Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Călugărul deschizător de drumuri în misiunea ortodoxă africană

Călugărul deschizător de drumuri în misiunea ortodoxă africană

Un articol de: Diac. Ioan-Aurelian Marinescu - 14 Iul, 2019

Paradoxalul duh al monahismului răsăritean n-a încetat să impresioneze nici până astăzi modul comun al gândirii. Dacă în multele veacuri care s-au scurs deja retragerea cea mai adâncă era încununată spre sfârșitul vieții printr-o deschidere largă a ușii chiliei marilor viețuitori spre sfătuirea multora, astăzi monahismul ortodox își conturează noi valențe: misiunea tocmai în inima societății suferinde. Un exemplu în acest sens este schimonahul Damaschin de la Mănăstirea Grigoriu din Muntele ­Athos, care, deși retras din lume, se află totodată în chiar mijlocul sărăciei ei, după ce a depășit treptat bariere lingvistice și omenești, mărturisind de peste 20 de ani cre­dința în Hristos în Africa.

Părinte schimonah Damaschin, sunteți unul dintre misionarii Ortodoxiei actuale de pe continentul african și totodată vie­țuitor în Sfântul Munte. Ce ne puteți spune despre intrarea dumneavoastră în monahism?

Monah am devenit pentru că așa a fost voia lui Dumnezeu. De când am fost copil de 14-15 ani, Dumnezeu mi-a dat această dorință să fiu monah. Sunt chemat la monahism de Maica Domnului, încă din copilărie. Ea mi-a dat această dorință și idee în inima mea. Am fost și la Muntele Athos pe când aveam 22 de ani. Am terminat și Teologia, la Salonic. Pe când eram student în anul al III-lea, am intrat în Mănăstirea Grigoriu și acolo am rămas până acum. Sunt schimonah și am trăit în ascultare față de părintele stareț Gheorghe, care a fost starețul meu pentru 40 de ani, din 1975, de când am intrat în mănăstire, până în 2014. Nu sunt ieromonah pentru că așa este voia lui Dumnezeu. M-a chemat Patriarhul Alexandriei ca să mă hirotonească pentru Burundi, unde am lucrat din 2004 până în 2010, dar eu i-am spus că fără blagoslovenia părintelui stareț și fără voia lui Dumnezeu nu vreau să fiu. Părintele stareț mi-a spus: „Nu. Întoarceți-vă la mănăstire. Nu rămâneți definitiv în Africa, pentru că avem nevoie de dumneavoastră la mănăstirea noastră. Sunteți aici cântăreț, traducător și împlinitor al altor ascultări“. Am făcut ascultare și m-am întors astfel la mănăstire.

Cum ați ajuns să aveți convingerea că monahismul este pentru dumneavoastră calea de urmat în viață? Cum ați făcut acest pas? Este vorba de o chemare căreia nu-i poți rezista sau o pură hotărâre personală?

Dumnezeu este viu și este Tatăl nostru. El alege oamenii care vor fi preoți, misionari, monahi sau oameni căsătoriți. Conform voii Sale, El îi oferă fiecăruia un drum pe care să meargă. În ceea ce mă privește, Maica Domnului m-a ales. Mama mea, de când eram doar de patru luni, m-a lăsat pe icoana Maicii Domnului și i-a spus Născătoarei de Dumnezeu: „Maica Domnului, acest copil este al tău. Fă ce vrei cu dânsul!” Adică sunt afierosit de mama mea Maicii Domnului. De atunci Maica Domnului m-a luat ca să fiu fiul ei, și m-a dus la mănăstire.

