Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Când viaţa este plină de literatură, literatura nu-i deloc plină de viaţă“

„Când viaţa este plină de literatură, literatura nu-i deloc plină de viaţă“

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 12 Mai, 2009

Prof. univ. dr. Constantin Romanescu face parte din categoria marilor medici consumatori de cultură. Cu o menţiune care se cere subliniată: este nu doar consumator de tot ceea ce înseamnă literatură şi artă, ci şi un veritabil creator. Harul său stă în uşurinţa scrisului şi în observaţia fină a lucrurilor, „defect“ al ochiului de psihiatru, încât până şi cel mai banal fapt divers se transformă, în paginile sale, într-o poveste tulburătoare. Scriitorul Constantin Romanescu are geniul de a rupe bucăţi din viaţă şi de a ni le arăta şi nouă, pentru ca apoi să ne minunăm că acestea există cu adevărat. De fapt, mesajul său e clar: suntem atât de grăbiţi, încât n-avem timp să privim lângă noi…

Aţi menţionat, într-un anumit context, că aţi fi dorit să deveniţi scriitor, dar că a venit războiul şi lucrurile au luat o altă întorsătură. Astăzi, iată, sunteţi, totuşi, scriitor. Cum a pornit povestea aceasta, cu scrisul?

E adevărat că mi-am dorit să devin scriitor. Nu ştiu de ce, primele litere le transformam în text. Ţin minte că pe la 8 ani eram un foarte mare cititor al unei reviste numite „Universul copiilor“. Mă aflam pe-atunci în Transilvania, la Sărmaş, şi în fiecare miercuri venea factorul poştal şi bătea în uşă. Îl recunoşteam după uşorul iz de pălincă ce-l însoţea. Mă întreba ceremonios dacă eu sunt „domnul Romanescu“. Îmi închipuiam pe-atunci că e o mare mândrie să fii cititor, dacă poţi primi acasă o asemenea revistă. Aşa am deprins să citesc foarte bine. Încă de atunci mi-a rămas imaginea aceasta, a scriitorului, ca fiind supremă. Făcea parte din ceea ce era dincolo de persoanele obişnuite. Pe urmă am încercat să fiu şi eu scriitor. Râdeau şi mama, şi tata de mine. Chiar am participat la nişte concursuri iniţiate de revistă, la care am câştigat de două ori, pe ţară. Cele două premii mi-au întărit convingerea că trebuie să continui să scriu.

În liceu, la Dorohoi, am avut un director extraordinar, care organiza, săptămânal, câte un turneu de teatru pentru elevi. Acolo i-am văzut pe toţi marii scenei româneşti. Când nu veneau ei, erau invitaţi scriitori. O altă întâmplare a venit, însă, să întregească destinul meu de om dedicat literaturii. În timpul războiului, din cauză că profesorii erau concentraţi pe front, am fost învestit de către directorul liceului în funcţia onorifică de director al bibliotecii. Mi s-a dat o cheie. Aşa am început să pierd nopţile, citind. Eram slab, părinţii mei erau disperaţi, voiau să mă ducă la doctor. Dar eu intrasem într-o lume, o lume din care n-am mai ieşit niciodată. Cum era şi firesc, am vrut să devin scriitor. Era după război, vremurile erau grele, posibilităţile materiale reduse, iar tata îmi tot spunea să las baltă literatura: „Nu vezi că se moare de foame? Du-te la Medicină!“.

Aşadar, aşa aţi ajuns la Medicină, la îndemnurile insistente ale tatălui?

Da. Aşa m-am apucat să învăţ, „ŕ contre coeur“, pentru Medicină, dar automat. Spre surprinderea mea am fost admis cu 8, cea mai mare medie. Eram fericit, pentru că era o notă mare, dar perspectiva nu mă încânta deloc. În primii ani, nici nu mi-a plăcut medicina, pentru că se făcea orice altceva decât omul propriu-zis.

Cum aţi păstrat totuşi contactul cu literatura, în toată această perioadă?

Părăsisem literatura supărat pe mine şi supărat pe situaţie. Pe urmă s-a întâmplat un alt fenomen, au apărut scriitorii care scriau numai ode: „odă stahanovistului“, „odă plugarului român colectivist“. Atunci eram un total anticomunist şi mi-am spus că aşa ceva pur şi simplu nu se poate scrie. De aceea, m-am rupt de literatură. Am citit, dar n-am scris un rând. Devenise scrisul un capitol secret. Am citit, în schimb, foarte multă literatură străină şi-am rămas buimăcit pentru toată viaţa de literatura rusă şi de literatura sud-americană.

La dumneavoastră, domnule profesor, când s-a produs declicul, când aţi început să scrieţi în forme care să fie şi publicabile?

Începuse perioada aceea de „dezgheţ“ şi profesorul Valeriu Rusu scosese o revistă studenţească, „Sympozion“. Acolo am publicat pentru prima dată nişte impresii de călătorie, cu care am avut foarte mare succes. A fost foarte uşor să trec la public. Ei, nu mi-a fost uşor deloc să fiu acceptat, deşi nu ştiu dacă mi-am dorit neapărat, în lumea scriitorilor, unde am întâlnit o atitudine de suficienţă, un fel de „luat de sus“.

Iar prima carte?

Prima carte am scris-o cu foarte mult timp în urmă, însă a durat enorm până să fie publicată. A apărut cu câteva zile înainte de Revoluţie. Se chema „Portret în oglinzi paralele“ şi aduna fragmente din tot soiul de amintiri, amestecate cu anumite consideraţii. Am recitit-o zilele trecute şi mi-a plăcut. Ăsta e testul suprem, pentru că sunt foarte critic cu ceea ce scriu.

