Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Boianul Canadei, satul care trăiește prin biserică

Boianul Canadei, satul care trăiește prin biserică

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Interviu
Un articol de: Augustin Păunoiu - 19 Iunie 2017

Veniți în Canada pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIX-lea, românii au înființat prima parohie ortodoxă a lor la locul botezat după numele localității de unde plecaseră, Boianul Bucovinei. Din 1969 până astăzi slujitorul bisericii ortodoxe românești de acolo este preotul Mircea Panciuk. În vârstă de 77 de ani, părintele, care conduce Protopopiatul Canadei de Vest, are multe amintiri legate de Patriarhul Justinian Marina, de studiile în România și de începutul pastorației sale pe pământul nord-american.

Părinte protopop, pentru început, câteva cuvinte despre dumneavoastră.

M-am născut în Canada în 1940, din părinți români. Tatăl meu a fost originar din Tereblecea, Bucovina, care ține de Ucraina. Mai am patru frați. Am crescut la Montreal în tinda bisericii, cum se spune. Bunicul meu, care era președintele Consiliului parohial, era un om bine văzut și respectat în comunitatea românilor din Canada.

În Canada, Ortodoxia a început să fie cunoscută destul de târziu. Mai întâi au pătruns catolicii și anglicanii. Au venit francezii, englezii. Dar pe la 1890 au început să vină și români. Ce se întâmplase? Ministrul de externe al Canadei de atunci a fost trimis de premierul acestei țări, Johnny McDonald, în Europa de Est să găsească oameni sănătoși, vigu­roși care să desțelenească pămân­tul din vestul Canadei pentru agricultură. Așa au ajuns acești bucovineni în Alberta, care pe atunci nu era provincie, ci era un teritoriu, o zonă, numită de Nord-Vest. Din 1905 această zonă a devenit administrativ o provincie. Primii români au fost Vasile Raliuc și Ichim Iurcu, originari din Boianul Bucovinei, de lângă Cernăuți. Treptat s-au adăugat alți români veniți în mai multe valuri, în 1924, apoi înainte de al Doilea Război Mondial, 1945...

După 1945 au sosit mai puțini români fiindcă comuniștii nu dădeau voie să fie părăsită țara.

1989 a reprezentat un alt val puternic de imigranți veniți dintre Carpați. Oameni cu carte, tineri, dornici să lucreze, să facă o carieră în Canada. Mulți au ajuns pe continentul american cu servicii deja plasate din România.

Timmins, Hamilton, Windsor, Ontario

Vorbiți despre începutul Bisericii Ortodoxe Române din Canada.

Primii preoți români pe pământ canadian au fost bucovineni și ardeleni. Asta s-a întâmplat la începutul secolului trecut. Au fost ridicate două biserici românești, prima în Regina Saskatchewan, provincie vecină cu Alberta, alta la Boian. Cea dintâi are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“, iar cea din Boian, „Sfânta Maria“. „Sfântul Nicolae” a fost sfințită în 1903. Regina era oraș atunci, Boian era sat, oamenii locuiau în bordei. De aceea, biserica din Boian a fost sfințită în 1905. Firește, după această dată s-au înființat parohii și în alte orașe canadiene: Timmins, Hamilton, Windsor, Ontario. La Timmins erau mine de aur și oamenii se adunaseră acolo la exploatări, la minele de aur respective. Hamilton era și el un centru industrial serios, fiindcă acolo erau topitorii de oțel. La Windsor, peste apă, în America, în Detroit, erau fabrici de mașini: Ford, General Motors, Chrysler.

Alberta, zona în care mă aflu eu acum, a fost prima din Canada care a cunoscut  o dezvoltare explozivă. Ea a fost prima provincie canadiană unde s-a exploatat petrol. Tot aici s-a intensificat creș­terea animalelor. Carnea de vită din Canada este cunoscută pentru calitatea ei, apoi grâul canadian iarăși este renumit în lumea întreagă.

„Aici, în România, eu sunt tatăl tău!”

Cum ați ajuns să studiați teologia în România?

