pun candelă, iar astăzi acel loc este un punct important în geografia spirituală a zonei.

Bunicul, am aflat tot din povestirile tatei, a fost odată foarte bolnav. Cred că luase febră tifoidă sau tifos exantematic. Oricum, ceva foarte grav. Tata avea pe atunci 11-12 ani. Bunica era deja pregătită pentru înmormântarea soţului ei. În ajun de sărbătoarea Sfântului Nicolae, bunicul l-a visat pe Sfântul Nicolae, care i-a spus: „Ai mulţi copii, o să mai trăieşti încă cinci ani!“ În ziua următoare, bunicul s-a sculat sănătos şi a mai trăit exact cât i-a spus sfântul în vis. Da. Bunelul meu avea o legătură cu cele de Sus foarte intensă, cu toate că era un simplu preot de ţară.

Tatăl meu, Boris, rămas orfan de tată, a făcut Facultatea de Teologie şi Filosofie la Cernăuţi, pe care a absolvit-o muncind, pentru că nu avea cine să-l întreţină. A fost şi în străinătate cu o bursă, la Paris şi Londra. S-a căsătorit, apoi a fost numit la Parohia Răduleni, de unde şi-a luat şi numele. După doi ani de zile s-a mutat la Bălţi, la Catedrala „Sfântul Nicolae“. În 1940 ne-am refugiat, într-un mod extrem de chinuitor. Ruşii intraseră şi nu mai lăsau să plece oamenii. Am fost constrânşi să renunţăm, dar tata a fost hotărât şi aşa am ajuns la Craiova, unde am stat un an de zile. În 1941, ne-am întors în Basarabia, unde tata şi-a luat în primire fosta biserică. Dar în 1943-1944, părintele Boris a fost numit preot în linia I pe front, deşi nu era preot militar. Dumnezeu l-a ajutat şi s-a întors sănătos. În 1944 ne-am refugiat pentru a doua oară în România, la Lugoj, unde am stat patru ani, apoi ne-am mutat la Chitila, lângă Bucureşti. De aici părintele a fost transferat forţat cu domiciliu obligatoriu la Parohia Slobozia Moara, din judeţul Ilfov.

Tata era un preot care considera că pentru Hristos eşti dator să jertfeşti totul. Chiar şi propria familie. Şi a rămas fidel acestui crez. Nu a acceptat nici un fel de compromis, iar atunci când slujitorilor Bisericii li s-a interzis să facă catehizarea copiilor, el a refuzat să se supună. La conferinţele preoţeşti unde se discutau acum teme „democratice“, vorbindu-se despre pacea şi binefacerile aduse de regimul sovietic, părintele Boris vorbea despre pacea pe care o aduce numai Hristos. A fost oprit de la a mai lua cuvântul, iar ulterior a fost arestat în 13 martie 1960. I s-a luat şi ultimul petic de hârtie la percheziţia făcută. Între lucrurile luate de Securitate au fost găsite nişte caiete de însemnări de-ale mele, un jurnal, în care-mi scriam cu foarte multă sinceritate gândurile mele despre ce se întâmpla în ţara în care trăiam acum. Îmi vărsam oful în acele scrieri. Eram mâhnită pentru deznaţionalizarea care se petrecea sub ochii noştri, ca şi pentru întreaga mascaradă de aşa-zisă libertate. Caietele au fost găsite, luate şi considerate ca material probatoriu. Învăţam atunci la Liceul de fete „Lazăr“ şi eram şi am şi rămas foarte înflăcărată, foarte aprinsă pentru problema Basarabiei, ca şi pentru tot ce era şi este românesc. Dar o colegă de clasă, o aşa-zisă prietenă, basarabeancă şi ea, secretara UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), mi-a luat unul din carnetele mele de însemnări şi l-a dus la directoare. Aceasta a fost obligată să cheme pe cineva de la minister, care m-a anchetat şi m-a eliminat din şcoală, fără drept de înmatriculare în orice altă unitate de învăţământ din România pentru toată viaţa. Eram pe atunci în clasa a X-a. Îmi amintesc că am fost interogată de o inspectoare care mi-a pus întrebarea-cheie: „Recunoşti că Stalin este un geniu?“ Am încercat să fiu diplomată şi fără să-mi calc conştiinţa, i-am răspuns: „Nu ştiu, nu l-am cunoscut personal“. Cu acest răspuns mi-am semnat sentinţa de eliminare pentru totdeauna din toate şcolile. Am început să lucrez la o tipografie ca magazioneră, Cooperativa „Litera nouă“. Făceam deci muncă necalificată. Între timp, un prieten de-al tatei i-a sugerat să ceară de la Lugoj, unde terminasem opt clase, un duplicat la certificatul de absolvire, întrucât tatăl meu l-a declarat pierdut.