Dumnezeu dă în inima și mintea fiecăruia o dorință mai mare pentru una dintre aceste căi: să fie călugăr sau căsătorit. Pentru cazul în care cineva se află la mijloc și nu poate să știe care este voia lui Dumnezeu, vă împăr­tășesc dintr-o discuție pe care am avut-o recent cu o tânără, care mi-a spus: „Nu știu ce să fac, vreau să devin călugăriță, dar nu știu ce vrea Dumnezeu”, iar eu i-am răspuns: „Dacă nu știți ce să faceți, mergeți într-o mănăstire și rămâneți acolo șase luni sau un an de zile, iar după aceea Dumnezeu o să vă dea răspuns”. Așa mi-a spus că va face. Mi-a spus că există posibilitatea să plece pentru un an de la serviciul ei. După acest timp, Dumnezeu sigur îi va da o hotărâre ca să știe ce să facă.

Dumnezeu ne iubește, El este Tatăl nostru și Mântuitorul nostru, și vrea ca să ne mântuim. Nu vrea ca noi să fim disperați, nu vrea ca noi să luăm un drum prin care să ne pierdem din cauza ispitelor și a prezenței diavolului. Dumnezeu ne iubește și într-o zi ne va spune dacă suntem vrednici sau aleși pentru un drum sau pentru altul. Trebuie să așteptăm ca într-o zi Dumnezeu să ne dea o mare hotărâre, o dorință mai puternică pentru a ști care este drumul pentru noi. Trebuie să facem ascultare la Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum împăcați viața de monah cu cea misionară? De câte ori ați fost în Africa și în ce țări ați făcut misiune?

Merg în Africa de 30 de ani. Am fost acolo poate de 40 de ori cu avionul, dus-întors. Am stat în Congo 22 de ani. Apoi am lucrat șase ani în Burundi, unde am deschis prima biserică ortodoxă. Pentru un an de zile am fost în Madagascar. Am fost și în Uganda. În Rwanda am făcut eforturi ca să găsesc teren pentru a întemeia o biserică ortodoxă și aici, dar nu am reușit din cauza multor ispite și probleme. Dar, slavă Domnului!, Ortodoxia a intrat din 2016 și în Rwanda, nu prin mine, ci prin episcopul ugandez Inochentie, care acum este în Burundi, dar este responsabil și pentru Rwanda. Acum Rwanda are patru-cinci preoți ortodocși, care fuseseră mai înainte pastori protestanți. Ei dăduseră comu­nității lor numele „Biserica protestantă-ortodoxă”, nu știu de ce, poate ca să fie mai faimoși. Însă, uitați cum lucrează harul lui Dumnezeu, ei au vrut după aceea să găsească Biserica Ortodoxă pentru a înțelege mai bine ce înrudire au ei cu aceasta din urmă. Au căutat și l-au găsit pe episcopul ugandez Inochentie. Au vorbit cu dânsul, iar el a reușit să-i aducă pe toți la Biserica Ortodoxă. S-au catehizat, s-au botezat, și acum sunt preoți. Dar au intrat în Ortodoxie împreună cu comunitățile lor. Unul dintre ei, părintele Maximos, a intrat în Ortodoxie împreună cu cei 800 de creștini ai săi, un altul a intrat împreună cu alți 200 de oameni. Toți s-au botezat. Este o minune pe care noi o trăim acum.

Acum doi ani și anul trecut, Preasfințitul Inochentie m-a trimis în Rwanda ca să predic despre Ortodoxie pentru creștinii din bisericile lor. Am rămas o dată două săptămâni, altă dată încă două săptămâni. Acolo vorbesc cu ei în limba lor, swahili, ca să-i ajutăm, pentru că sunt începători și nu știu aproape nimic despre Ortodoxie.

Cum ați învățat limba swahili?