Sunt fiu de țărani, născut nu în oraș, ci la sat. Am mers la școală și mi-a plăcut, deși făceam o oră și jumătate dus și, la fel, întors. Dimineața mă sculam, făceam curat la animale sau ajutam chiar la muls vacile, apoi făceam un duș și plecam la școală. A fost frumos.

În 1963, după mai multe întâmplări, împreună cu părinții mei, foarte apropiați de biserică, ne-am mutat de la bunicul nostru, de lângă Montreal. Episcopul Andrei Moldovan murise. A fost trimisă o delegație din partea Patriarhiei Române ca să îl înmormânteze. Era condusă de Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu, din care mai făcea parte și decanul Institutului Teologic din București, părintele Nicolae Nicolaescu. Preotul român din Detroit, un om cunoscut de cei veniți de la București, se știa bine cu mama și tatăl meu. El a sunat-o pe mama știind că am terminat liceul și încă nu mă orientasem ce drum să aleg în viață. I-a spus: „Rahila, avem nevoie aici, la Detroit, la episcopie, de un șofer”. Așa am ajuns șoferul Mitropolitului Iustin la New York, Chicago și alte orașe americane.

Mama dorea ca măcar unul din cei cinci băieți ai ei să ajungă preot. Probabil eu am fost pământ fertil pentru acest gând. Patriarhia Română mi-a oferit o bursă și în octombrie 1963 eram înscris în anul I la Institutul Teologic din București. În România am rămas 4 ani, fără să merg nici măcar o singură dată în Canada în acest timp.

Am fost primit și de Patriarhul Justinian, pe care doream să-l cunosc. Mi-a zis: „Ai plecat de acasă, departe de părinți. Aici, în România, eu sunt părintele, tatăl tău”.

„Am așteptat nouă luni aprobarea de la Ceaușescu pentru a mă căsători cu soția mea”

Prin ce se deosebea în acei ani situația din România față de cea din Canada?

Eu nu știam că aici, în România, toată lumea era urmărită. Nu mi-am dat seama nici că eu eram filat. Întotdeauna era cineva care mă însoțea, care era permanent în urma mea pentru a vedea ce fac, cu cine vorbesc... La ziua mea de naștere apăreau tot felul de figuri necunoscute care îmi urau La mulți ani!, ba chiar îmi ofereau și cadouri. Erau agenți care încercau să-mi infiltreze o părere bună, lucruri bune despre comunism. De aceea am fost de mai multe ori la Patriarh.

El se plimba în fiecare după-amiază, la ora 17:00, prin grădina din spatele Reședinței Patriarhale. Era o portiță pe unde se putea intra și astfel puteai vorbi cu însuși Patriarhul României de atunci, Justinian Marina. La Patriarh veneau preoți care aveau diferite probleme. La un moment dat era atât de multă lume strânsă acolo, încât Patriarhul nu putea să-i ajute pe toți. De aceea a dat ordin să se închidă acea portiță care dădea în grădina de care v-am vorbit.

Dar într-o zi aveam ceva pe inimă și trebuia neapărat să vorbesc cu el. Însă portița era încuiată. Ce să fac? Nu exista decât o singură soluție. Să sar gardul, lucru pe care l-am și făcut. Am ajuns în curte. Patriarhul se plimba ca de obicei. Era singur. A auzit pașii mei în spatele lui și s-a întors să vadă cine este. M-a întrebat direct: „Măi, Mircea, parcă am dat poruncă să se închidă poarta. Nu s-a încuiat precum am zis eu?” Îmi aduc aminte ca acum ce i-am răspuns: „Preafericirea Voastră, poarta era încuiată, dar omul mai sare gardul. Așa am făcut și eu”. A râs, după care a replicat: „Ei bine, tu, dacă ai nevoie de mine, știi ce trebuie să faci”.

Dar să vedeți cum lucrează Dumnezeu. În vara lui 1964 am întâlnit o fată, nepoata unei măicuțe care lucra la Patriarhie. Pe maică o chema Sofronia. Primul meu an de studiu se terminase, era vacanță, iar eu nu aveam unde să iau masa. Așa am ajuns să mănânc la Patriarhie, bineînțeles, cu acordul Întâistătătorului BOR. Veneam zilnic și mă prezentam. Mâncam singur. Dar nu-mi tihnea deloc. Mai mâncam câteodată cu câte un ierarh bătrân venit la Patriarhie cu diverse treburi de rezolvat, însă nu puteam să vorbesc nimic cu el. Ce puteam să am eu în comun cu acesta?