Cu acest act absolut legal m-am înscris la un liceu seral, unde am făcut clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a. În toamna aceluiaşi an m-am înscris la Facultatea de Medicină din Cluj, pe care am absolvit-o fără probleme. Pentru că pe atunci nu exista o bază de date computerizată, unitară, completă, am putut scăpa şi absolvi facultatea. Eram o muncitoare care-mi continuam studiile. Aşa a vrut Dumnezeu.

Am ajuns la momentul arestării dumneavoastră…

Da, la anchetă s-a aflat felul în care reuşisem să fac facultatea, iar anchetatorul mi-a spus: „Cum ai putut să ne scapi tu nouă atunci…“ Pentru acel carneţel cu idei antistaliniste mă putea trimite direct în închisoare. Aveam 17 ani. Iar în anii 1950 regimul de detenţie era de exterminare. Într-un mod miraculos, în 1952 am terminat liceul şi m-am înscris la facultate.

Facultatea am făcut-o în tăcere şi totul părea să fie bine. Eram medic la ţară, lângă Braşov, la Poiana Mărului. Asta a durat până la arestarea tatălui meu şi găsirea manuscriselor mele. Pe 23 septembrie 1960 am fost arestată. Din acest moment a început a doua parte a existenţei mele. Din 1960 până în 1964 am trăit în puşcărie. La Uranus, la Jilava, apoi Arad şi Oradea, de unde m-am eliberat. În acelaşi an a venit şi tata. Fratele meu, student la Cluj, arestat şi condamnat în acelaşi „lot“, venise cu doi ani înainte.

În concluzie, deşi orice privare de libertate şi orice teroare psihică şi fizică nu sunt uşor de îndurat, totuşi sunt bucuroasă că mi s-a dat ocazia aceasta, să pot trece prin această experienţă, nu atât de dură prin care au trecut alţii, dar totuşi deosebit de aspră. Acum, cu trecerea timpului şi mai ales după 1989, înţeleg mult mai bine lucrurile care s-au petrecut atunci.

Cum s-a produs reacomodarea cu viaţa în libertate?

Foarte, foarte greu. În închisoare dobândisem o trăire, o interiorizare deosebită. Am suportat cu mai multă dificultate revenirea din puşcărie decât detenţia propriu-zisă sau intrarea în temniţă. În puşcărie am intrat cu oarecare mândrie. Asta pentru că voiam să fiu o eroină. Recunosc că nu eram prea smerită în ceea ce gândeam atunci. Voiam şi în viaţă să fac ceva deosebit. Mi-am dorit să nu am o existenţă plictisitoare şi gândul mi s-a împlinit.

Dar întoarcerea din închisoare, unde descoperisem o lume neştiută până atunci, o lume interioară care pentru mine este o reflectare a raiului, îmi tulbura ceea ce dobândisem acolo. Închisoarea a săpat în mine adâncimi, profunzimi pe care nu le bănuiam. Era o asceză teribilă. O asceză impusă, cu siguranţă. În libertate nu aş fi putut atinge trăirea de acolo. Tocmai de aceea Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit această posibilitate, această experienţă, din care am ieşit totuşi cu oarecare stigmate. Detenţia a fost un şoc, asemenea unui trăsnet care, atingând o stâncă, a făcut ca de acolo să ţâşnească un izvor. Fără acest trăsnet rămâneam stâncă. A fost o revelaţie, revelaţia unei lumi din adâncuri, total deosebită de ceea ce trâmbiţează psihanaliza.

Suferinţa, ruptura faţă de lumea exterioară, izolarea au fost pilonii de adâncire în fiinţa mea.

Aţi trăit suferinţa la intensitatea ei maximă? Aţi ajuns la limita suportabilităţii suferinţei?

Nu. N-am fost în situaţia aceasta. N-am prins momentele de tortură pe care le-au avut cei care au trecut prin Aiud, prin Gherla ori Piteşti. La noi metodele au fost mai subtile. Era tendinţa de a ne ademeni, de a ne face să credem că nemaipomenitul regim ateu instaurat este cel mai extraordinar din lume. Noi trebuia să ne simţim vinovaţi că nu l-am perceput ca pe o mare fericire. Anii 1960-1964 nu au fost vârful reeducării prin chinuri inimaginabile, ci prin perfidie, prin înşelare. Încercau să ne atragă, să ne inducă nu doar acceptarea unui regim socotit cel mai bun, ci chiar glorificarea lui. Pentru asta ni se promitea şi ieşirea din închisoare înainte de termen. Ceea ce era, de fapt, o minciună. Pentru că oricum toată lumea a ieşit la aceeaşi dată. Numai că unii s-au lăsat prinşi în această cursă.