Când am fost în Congo, în 1990, nu știam deloc limba lor, swahili, ci doar limba engleză, pe care o învățasem la școlile noastre din Grecia. Când am ajuns acolo mi-a fost foarte greu. Eram tare supărat. Dar ce am făcut? Am luat un vocabular și am început să scriu în fiecare zi 20-30 de cuvinte în limba swahili și corespondentul lor în neogreacă. Le arătam congolezilor diferite obiecte și îi întrebam cum se spune în limba lor la fiecare dintre ele. După două luni am început să înțeleg ce vorbeau între ei, iar după șase luni am început să fac și eu în limba lor catehizare și predici în biserică. Apoi, încet, încet, am scris o gramatică a limbii swahili în limba neogreacă. Ușor, ușor, am învățat bine limba lor, cu ajutorul Noului Testament al lor, pe care îl citeam în paralel cu Noul Testament în limba neogreacă. Așa am învățat bine limba, și am scris gramatica acestei limbi și două dicționare: swa­hili-neogrec și neogrec-swahili. Un grec care vrea să meargă acum acolo poate lua aceste cărți ca să învețe cu mult mai multă ușurință această limbă.

După aceea am început să traduc cărți din limba mea în limba swahili. Am tradus multe cărți bisericești, toate Mineiele. Apoi am scris în limba swahili cărți cu notație psaltică, spre exemplu am pus pe notație bizantină în limba swahili toate slavele tuturor sfinților din tot anul. Până acum, cu harul lui Dumnezeu, am scris 40 de cărți numai cu muzică psaltică, în limba lor. Acum, în Congo a intrat nu numai Ortodoxia, ci și muzica psaltică. Spre exemplu, la biserica Mitropoliei din Congo sunt 30 de copii care cântă bizantin în propria lor limbă, swahili. Foarte frumos.

Acest interviu, ca să știe cititorii, îl acordați direct în limba română. Cum ați reușit s-o învățați atât de bine?

Aceasta este o altă poveste, o poveste lungă… În 1978 a sosit la mănăstirea mea o carte din România: Patericul Românesc. Atunci aveam ascultare să fiu ajutor la biroul mănăstirii. Am luat această carte și am înțeles că în ea sunt scrise vieți ale Părinților din România. Am mers la părintele stareț cu multă bucurie și i-am spus: „Părinte stareț, uitați, a venit o carte din România. În ea scrie despre viețile sfinților lor”. Eu nu știam că sunt sfinți și în alte țări. Mă gândeam că toți sfinții sunt greci. Noi, grecii, nu știam mai nimic despre România. Cu alte cuvinte, cartea părintelui Ioanichie Bălan a fost ușa unei mai bune cunoaș­teri între cele două popoare ortodoxe, grec și român. Datorită părintelui Ioanichie, care a trimis această carte, a început o și mai bună prietenie și rudenie între cele două Biserici.

I-am spus părintelui stareț: „Dați-mi blagoslovenie ca să învăț limba!” El, ca stareț, m-a încercat și m-a întârziat. Abia după trei ani mi-a dat blagoslovenia. Dar eu am fost foarte mâhnit. Ziceam: „De ce nu-mi dați blagoslovenie? Ce lucru rău fac eu dacă voi învăța limba lor?”. Apoi, după trei ani, mi-a spus: „Bine. Mergeți acolo la schit și vorbiți cu părintele Petroniu”. Părintele Petroniu Tănase, starețul Schitului Prodromu, știa limba greacă, am vorbit cu dânsul, iar el mi-a spus: „Părinte, eu pot să vă dau gramatica generală în limba română și un dicționar mic român-grec. Altceva nu am. Nu te pot ajuta altfel. Nu am nici o metodă”. Am stat acolo o săptămână, apoi m-am întors la mănăstirea mea și am început să traduc cuvânt cu cuvânt acea gramatică cu dicționarul, pentru a înțelege cum funcționează gramatica română. A fost foarte greu. Mi-au trebuit patru luni ca să înțeleg declinările și mai ales conjugările verbelor în limba română. Citeam din gramatică în fiecare zi. Eram tânăr, aveam 25-26 de ani. Această râvnă nu a fost însă de la mine, a fost de la Dumnezeu. S-ar gândi vreun tânăr că va învăța o limbă străină fără profesor, fără metodă, fără nimic? Așa a vrut Dumnezeu.