Așa că am rugat-o pe măicuţa care se ocupa de bucătărie, Achilina era numele ei, să mănânc împreună cu maicile. Așa am ajuns să o cunosc pe soția mea, nepoata maicii Sofronia, care o vizita după fiecare examen pe mătușa sa. Mama Ilenei, soția mea, murise, iar sora ei, maica de care v-am spus, o chema uneori pe la ea.

Toate au decurs natural și astăzi Ileana este soție a trei copii și bunică a cinci nepoți.

Pentru a se căsători cu mine, un străin, Ileana a trebuit să ceară aprobare de la președintele statului român, Nicolae Ceau­șescu. Nouă luni de zile a trebuit să așteptăm această aprobare. Ea a sosit când eu eram plecat în Orient cu câțiva studenți libanezi care voiau să viziteze Constantinopolul și Egiptul. M-am întors în România și la 9 octombrie 1966 în biserica Institutului Teologic din București, „Sfânta Ecaterina”, am făcut slujba Cununiei. Îmi aduc aminte cum, îna­inte cu câteva zile de săvâr­șirea acestei Sfinte Taine, am fost la Patriarhul Justinian și i-am zis: „Ați spus atunci când am venit în România că aici dumneavoastră sunteți tatăl meu. Vă rog să veniți așadar la cununia mea”. „Așa am spus, este adevărat, dar protocolul mă oprește să particip la asemenea slujbe. Dar te asigur că slujba Cununiei tale va fi oficiată de un episcop.” Și așa am fost eu cununat de Prea­sfințitul Antim Nica. De ziua Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, am fost hirotonit diacon chiar de Patriarh.

Neamuri diferite, aceeași închinare

Unde ați slujit ca preot mai întâi?

În 1967 m-am întors înapoi în Canada și în noiembrie am fost hirotonit preot în Hamilton pe seama Catedralei „Sfântul Gheor­ghe” din Windsor de Episcopul Victorin Ursache. Acolo am stat doi ani. Decanul catedralei era arhimandritul Bartolomeu Anania. Am slujit împreună. Eu veneam duminică dimineața, făceam Utrenia, el venea la Liturghie, predica.

În 1969 am fost detașat la Edmonton, Alberta, la 4.000 km depărtare de unde slujisem până atunci. Parohia era înființată, dar fără biserică. Aici locuiau mulți din copiii celor care se stabiliseră la Boian, când venise primul val de români imigranți în Canada. Tinerii plecaseră de la fermele din Boian în 1940- 1945 la oraș, în Edmonton. Așa­dar, copiii pionierilor de la Boian și-au ridicat și ei o biserică cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Eu am mers și am fost preot în ambele lo­calități, Boian și Edmonton. Între cele două este o distanță de 125 km.

Cum erau priviți orto­doc­șii de canadieni?

Ei știau că Ortodoxia era grecească. În vestul Canadei, aveau și o altă experiență. Știau că și rușii, ucrainenii sunt ortodocși. Cu toate că Biserica Ortodoxă a apărut pe continent american prin Alaska, datorită Bisericii Ruse, care avea sub aripa ei și ceea ce astăzi numim Ucraina. Atunci când au apărut în peisaj și românii, canadienii și-au dat seama că și noi suntem ortodocși. Doar limba era alta, cultul era același, aceeași închinare, ace­eași mărturisire. Dar popoare diferite. Astăzi Biserica Ortodoxă este văzută bine. Ortodocșii sunt din ce în ce mai mulți. De ce este respectată Ortodoxia? Pentru că ea ține cu poporul, e aproape de oameni. Eu astăzi țin slujbă mai mult în engleză la Boian. De ce? Sunt mulți convertiți care se căsătoresc cu neortodocși. Ce faci cu ei?

Ucrainenii s-au ținut mai dârji decât noi. Au rămas cu limba ucraineană în cult, dar tineretul a plecat de la ei. Dar până la urmă au introdus și ei limba engleză la slujbe, fiindcă altfel nu se putea. Nimeni nu mai înțelegea nimic.