Cum a fost la proces?

Procesul a fost lucrul cel mai şocant din întreaga închisoare. Aşa cum l-am văzut pe tata, pe fratele meu, credeam că nu o să-i mai prind în viaţă în libertate. Tata devenise o umbră, un cuier pe care atârnau nişte haine. Fusese torturat groaznic şi asta din două motive: pentru că era de neînduplecat şi fiindcă era preot. Nu mi-a povestit niciodată în amănunt ce anume i-au făcut, cum l-au chinuit, dar nici nu trebuia. Îţi dădeai seama după figura lui prin ceea ce trecuse…

Este teribil de răscolitoare amintirea acelor vremuri. Eu, de exemplu, după ce s-a tehnoredactat cartea, atunci când trebuia să fac ultimele corecturi, îi spuneam doamnei care se ocupa de volum: „Tu nu înţelegi că eu, ori de câte ori recitesc cartea, intru din nou în închisoare?“

Să revenim la perioada de după 1964…

Pentru a păstra ceva din ceea ce dobândisem şi descoperisem în închisoare, am plecat din Bucureşti. Cu toate că aveam dreptul să rămân, conform buletinului de Chitila. În plus, voiam să fac neapărat psihiatria. Aşa am plecat în Haţeg, la o unitate spitalicească de copii bolnavi psihic, la Păclişa.

Era o zonă splendidă, foarte izolată, la poalele munţilor Retezat, la 7 kilometri depărtare de Haţeg. În cei doi ani cât am profesat acolo am scris cartea apărută anul trecut, Repetiţie la moarte, pe care tatăl meu a avut ocazia s-o trimită în 1966 în Franţa. Cu manuscrisul ei m-am întâlnit după mult timp, abia în 1990, când am ajuns şi eu în Occident. La început nu am dat foarte mare importanţă acestor însemnări. Am considerat că sunt nişte amintiri care nu ar mai interesa pe nimeni. După un timp însă, m-am gândit că sunt obligată să dau mărturie despre ce s-a întâmplat în vremurile acelea şi să vorbesc în calitate de martor la un proces care, din păcate, încă nu a avut loc, procesul comunismului. Am modificat, am rescris şi am ajuns în acest an la ediţia a doua a cărţii.

Ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Modelul de care ducem lipsă şi pe care îl propun tineretului contemporan este Ion Gavrilă Ogoranu. Când era printre noi, el a spus un lucru care mi-a rămas la suflet şi pe care fiecare ar trebui să şi-l însuşească: „Noi nu ne-am axat pe noţiunea de drepturi în societate, ci pe noţiunea de datorie pe care o aveam faţă de toţi“.

Astăzi tineretul consideră că are numai drepturi şi nici o datorie. Acesta este lucrul pe care ar trebui să-l redescopere fiecare dintre noi: care este datoria lui. Datoria înseamnă împlinirea unui rost. Fiecare dintre noi are un rost. Nu am venit întâmplător pe această lume. Am venit cu un rost şi rost înseamnă datorie. Fiecare trebuie să descopere rostul său şi să-l urmeze, indiferent de preţ, până la capăt.

Aceasta consider eu că ar trebui să facă un tânăr şi nu numai pentru a-şi contura personalitatea, caracterul, ci pentru a deveni el însuşi.

Ne-am putea întreba, bine bine, dar datorie faţă de cine?

Datoria faţă de împlinirea voii lui Dumnezeu. Dacă nu ajungi la conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, e imposibil să realizezi că ai o datorie. Fără El eşti robul împlinirii plăcerilor tale, indiferent pe ce cale, iar scopul vieţii este acela de a ajunge la un nivel material cât mai ridicat, dar niciodată de ajuns. Astăzi nu există ceva mai motivant decât goana după bunuri materiale, după acumularea de cât mai mult. E o competiţie dură. Fiecare se întrece cu celălalt pentru a ajunge cel mai bogat om din cimitir. Sunt din păcate extrem de actuale versurile: „Dumnezeul nostru? Umbră. Patria noastră? O frază…“ Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii cred în „deşteptarea din somnul cel de moarte“, fiindcă cred în învierea morţilor.