Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Catedrala culturii şi a cărţii

Catedrala culturii şi a cărţii

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 30 Iul, 2014

Oraşul Sibiu are o moştenire culturală extraordinară. Se vorbeşte astăzi mult despre manifestările culturale din acest oraş, însă mai puţin despre patrimoniul existent. Între cele mai importante instituţii de cultură ce au sediul în oraşul de la poalele munţilor Cindrelului se află şi Muzeul Naţional Brukenthal - primul muzeu deschis publicului din România. Acesta are şi o faimoasă bibliotecă ce adăposteşte cărţi de o valoare inestimabilă. Despre comorile nepreţuite pe care le adăposteşte palatul fostului guvernator transilvan, baronul Samuel von Brukenthal, ne-a vorbit domnul profesor Constantin Ittu, directorul bibliotecii muzeului.

Domnule profesor, lucraţi cu căr­ţile într-un oraş în care a a­părut în anul 1544 prima car­te tipărită în limba ro­mâ­nă, un Catehism, din păcate as­tăzi pierdut. Vorbiţi-ne vă ru­găm despre importanţa ti­pă­riturilor sibiene în decursul istoriei.

Când vorbim despre tipări­turi sibiene în decursul istoriei, tre­­buie să încercăm să cu­noaş­tem locul şi contextul în care au a­­părut aceste tipărituri. Locul îl re­prezintă, generos vorbind, lu­mea tipografilor şi a tipo­gra­fi­ilor din Sibiul secolului al XVI-lea. Documentele de arhi­vă ne arată că într-un act de par­taj din 12 iu­nie 1590, la ce­va timp după moar­tea unui cu­nos­cut, pe a­tunci, tipograf din Si­biu, pe nu­me­­le său Johannes Gü­besch, pe pri­ma poziţie din lis­tă se afla o ti­pografie, evalu­a­tă la 165 de flo­rini, împreună cu o cantitate a­preciabilă de ma­terial tipărit. Por­nind de la a­ceastă informaţie şi mergând îna­poi, pe firul eve­ni­mentelor, a­flăm că prima ti­pă­ritură care a ieşit de sub teascurile unei ti­po­g­rafii sibiene a fost un calendar al sărbătorilor mo­bile cal­cu­­lat pe 50 (recte 51) de ani, în­ce­pând cu 1525. Pentru în­cepu­tu­­rile tipografiei sibiene es­t­e im­portant textul care înso­ţeş­te ca­lendarul, deoarece aflăm da­ta elaborării sale, 5 ianuarie 1525. Astfel, data primei ates­tări a tipografiei sibiene este sta­­bilită fără dubiu.

Un al doilea aspect important este cel al contextului. Se­co­lul al XVI-lea a fost şi cel al Re­formei re­ligioase, nu numai în Europa, ci şi în Ardeal, or Re­forma preco­n­iza introduce­rea limbilor na­ţio­na­le în Bi­se­ri­că şi, prin aceasta, în cărţi - în că­r­ţile de slujbă -, iar lu­mea ro­mâ­nească ardeleneas­că, răma­să profund ataşată va­lo­­rilor Or­todoxiei, va beneficia cul­tu­ral, nu religios, de aceste ino­­va­ţii. Având instrumentul la dis­­po­­ziţie, având o tipografie în­că din 1525, Sibiul valorilor lute­ra­ne va fi locul potrivit pentru a­pa­riţia primelor cărţi româ­neşti în limba română. În acest con­text a apărut Catehismul lu­te­ran (românesc) în Sibiul a­nu­lui 1544. Ex voluntate Do­mi­no­rum dati sunt Magistri Phi­lippo pictori, pro impressione Ca­tehismi valachici bibale, flo­re­­nos duos („Din voia Dom­nu­lui, magistrului Philip Pictorul i s-au dat ca răs­plată pentru ti­pă­rirea cate­his­­mului românesc, doi florini“) - gă­sim în So­co­­telile consulare, pe 16 iulie 1544, adică în registrele de evi­den­­ţă a banilor gestionaţi de pri­marul (consulul) Sibiului, de fapt, până în acest moment, sin­­gura şi, prin aceasta, valo­roa­sa dovadă a tipăririi primei cărţi în limba română. Este, cre­dem, im­portant de menţio­nat faptul că Philipus Pictor sau Filip Mol­do­veanul - Mol­do­vea­nin în sla­vo­nă în original - es­te atestat în Si­biul săsesc în­tre 1520 şi 1554 ca tălmaci şi „scri­itor“ la Ma­gis­tra­tul o­ra­şu­lui - organul de con­du­­cere co­lec­­tivă al urbei -, el găz­­duind so­liile, de obicei bo­ie­reşti, din Ţa­ra Românească şi fiind tri­mis el însuşi peste munţi ca sol.