Cu cartea aceea a fost o poveste frumoasă. Manuscrisul îl scrisese un prieten, foarte bun dactilograf, dar cam beţiv. Scria cu o rapiditate extraordinară, cu o condiţie: să nu fie beat. L-a terminat. Am fost încântat de grafică, de felul cum arată. M-am prezentat cu el la editură, unde am produs o bucurie generală, pentru că în sfârşit era gata (cartea fusese prinsă în plan). Până a doua zi, când m-au sunat să-mi spună că ar fi bine să mai revăd puţin manuscrisul; ei înţelegeau că e scris de un psihiatru, dar, totuşi, n-ar mai strica o privire. L-am luat din nou să-l citesc şi am descoperit surpriza. Dactilograful meu inserase în manuscris fraze ce-i aparţineau. Eu spuneam, de exemplu: „Melancolicul nu este un om disperat“. Iar el punea în paranteză „Crede el“, adică eu, „să vezi eu ce-am păţit…“ şi scria o pagină despre întâmplarea lui. În text, totul părea o idioţenie. În rest, totul era impecabil; nici o greşeală de gramatică, nimic, doar textul plin de comentarii.

Cum apreciaţi literatura română contemporană? Mai este sau nu pe gustul dumneavoastră?

Este pe gustul meu numai dacă este literatură bună. Citesc cu foarte mare plăcere literatura străină. Atunci când găsesc cărţi bune, sunt încântat. Cartea bună nu are limbă.

Cred cu pasiune în literatura lui Creangă, care este mai nouă ca oricând, şi-aştept astfel de literatură, cu existenţă permanentă. Dar, de fapt, rezultatul aşteptărilor mele constă într-o suferinţă teribilă, pentru că literatura a devenit artificială. Când citesc, parcă aş îmbrăca o haină care mă strânge. Pe când, citind două fraze din marii scriitori, e suficient.

Mă enervez citind literatură modernă, pentru că nu pe mine mă vizează această degradare ce o caracterizează, ci vizează generaţii întregi, care nu mai găsesc nimic în cărţi. O parte dintre tinerii de azi caută peste tot cuvântul, cu rostul lui, ideea. Dar nu găsesc decât o literatură anostă, care vorbeşte despre sex şi care transformă viaţa într-un spectacol urât. Nu vreau ca literatura să fie frumoasă, vreau ca ea să meargă la inimă, să te enerveze, măcar să te insulte cu talent. Totul merge bine până la un punct în care personajul trebuie să capete „mustăţi“, ca în Kafka. Când viaţa este plină de literatură, literatura nu-i deloc plină de viaţă. La noi, în România, cel puţin.

Există ceva ce-aţi fi vrut să scrieţi şi încă n-aţi reuşit?

Da. Aş vrea să scriu o carte de cazuistică psihiatrică, care, vă asigur, ar fi literatură pură. Am cunoscut un bolnav, spre exemplu, care se considera regele absolut, regele cosmic. Scria poezii absurde, din care nu se înţelegea nimic, dar care degajau un farmec absolut. Odată, l-am văzut stând la masă, la spital. L-am observat de departe, fără ca el să ştie. Mi-am adus instantaneu aminte de cum descria Geo Bogza felul în care mănâncă un ţăran. Şi transmitea Bogza ideea că a mânca, la ţărani, este ceva sacru. Pe urmă, mi-am amintit şi de „Oamenii cu lingura“ ai lui Corneliu Baba, care sunt zguduitori. Fugind cu mintea de la Bogza la Baba, priveam bolnavul acesta mâncând peşte. Ce graţios mânca! Ce fin ştia să-şi respecte ritualul! Din simpla sa contemplare am înţeles, mai bine decât într-o mie de mărturisiri, ce trebuie să fie psihiatria. Nu discuţii inutile, ci lumea nemărturisită şi nemărturisibilă a autenticului din om.

Diplomă de excelenţă pentru întreaga activitate

Săptămâna trecută, Senatul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi i-a înmânat profesorului Constantin Romanescu Diploma de excelenţă, în semn de respect pentru activitatea medicală, ştiinţifică şi scriitoricească pusă în slujba întregii comunităţi universitare vreme de peste 50 de ani. Momentul a fost urmat de prezentarea, în incinta Muzeului de Istoria Medicinei, a ultimelor două cărţi semnate Constantin Romanescu. Primul titlu, „Meritam alte amintiri“, reprezintă, cum însuşi profesorul mărturiseşte, „o colecţie de amintiri, impresii, de dorinţe satisfăcute sau nu. Şi mai ales de vise şi iluzii…“, singura lui „mare moştenire“. Stilul Romanescu poate fi cu uşurinţă recunoscut: „Această carte vorbeşte despre suflet şi din suflet. De fapt, «firul roşu» al cărţilor profesorului Romanescu este sufletul“, a apreciat, cu ocazia prezentării volumelor, Richard Constantinescu, reprezentantul Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.

A doua carte, „Foişorul de ascultat ploaia“, cea mai recentă apariţie editorială semnată de profesorul Romanescu, este, după cum a definit-o Valeriu Stancu, preşedintele filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din România, „o bizară alcătuire, care scapă oricărei încercări de a o categorisi. Profesorul umanizează aforismul, dă sevă cugetării. Autorul are harul de a face dintr-un fapt divers o adevărată bijuterie literară“.