Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Arhitectul noilor începuturi în Patriarhia Română

Arhitectul noilor începuturi în Patriarhia Română

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 10 Oct, 2019

Cu prilejul comemorării a 50 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, Dimitrie Ionescu-Berechet, arhitectul Patriarhiei Române, a fost omagiat în Palatul Patriarhiei prin vernisarea unei expoziții retrospective și prin lansarea unui album cu caracter monografic, publicat de Editura BASILICA. La finalul evenimentului am vorbit despre personalitatea arhitectului omagiat cu lector dr. Ştefan Ionescu-Berechet, unul dintre curatorii expoziţiei şi realizator al noului album.

Portofoliul arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet este de-a dreptul impresionant. Cu peste 460 de lucrări, dintre care mai bine de 100 de biserici proiectate de la zero. Spuneţi-ne, vă rugăm, cum a ajuns să realizeze atâtea lucruri măreţe bunicul dumneavoastră?

S-a căsătorit relativ târziu, la 42 de ani şi, înainte de aceasta, a avut ocazia în prima tinereţe să călătorească în întregul bazin mediteranean pentru a cunoaşte arhitectura. Din această perioadă datează mai bine de o treime din portofoliul său, când a proiectat foarte mult. Clădirile civile, în special, sunt proiectate de el înainte de 1940. De asemenea, tot înainte de război a proiectat şi cele mai mari biserici, cum ar fi bisericile Parcul Domeniilor-Caşin, „Sfânta Vineri”-Nouă din București și Biserica „Sfinţii Împăraţi” din Constanţa. Edificiile publice au fost proiectate până în această perioadă. În 1927 el a început colaborarea cu Arhiepiscopia Bucureştilor, în 1930 cu Mitropolia Ungrovlahiei, iar în 1931 a fost numit, prin concurs, arhitect-şef al Patriarhiei Române. Cea mai veche biserică proiectată este cea de la Lereşti, în zona Câmpulung-Muscel, în ţinuturile sale natale. Prima biserică pe care o construieşte în calitatea sa de arhitect al Patriarhiei este cea din Costeşti, judeţul Argeş, pe locul celei distruse de incendiul tragic din 1930. A călătorit foarte mult, unde s-a documentat pentru viitor. El avea un talent deosebit la desen şi desena cu mare uşurinţă. Avea şi o echipă de arhitecţi care îl sprijineau. Îi amintim pe Ioan Paraschivescu şi Gheorghe Naumescu, care au semnat cu el multe proiecte. Ulterior, în timpul Patriarhului Justinian apar la serviciul tehnic al Patriarhiei şi ingineri şi nomenclatori. 

Putem vedea din noul album pe care l-aţi prezentat că bisericile proiectate de Dimitrie Ionescu-Berechet au un specific. Puteţi să ne spuneţi care au fost liniile arhitecturale urmate de el în proiecte?

Tipologia bisericilor lui Dimitrie Ionescu-Berechet poate fi văzută şi în grupajul expoziţional de la Palatul Patriarhiei. Catedralele proiectate de el au o linie comună, care se regăseşte şi la alţi arhitecţi. El nu doar a creat propriile sale biserici şi catedrale, ci a imprimat o anumită tipologie de catedrală căreia i se subsumează şi ceilalţi arhitecţi în proiectele lor. Exista atunci o gândire programatică, în special a Patriarhului Miron, pe care arhitectul Berechet o aşază în linii arhitecturale. Este vorba de un tip de locaș care este o actualizare a arhitecturii de tip bizantin într-un limbaj care are linii neoromâneşti, inspirate din stilul brâncovenesc, însă totul creionat în perioada interbelică. De obicei este vorba de un plan în cruce înscrisă, cu o turlă centrală pe naos, patru turle în colţurile bisericii, un fronton semicircular la faţadă, un pridvor deschis pe faţada de vest. Sunt aşadar câteva linii stilistice de la care nu se face rabat şi care se regăsesc în majoritatea catedralelor epocii interbelice. 

Vedem în fotografiile din cadrul expoziţiei piese de sculptură bisericească, dar şi folosirea mozaicului. Cum a ajuns cunoscutul arhitect să proiecteze în acest fel?

Jumătate din portofoliul său înseamnă sculp­tura mobilierului bisericesc. El gândea proiectul arhitectural al bisericii, precum şi tot decorul interior, de la tâmplă până la mobilier, inclusiv programul iconografic. Pictorul urma doar să modifice anumite aspecte. În privinţa decorului interior, lui i se datorează iniţiativa introducerii picturii în mozaic în bisericile româneşti, ceea ce nu exista înainte. Ulterior, monumentul care ilustrează deplin această iniţiativă este Biserica Parcul Domeniilor-Caşin, din care nu s-a realizat decât altarul atunci, pentru că la puţină vreme a trecut la Domnul. Acolo, la Caşin, a fost amenajat şi un cuptor de mozaic. Aşadar, indirect, arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet a avut o contribuţie majoră la acest început, care, iată, se desăvârşeşte astăzi în pictura interioară a Catedralei Naţionale. 

Cum s-a desfăşurat viaţa personală a arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet, ţinând cont de volumul imens de muncă depus de-a lungul vieţii?

După ce s-a căsătorit, soţia, casnică, i-a fost inclusiv şofer de serviciu. Ea îl degreva de treburile gospodăreşti zilnice. Arhitectul a avut o căsnicie fericită, cu doi copii, un băiat şi o fată, chiar dacă prima fată a murit la naştere. Soţia i-a fost foarte aproape, susţinându-l permanent. A fost un om evlavios, cu o credinţă neostentativă, discretă şi profundă, care transpare. Era nelipsit de la slujbele bisericeşti. Avea strana lui atât la Bucureşti, la Biserica Popa Rusu, pentru că locuia pe strada Italiană, iar la Câmpulung la Biserica Domnească, unde a şi fost botezat. În ceea ce priveşte aprecierea sa de către ceilalţi arhitecţi, trebuie menţionat că Uniunea Arhitecţilor din România i-a acordat în 1957, după împlinirea vârstei de 60 de ani, o pensie personală de merit.