Indiscutabil, Catehismul lu­te­ran de la 1544 a fost publicat sub impulsul Reformei lutera­ne şi al studenţilor saşi care s-au în­tors din Germania, adepţi ai schim­bărilor cauzate de Refor­mă. Pe bună dreptate, se poate a­firma că spiritul Reformei s-a re­simţit nu doar în Catehismul lu­teran, asupra căruia putem fa­ce supoziţii, din moment ce n-a mai rămas nici urmă din el, ci şi în celelalte două realizări ti­pografice ale lui Filip Mol­do­vea­nul - Tetraevanghelul sla­von, Sibiu, 1546, şi Evanghe­lia­rul slavo-român, Sibiu, 1551-1553 -, dar în mod vădit în E­van­­gheliarul slavo-român. Ti­pă­­riturile româneşti din Sibiul se­colului al XVI-lea au marcat punc­tul de cotitură în istoria li­te­raturii române vechi, făcând tre­cerea de la textele în limba sla­vonă, neînţeleasă de enori­aşi, la literatura religioasă ro­mâ­nă vie, a limbii vorbite.

Ca director al Bibliotecii Mu­zeului Naţional Bru­ken­thal, aveţi în păstrare, dar şi în promovare un mare nu­măr de cărţi semnificative, de rezonanţă şi de importan­ţă covârşitoare pentru cultu­ra universală. Prezentaţi-ne vă rugăm colecţia Bibliotecii Brukenthal.

Datorită faptului că Biblio­te­ca Brukenthal este o secţie a Mu­­zeului Naţional Brukenthal, vă cer îngăduinţa unei incursiuni în istoria acestei instituţii de cul­tură. Sub raport strict is­to­­ric, Mu­zeul Brukenthal a fost fon­dat de baronul Samuel von Bru­ken­thal (1721-1803), gu­ver­­nator al Tran­silvaniei între 1777 şi 1787. Co­lecţiile baroni­a­le, constând ini­ţial din pinaco­te­că şi cabinet de stampe, bibli­o­­tecă şi colecţie nu­mismatică, s-au structurat, în ma­re parte, în perioada 1759-1774, peri­oa­dă petrecută de Sa­mu­el von Bru­kenthal în capitala Im­­pe­riu­lui Habsburgic, în cali­ta­te de înalt funcţionar. Se cuvi­ne a­­mintit în context că la Viena e­­xistau, pe lângă galeriile de ar­tă imperiale, un număr de ca­bi­n­ete particulare, printre ca­re şi cel al baronului sibian, men­ţio­nat în 1773 în calenda­rul Kurz­bök. Autorul calenda­ru­lui con­si­­deră cabinetul co­lec­ţio­narului ar­delean - găzduit în re­şedinta a­cestuia de la Viena, mai precis în Cancelaria Tran­sil­vaniei - ca fi­ind al doilea ca im­portanţă în lu­mea colecţiilor par­ticulare, du­pă cea a baronului Von Hagen. O altă men­ţi­u­ne europeană, cu­nos­cută nouă, a Palatului şi Bi­bli­otecii Bru­ken­thal o găsim la ger­manul Jo­hann Lehmann, în car­tea sa Rei­se von Pressburg nach Her­man­nstadt in Sieben­bür­gen („Că­lătorie de la Bra­tis­la­va la Si­biu în Transilvania“), cart­e a­pă­rută în 1785.