„Boian rămâne în sufletul meu”

Ce a însemnat pentru sfin­ția voastră pastorația în Canada?

Ca preot în Canada nu poți să te întreții doar de la biserică. Trebuie să mai ai un job. Așa că și eu mi-am continuat școala, am făcut un master în biblioteconomie și am lucrat ca bibliotecar și director de bibliotecă. Cu banii obținuți de aici mi-am crescut copiii, i-am dat la școală. Soția mea făcuse facultatea de filologie-limbi străine, ceea ce a ajutat-o mult la Boian.

A predat la Universitate în Canada. În 1989 când au început să vină români mai mulți, nu am mai putut face față cu slujbele în cele două parohii. Am rămas preot la Boian, iar la Edmonton, unde făcusem biserică, am lăsat un alt preot.

La Boian este un alt spirit. Acolo s-au așezat primii români. Era un sat care nu a durat decât până în 1930. Românii și-au făcut bordeie și așa au locuit la început. Apoi, pe un deal din apropiere au construit biserică. Lângă, și-au rânduit un loc de îngropare, un cimitir. În vale erau școala, poșta... Atunci când a apărut calea ferată la opt kilometri de Boian, oamenii literalmente și-au luat casele, le-au pus pe căruțe și s-au stabilit acolo unde era industrie, unde era comerț. Localitatea aceasta era Hairy Hill (Dealul păros). I se spunea așa pentru că primăvara aici veneau bizonii și lăsau părul lor gros de iarnă.

Edmonton e incomparabil mai mare decât Boianul ca populație și orice doriți dumneavoastră. El e capitala provinciei.

Boian acum este o parohie în descreștere. Nimeni nu mai vrea să fie fermier. Numărul acestora scade. Mărimea fermelor crește. Un agricultor poate lucra acum 5.000-6.000 de hectare. Cu toate astea, la Boian vin românii la slujbe fiindcă cei stabiliți în Edmonton știu și se raportează la Boian ca la biserica din satul lor. Aici sunt îngropați moșii și strămoșii lor. Pe deal, la bisericuța de la Boian, de Înviere este impresionant. Oamenii merg la morminte și își aduc aminte de cei ai lor. De aceea mi-am dorit eu să slujesc aici. Locuiesc în Edmonton, e adevărat, dar Boian rămâne în sufletul meu. Și la fel simte orice român din zonă. Vin tinerii și se cunună la Boian, își botează copiii la Boian.

Toate astea, deși ei nu locuiesc acolo. Între Paști și Înălțare românii vin la Boian să-și pomenească morții. Deși locuiesc la distanțe impresionante de acest loc, New Jersey, Vancouver, California, Texas, ei nu uită să vină aici. Își programează din timp concediile astfel încât să fie la Boian pentru sfințirea mormintelor între Paști și Înălțare. În ziua când convenim să ne adunăm facem slujbă afară, oamenii aduc mâncare și, la fel ca de Paștele Blajinilor în România, făceau masă acolo la mormânt, fiecare familie la locul ei. Cu timpul s-a renunțat la acest obicei, în sensul că am făcut o singură masă, comună. Anul acesta pe 14 mai s-a făcut sfin­țirea mormintelor la Boian.

Am uitat să vă întreb de­spre protopopiatul pe care îl conduceți.

Protopopiatul West Canada este jumătate din teritoriul Canadei, adică de la provincia Manitoba până la Oceanul Pacific, acoperind un teritoriu de douăzeci de ori mai mare decât România.

Sunt șapte parohii care fac parte din Episcopia Ortodoxă Română a Canadei. Mai sunt vreo șapte parohii care fac parte din Episcopia de la Vatra. Înființarea Episcopiei din Canada a fost o dorință a multor români din Canada de mai mult timp, pentru ca și noi să avem o identitate bisericească în această țară. Nu mai trebuie să spunem când suntem întrebați: „Unde este centrul vostru bisericesc?”, „În USA”. Acum putem spune „în Canada, la Montreal”. Este o mândrie a noastră națională.