După ce am înțeles cum stau lucrurile în română, am continuat și am tradus cuvânt cu cuvânt cu ajutorul dicționarului tot Patericul românesc. Mi-a luat mai mult de șase luni, dar am lucrat în fiecare zi, de dimineața până seara, bineînțeles după ascultarea de la arhondaric. În timpul liber rămas, în fiecare zi făceam acest lucru. După ce am terminat de tradus Patericul românesc a fost publicat în limba greacă și oamenii au putut citi această carte în limba noastră, despre sfinții care au trăit în România. A fost o mare bucurie pentru greci. După aceea am continuat și am tradus o a doua carte, intitulată Convorbiri duhovni­cești, care conținea dialoguri cu părinți români, scrisă tot de părintele Ioanichie Bălan. Era destul de consistentă, cam 500 de pagini. Patericul împreună cu aceasta făceau cam 1.000 de pagini. Amândouă s-au publicat în limba greacă. Am continuat apoi cu alte multe cărți. Până acum, slavă Domnului!, am tradus 42 de cărți din română în neogreacă. Vreau încă să mai traduc și toate cărțile părintelui Cleopa, pe care l-am cunoscut personal.

După ce am terminat de tradus Patericul românesc, i-am spus părintelui stareț: „Dați-mi blagoslovenie ca să merg în România ca să văd locurile unde au trăit sfinții lor!” Și părintele stareț mi-a dat binecuvântare. În lunile septembrie-octombrie 1984 am venit în România. Am plecat singur cu autocarul de la Salonic și am ajuns în București. Am vorbit mai îna­inte cu părintele Ioanichie Bălan, care ne-a luat de la Căminul preoțesc din București, căci acolo am dormit două zile. Părintele Ioanichie m-a luat și am mers la Sihăstria, unde am rămas 10  zile. Acolo l-am cunoscut pe părintele Cleopa Ilie, pe părintele Varsanufie, pe părintele Ioil, care a fost stareț acolo, pe alți părinți..., pe părintele Paisie Olaru, care a fost la Schitul Sihla. A fost foarte frumos la Sihăstria. M-am bucurat că am văzut părinți contemporani și sfinți cuvioși. După periplul la Sihăstria, am stat la Mănăstirea Bistrița, unde l-am cunoscut pe părintele Iustin Pârvu, care a fost acolo slujitor mulți ani, aproape 10 ani. Tot aici l-am cunoscut și pe părintele ieromonah Ioachim, nepotul părintelui Ioanichie Bălan, care acum este Arhiepiscopul Romanului și Bacăului. Apoi părintele Ioanichie mi-a propus să facem un tur al lavrelor monahale mai importante din România. Am vizitat 50 de mănăstiri cu părintele Ioanichie Bălan în Moldova, Transilvania, Oltenia și Muntenia. Apoi am fost la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași și la al Sfinților Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor. După două luni m-am întors în țara mea și am tradus toate broșurile și revistele pe care le-am luat din aceste mănăstiri și am scris o carte în limba mea despre toate mănăstirile, schiturile, muzeele și sfintele moaște pe care le-am văzut. Am tradus toate aceste informații și am făcut o carte despre pelerinajul meu în România, care s-a tipărit în limba greacă, grecii începând de acum să știe ce se întâmplă în România.

În lucrarea de traducere a literaturii ortodoxe române în limba neogreacă puteți fi considerat ca pionier.

Așa a vrut Dumnezeu. Noi nu gândim așa. Dumnezeu ne îndrumă, El face toate, El știe de ce. Este Tatăl nostru, are programul Lui cu noi, iar noi facem ascultare. Ascultăm de părintele stareț, iar Dumnezeu face lucrarea Lui, cum vrea El.

 Vorbiți-ne acum puțin și despre viața monahală din Congo, unde ați propovăduit atâția ani.