Dar colecţiile nu au fost în­ghe­­­ţate după trecerea la cele veş­­ni­ce a fondatorului în 1803. Din contră, acest veritabil in­sti­­tut de cercetare care a fost bi­bli­o­teca a con­tinuat să se îm­bo­gă­ţeas­că, de­oarece, alături de sub­stan­­ţiale a­chiziţii, au fost în­glo­ba­te două bi­blioteci im­por­tante, a­nume Ka­pellen­bi­bli­o­thek (Bi­bli­o­teca Ca­pe­lei), din Si­biu în 1879, şi Bi­bli­o­teca A­ca­de­miei de Drept, tot din Si­biu, în 1885, a­nul desfiinţării a­cestei in­stituţii de învăţământ su­­pe­­rior din su­dul Transilvaniei. Ka­pellen­bi­bli­o­thek cuprindea fon­­durile celor mai multe dintre bibliotecile me­di­­evale din Si­biu. Era vorba despre bibli­o­te­ca oraşului, atestată do­cu­men­­tar în anul 1300, bi­bli­o­teci­le ordinelor mo­nastice roma­no-ca­tolice, des­fiin­ţate în urma Re­formei religi­oa­se din secolul al XVI-lea - Re-for­ma luterană în su­dul Trans­il­vaniei -, bibli­o­teci ca­re conţineau manuscrise şi ti­pă­rituri, la care s-au a­dă­u­gat fon­durile Gimna­­ziu­­lui E­van­ghelic, fondat în Si­biul anului 1544. De reţinut faptul că toa­te a­ceste biblioteci fuse­se­ră re­u­nite de judele regal Albert Hu­­et în Ca­pela Sfântului Ia­cob, un­de au ră­mas până în 1865, du­pă care, în anul 1879, tot aşa, com­plete, au ajuns în pa­tri­mo­niul Bi­bli­o­te­cii Bru­ken­thal.

Sistematizând, menţionăm că la ora actuală fondurile sunt struc­turate în mai multe co­lec­ţii, şi anume: manuscrise, incu­na­bu­le, carte străină rară din ar­cul cronologic al secolelor XVI-XVIII, carte românească ve­che, la care se adaugă un fond carto­gra­fic de peste 7.000 de hărţi, pre­cum şi carte cu­ren­t­ă şi perio­di­ce. Desigur, nu ne pro­punem în acest moment o pre­zentare în de­taliu a colec­ţii­lor, dar credem că este de datoria noastră să punc­tăm anumi­te aspecte pri­vind tezaurul e­xis­­tent în acest veritabil castel in­terior care este Bi­blioteca Bru­kenthal. Din co­lec­ţia de ma­nuscrise se desprin­de - de­ta­şat, îndrăznim a spune - Bre­vi­a­rul Brukenthal. Este vor­ba des­pre un strălucit exemplar de manuscris miniat de la sfâr­­şi­tul secolului al XV-lea şi pri­­mul sfert al celui următor re­a­­li­­zat în Ţările de Jos. Mini­a­tu­ri­le care îl împodobesc au me­ni­rea de a completa pioşenia rugii cu plăcerea estetică personali­za­tă. Un titlu de incunabul a­su­pra că­ruia ne propunem să ză­bovim es­te Biblia Koberger, din 1483, e­xistentă în două e­xem­­plare în co­lecţiile baroniale bru­ken­tha­li­ene. Un exemplar, con­stând din­tr-un singur vo­lum, cuprinde în­trea­ga Sfântă Scriptură, în timp ce al doilea, din două volume, es­te împărţit, ca text, în felul ur­mă­tor: de la Fa­­cere la Psalmi, pri­mul vo­lum, respectiv de la Pil­dele lui So­­lomon la A­poc­a­lip­să, cel de-al doi­lea. Ambele Bi­blii Koberger au ca însemn de pro­prietate si­gi­liul ars al Bi­bli­o­te­cii Oraşului şSibiuţ, precum şi ex librisul Bi­bli­otecii Gimna­ziu­lui Evan­ghe­lic, desigur, tot din Si­biu. Din preaplinul patrimonial al co­lec­ţiei de carte străină ra­ră din se­colul al XVII-lea, a­min­­tim un No­vum Testamen­tum Syri­a­cum, editat în Ham­bur­gul anului 1663, editorul său fi­ind Ae­gi­dius Gutbier (Gutbir). Se­c­olul al XVIII-lea, de asemenea cu bo­găţie prezent în co­lec­ţiile de car­te străină rară, cu­prin­de un alt exemplar al Bibliei Sy­riace şde fapt, numai Noul Tes­ta­mentţ, cu text dublu, în lim­bile sy­riacă (siriană veche) şi la­­ti­nă, apărută în Olanda anului 1717. Interesant este faptul că e­xemplarul existent este un al tre­ilea tiraj al celei de a 13-a e­­di­ţii a respectivei cărţi sacre. Nu lipseşte din colecţie nici Bi­blia scrisă în limba cymrică, cea din Ţara Galilor, editată la Lon­dra în 1717, împreună cu Psal­ti­rea, tot în galeză, apă­ru­tă la Ox­ford în acelaşi an.

Iar în ceea ce priveşte cartea bisericească românească?

Sub aspectul unui răspuns pre­­cis la întrebare, colecţia de car­­te bisericească, ea însăşi o com­­ponentă a colecţiei de carte ro­­mânească veche, este re­pre­zen­­tativă. Fie şi la o prezentare su­­mară, reţinem cele şase e­xem­­pla­re de Acatist (unul dintre a­ces­tea apărut la Sibiu, în 1801), a­poi, Biblia, desigur, la ca­re se a­da­ugă exemplare de Ca­tavasier, în total şase ti­pă­ri­te în diverse lo­curi, precum Si­biu, Râmnic, Blaj, Bucureşti, Ca­zanii, Ceas­lov, Chiriaco­dro­mi­on, Evan­ghe­lii, Liturghii şLi­tur­ghierţ, şi e­xem­­plele ar putea con­tinua cu exemplare de Tri­od, Octoih, Mo­lit­venic, Psaltire. Nu trebuie în­să neglijate în­sem­nările de pe căr­ţile de cult, a­cestea fiind o sur­să foarte pre­ţioa­să de infor­ma­ţii. Să nu ui­tăm că în secolele co­res­pun­ză­toa­re epocii cărţii ro­mâ­neşti vechi - o sintagmă din lu­mea lai­că - hârtia era un produs scump, iar pe paginile albe de la începutul sau sfârşitul unei căr­ţi religioase, ba chiar şi pe mar­ginea albă a paginilor în­căr­ca­te de text, posesorii îşi notau da­tele de familie, în­tâm­plă­rile din viaţa lor sau a comu­ni­tăţii. Ast­fel, pe un Nou Tes­ta­ment de la Bălgrad şAlba Iuliaţ din 1648, pa­rohul Ioan Popa, tră­itor, se pa­re, la începutul se­co­lului al XIX-lea, atrage a­ten­ţia asupra im­portanţei în­sem­nă­rilor: transcris-am cu litere stră­bune noti­ţa făcută pe a­ces­tă carte, ca ur­mă­torii mei cei ce o vor deschide ş...ţ să porte şpoar­teţ grijă de a­ces­te notiţe, ca­re, mult puţin, a­par­ţin istoriei. Sincer, pe mine mă im­pre­sio­­nează mărturiile pri­vind cum­părarea cărţilor de că­tre să­teni. Nicolae Iorga chiar spu­­ne că ele arată în rândul în­tâi ne­sfârşita râvnă cu care se cum­­părau, se păstrau... se treceau din mână în mână, se furau, chiar, cărţile.

Am intrat în mileniu al III-lea. Cum vedeţi şi simţiţi as­tăzi opera tipografică, car­tea, mai bine spus, făcând o a­nalogie cu cea de acum câ­teva secole?

Ca să vă răspund la întreba­re îmi vine în minte un titlu: No­tre Dame de Paris a lui Vic­tor Hu­go. Acolo, autorul ni-l în­fă­ţi­şea­ză pe canonicul Claude Frollo ţi­nând o carte tipărită des­chisă pe masă şi privind spre catedra­lă, moment în care la­să să-i sca­pe un murmur: ceci tu­era cela („a­ceasta o va ucide pe aceea“), cu alte cuvinte, car­tea va ucide ca­tedrala. În o­pi­nia sa - el nefiind doar un per­so­naj de roman, ci figura em­ble­­matică a unei e­poci de răs­cru­ce -, cartea ti­pă­ri­tă va ucide lu­mea de până a­tunci, căci lo­cul manuscriselor, co­piate cu gri­jă şi pietate de că­lu­gări, în mă­năstiri, departe de toa­te de­şer­tăciunile lumii, va fi luat de car­tea tipărită, lucrată de pro­fe­­sionişti laici, care vor a­vea drept ţintă a muncii lor ba­nul, nu pietatea. Dar dacă tot ză­­bo­vim la epoca primelor ti­pă­ri­­turi, cea a incunabulelor, aces­te prime tipărituri au apărut în Eu­ropa, după toate probab­i­li­tă­ţi­le, în jurul lui 1439, până în ju­rul anului 1500. Termenul vi­ne din limba latină, de la incu­na­bu­la/-orum, având sensul de „lea­găn“, „scutece“, „punct de ple­ca­re“. Având ca reper manu­scri­­se­le, primele tipărituri - in­cu­­na­bu­lele - vor împrumuta mul­te de la ele. Textul începea de-a dreptul de la prima pagină şi se încheia cu o scurtă indi­ca­ţie a titlului, fă­ră a se menţiona nu­mele tipo­gra­fului. William Cax­ton, pri­mul tipograf din An­glia, schi­ţea­ză în cuvinte meş­te­şugite şocul in­­venţiei lui Gu­ten­berg - omagi­in­­du-l pe inven­ta­tor -, aceasta în pre­faţa uneia din cărţile sale, a­pă­rută la 1475: Pana mea s-a u­zat de a­tâ­tea transcrieri, mâna mi-a o­bo­sit şi tremură, ochii mi-s ex­­te­­nuaţi, tot uitându-mă la hâr­tia albă. Puterea mea de con­cen­­trare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atât de proas­­păt şi de viu ca înainte, ele slă­besc continuu, căci bă­trâ­ne­ţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Ia­tă de ce, cu un suprem efort şi cu cheltuieli mari pentru pun­ga mea, m-am familiarizat cu această mun­că şi am în­vă­ţat-o pentru a ti­pări pomenita car­te în chipul şi în felul în care o vedeţi aici. Nu e scri­să cu pa­nă şi cerneală, ca ce­le de până acum.