Prima mănăstire de acolo a fost întemeiată de părintele Cosma, un ieromonah care a fost viețuitor în mănăstirea noastră. El a rămas un an ca mirean la noi în mănăstire, fiind trimis aici de Cuviosul Paisie Aghioritul. Cu numele de mirean Ioannis Aslanidis, el a avut o mare râvnă, reușind să fie și ieromonah, și misionar în Africa. La început a mers la Părintele Cuvios Paisie, iar el i-a spus: „Mergeți la Grigoriu. Acolo părintele Gheorghe este mare misionar. El poate să vă ajute să deveniți călugăr și ieromonah, iar după aceea veți putea merge și în Africa”.

A venit la noi părintele Cosma, a rămas un an, și după aceea a devenit călugăr și ieromonah, coborând în Congo, în orașul Kolwezi, unde a trăit 11 ani, având o bogată activitate misionară în perioada 1978-1989. În urma unui accident, care a avut loc pe data de 27 ianuarie 1989, părintele a trecut la Domnul. El a botezat în jur de 15.000 de oameni, a înființat 60 de parohii și a construit 12 biserici solide, din piatră. Celelalte biserici nu sunt așa, sunt doar cu iarbă și cu lut. Sunt mici și provizorii, căci am vrut să vedem mai întâi dacă aceștia vor rămâne în Biserică sau vor pleca. Noi acolo nu trebuie să fim grabnici în a construi o biserică din cărămidă și din piatră, căci nu știm dacă convertiții vor rămâne consecvenți în convingerile lor religioase. Congolezii, fiind săraci, pot pleca pentru a căuta pământ mai fertil. Fiecare caută condiții mai bune pentru viața lor. Satele lor trebuie să fie aproape de un râu, pentru a avea de unde să ia apă de băut și de spălat, și să aibă și pământ bun pe care să-l lucreze.

În anul 1986, părintele Cosma a construit în Africa prima mănăstire, de maici. Acolo monahismul era necunoscut, dar părintele Cosma a făcut această încercare: au venit 10 surori odată, au rămas, apoi au plecat, au venit altele, și tot așa… A fost o încercare. Această mănăstire de maici există și acum. Stareță este maica Macrina, congoleză, și are împreună cu ea patru-cinci maici, congoleze. Fac acolo slujbe ca și noi: Utrenie, Vecernie, Paraclisul Maicii Domnului, în limbile swahili și franceză, iar pe lângă acestea fac puțin lucru de mână, în grădină, sau altceva. Fac și ele ce pot.

Cea de-a doua mănăstire a fost înființată în 2012. În 2013 am fost acolo, pentru o perioadă de cinci luni, cu un grup de 20 de congolezi, și am construit zidurile dimprejur și două clădiri: stăreția și arhondaricul pentru pelerini. Această mănăstire funcționează bine. Sunt aproape 10 frați congolezi, trei sunt monahi și doi diaconi, starețul lor fiind părintele grec cipriot Barnabas de la Mănăstirea Grigoriu. Acesta din urmă a venit în această mănăstire în 2013 și este până astăzi starețul lor. Slujbele sunt în limba swahili, și puțin în franceză, dacă este nevoie. Toate slujbele sunt deja traduse în limba lor, multe dintre cântări fiind puse deja pe notație bizantină.

Care ar fi diferența dintre un creștin ortodox european și unul african? Care este specificul africanului ortodox, din experiența trăită acolo?

Acolo oamenii sunt la început. Vor rămâne la Biserica noastră dacă se vor obișnui să țină legătura cu Sfintele Taine, cu Spovedania și Sfânta Împărtășanie. Dacă vor simți în viața lor experiența prezenței Duhului Sfânt, atunci vor rămâne. Ei înșiși mi-au spus: „Părinte, m-am spovedit și acum mă simt foarte bine”. Aceștia nu vor pleca, pentru că au primit de la Dumnezeu experiența Duhului Sfânt.