Desigur, au urmat şi alte „ru­peri“ de trecut, eu mărgi­nin­­du-mă doar la secolul al XVIII-lea transilvan, cel al Ilu­mi­nismului, când va fi experi­men­­tat despo­tis­­mul luminat, doc­trină care, sub o formă sau al­ta, triumfase, de altfel, în Eu­ro­pa Occidentală, con­diţionând o­p­inii şi instituţii.

Vorbind despre mileniul al III-lea, se cuvine să fim atenţi la nou, deoarece noul nu este o mo­dă, ci este o valoare. Astfel, in­ternetul nu poate fi privit drept „duşmanul“ cărţii. Prin di­gitalizarea bibliotecilor - proces în desfăşurare - cititorul sau consumatorul de infor­ma­ţie are acces - desigur, virtual - la cărţi existente în biblioteci a­fla­te nu doar în alt oraş, ci şi în al­tă ţară ori chiar pe alt continent. De reţinut în context că, în conformitate cu observaţiile oa­menilor de ştiinţă, utilizato­rii ­de internet nu mai me­mo­rea­­ză mare parte din infor­ma­ţii, ci reţin doar locul în care le-au vă­zut. Aşa se face că ei vor şti un­de să caute respectivele date da­că au nevoie, dar nu-şi vor a­minti informaţiile în sine. Din a­cest motiv, neurocercetătorii sus­ţin că, în următorii ani, o­me­nirea va folosi internetul ca pe un hard-disk extern al pro­priu­lui creier. Altfel exprimat, ni­meni nu va mai face efortul de a memora informaţiile pe ca­re le consideră utile, toţi se vor ba­za pe internet pentru asta. In­teresante mi s-au părut comentariile forumiştilor la unele ar­ticole pe tema aceasta a­pă­ru­te în reviste de specialitate. Unul dintre ei spune: Plato n-a gre­şit în totalitate. Tehnologia ne transformă în felul de a gândi şi de a acţiona. Alfabetul ne-a schimbat, tot aşa şi uni­ver­­sul tiparului. Preluându-i par­că ideea, o forumistă afirmă ur­mătoarele: Plato avea drep­ta­­te. Vechii druizi şi alţi barzi au memorat sute de versuri, legi, istorii folosind tehnicile lor rit­mice şde memorizareţ... Inu­til de spus că majoritatea ace­lor cunoştinţe acumulate sunt azi pierdute pentru că nu au fost scrise... din cauza faptului că memoria noastră nu reţine istorii, acestea găsindu-se mai degrabă într-o carte aflată într-un raft şde bibliotecăţ ori, mai nou, adânc în ciberspaţiu.

Credeţi că pentru omul de as­tăzi cartea poate fi un re­per spiritual?

Prefer să răspund oarecum in­­direct. Vorbind despre bibli­o­teci, Umberto Eco afirma că ro­lul cel mai important al acesto­ra es­te de a favoriza desco­pe­ri­rea a­celor cărţi de a căror exis­ten­­ţă nu ştiai, dar a căror im­por­tanţă se dovedeşte până la ur­mă a fi capitală.